Filosofia și religia sunt compatibile și complementare

Oare care ar fi fost reacția mass-media și a cetățenilor dacă guvernul Orban ar fi fost suprins în fotografia de vineri fără măști, sau cu ele lăsate, cu un ceai negru și o țigară de foi fine sau o pipă la îndemnână, discutând unii cu interes ceva din Biblie prin prisma omiliilor vreunui sfânt, iar alții problema conceptului de număr cu un volum de Frege în mână și fișe de lectură risipite peste tot ? Miza fiind, conform declarațiilor ulterioare pentru scuzare în fața cetățenilor, un banchet intelectual cu ocazia zilei de naștere, pentru relaxare, depresurizare. Amenda ar fi fost aceeași, dar mesajul despre profilul național altul.

În mod curios, în fața evidenței preferințelor preponderent materiale ale majorității cetățenilor, zilele acestea s-a reactivat în lumea românească a celor care citesc un clasic conflict dintre filosofie și religie. În acest text propun un cadru analitic și arăt prin prisma lui care este zona de conflict, care e zona de interes comun, și sugerez o atitudine diferită (figura 1).

Figura 1 Model structural simplificat al relației dintre filosofie și religie.

Cadrul analitic presupune că pentru a produce cunoaștere (indiferent ce înțelegem prin ea) de tip filosofic și religios e nevoie de resurse și de o cerere pentru această cunoaștere. Producția se face în organizații sau unități funcționale ale unor organizații (A1, B1, stânga). Cunoașterea poate fi folosită ca întreg (mai rar), fragmentar (mai des) sau ca materie primă pentru a produce alte resurse și servicii (cel mai adesea). Unele organizații din lanțul de producție și consum privilegiază cunoașterea filosofică (A2), altele cunoașterea religioasă (B2), iar altele sunt generaliste (C și D, jos). Beneficiarul final al produselor de cunoaștere (sau al unor consecințe practice ale lor prin alte resurse și servicii) corespunde în model compartimentului din dreapta (E, contribuabilii). Elementele de cunoaștere sunt trăsături culturale care conferă avantaje specifice persoanelor juridice sau fizice, pentru diferite tipuri de probleme de rezolvat, în anumite medii socio-naturale (în alte medii și/sau pentru alte tipuri de probleme trăsăturile pot fi dezavantajoase).

Cadrul analitic nu epuizează regularitățile tipice și constrângerile care există asupra modului de funcționare și legitimare a instituțiilor statului și în societate. De exemplu nu include nimic despre aspectele simbolice, nici despre faptul că procesele economice de felul celor din schemă sunt imersate în procese culturale de evoluție a mentalităților care au o scară timp caracteristică mult mai mare, nici despre faptul că relațiile de schimb economic nu sunt proprii modului de viață religios, uneori nici celui filosofic, nici despre faptul că în modul religios creștin de gândire producția nu poate avea loc decât în întregul ca atare, al Bisericii (însăși separarea pe module fiind un semn al unui mod de viață căzut), și se poate continua.

Cadrul analitic ne arată, totuși, câteva lucruri relevante pentru subiectul în discuție, cum ar fi:

1.      La nivelul producției propriu-zise a cunoașterii (A1 și B1) există există o relativă decuplare între filosofie și religie. Cine dorește să vadă forumurile în care se validează pe plan internațional cunoașterea tip A1 de acest fel poate să exploreze sistemul de eligibilitate de la competiția Proiecte de Cercetare Exploratorie, 2020 (în esență reviste și edituri de prestigiu). Pentru un eșantion concret se pot citi rezumatele din revistele Synthese, sau Ethics, de exemplu, care sunt o picătură din oceanul a ce înseamnă azi cunoaștere filosofică. La ele se pot adăuga lucrări specifice de referință din cultura română.

2.      Din punct de vedere academic modulele A1 și B1 sunt adesea integrate pe orizontală, ca facultăți diferite în universități, dar există și în mod independent ca instituții publice și private. În universități ele sunt obligate la tolerare reciprocă și chiar cooperare în interesul instituției care întreg, nu se poate pune problema unui conflict explicit.

3.      Modulul B1 (de producție) este decuplat puternic de B2 (de instituțiile care folosesc cunoașterea religioasă) numai în spațiul (neo)protestant. În cele creștin ortodox, catolic și islamic este integrat pe verticală cu modulul B2 (adică producția se face în subunități din organizația mai mare). Datorită integrării pe verticală între B1 și B2 de facto în România toată producția de cunoaștere religioasă, cu tot cu mecanismele naționale de validare a ei (ex. prin CNATDCU) este controlată top-down, ceea ce nu este cazul cunoașterii filosofice (dar a fost cazul în bună măsură în perioada comunistă).

4.      Modulul C de educație preuniversitară transferă elemente de cunoaștere filosofică și religiosă către tineri, într-un mod unitar la stat (dar fără să caute o coerentizare a infornmațiilor) și cu o diversitate de abordări în privat. Există o presiune permanentă la scară istorică pentru includerea/excluderea unor părți din cunoașterea filosofică sau religioasă din acest modul nu datorită conținutului efectiv, ci datorită intereselor grupale și instituționale.

5.      Modulul D, pentru popularizare, are o dinamică în România de azi exclusiv în funcție de cererea pieții, a contribuabililor (dar a fost puternic controlat și el de stat în comunism). De exemplu lucrarea recentă “Isus al meu” a domnului Liiceanu răspunde unei cereri concrete a cititorilor prin producție în acest modul (cât de performantă e lucrarea va reieși din vânzări, cu consecințe asupra succesului editurii Humanitas, iar pe termen mediu și lung din impactul asupra mentalităților și culturii românești).

6.      Conflictul dintre religie și filosofie în modulul C (educație preuniversitară) este fie un conflict al intereselor celor care formează resursa umană în modulele A1 și B1, fie un conflict al unora dintre beneficiarii finali (care pot avea preferințe foarte diferite, nesatisfăcute complet la nici unii dintre dânștii în prezența cvasi-monopolului de stat), fie, eventual, unul al instituțiilor intermediare care se ocupă de politici publice (când persoanele de aici au un anumit nivel cultural cu preferințe clare în aceste chestiuni, mai rar în România de azi, dar nu lipsit de importanță datorită impactului mare prin reglementări și politici publice).

7.      Conflictul dintre filosofie și religie în modului D (popularizare) este unul datorat competiției economice pentru atragerea consumatorilor, uneori și între cetățenii cu preferințe diferite, sau între angajații (resursa umană) din instituțiile de stat care încurajează legitimări diferite la statului (filosofică vs. religioasă). O altă sursă de conflict care nu este surpinsă de cadrul analitic de tip economic folosit vine din percepția persoanelor din instituțiile religioase că anumite feluri de popularizare a filosofiei pot eroda capitalul simbolic al instituțiilor religioase (și în acest caz e vorba de ceva exterioar cunoașterii filosofice și religioase efective).

Revenind la întrebarea din titlul (“Oare care ar fi fost reacția mass-media și a cetățenilor dacă guvernul Orban ar fi fost suprins în fotografie fără măști, sau cu ele lăsate, cu un ceai negru și o țigară de foi fine la îndemnână, discutând unii cu interes ceva din Biblie prin prisma omiliilor vreunui sfânt, iar alții problema conceptului de număr cu un volum de Frege în mână și notițe risipite peste tot ?”) putem observa că toate conflicte de la punctele 6 și 7 de mai sus sunt irelevante pentru cvasi-totalitatea populației României, ponderea oamenilor care se angajează în ele de o parte sau de alta fiind prea mică pentru a avea vreo consecință politică serioasă.

În acest context este curios că cei care se angajează în astfel de conflicte, supralicitând palierul instituțional în dauna celui de producție, nu sesizează valoarea strategică a cooperării pentru ambele domenii, filosofic și religios și interesul comun pentru o piață de carte, de cultură, de cunoaștere, cât mai mare, care să răspundă nevoilor unui public care citește. Poate că ar fi de folos să aplaudăm și promovăm orice realizare filosofică sau religioasă serioasă (în baza criteriilor specifice, nu a altor criterii externe domeniului) și orice reușită în popularizarea acestor forme de cunoaștere. Iar dacă din interese instituționale nu vrem să aplaudăm măcar să ne vedem de scris: la o carte să răspundem cu alte două scrise și publicate. În particular este rezonabil să credem că Editura Humanitas a adus beneficii indirecte masive Bisericii prin îmbogățirea culturală generală a publicului românesc la scara de timp a deceniilor, care a dus la preocupări subtile cultural și în zona mai restrânsă a publicului religios (fără de care receptarea literaturii teologice patristice și ortodoxe internaționale contemporane s-ar limita la profesorii din facultățile de teologie).

Interesul oricărui om liber este să existe competiție constructivă, responsabilă, între organizațiile care folosesc formele de cunoaștere și între producătorii lor, fără monopol strategic al statului pe toată gama de cunoștințe utilizabile pentru legitimarea statului și pentru producerea de servicii publice. Interesul public general este același, pentru că diversitatea formelor de cunoaștere, diferențierea rolurilor lor în societate și complexitatea relațiilor de producție și folosire a lor sunt direct corelate cu rezistența și reziliența țării prin mecanismul creativității libere, cât mai puțin instituționalizate, urmat de filtrarea firească a produselor culturale prin mecanismul cererii și ofertei atât de către actorii juridici, cât și de către persoanele fizice.

În mod deliberat am lăsat știința modernă în afara discuției. Ea este un produs cultural de un nivel existențial inferior ca importanță atât filosofiei, cât și religiei prin faptul că scara problemelor de care se ocupă este mult mai mică. Importanța ei principală este pe plan material, ceea ce nu e puțin lucru, pentru că statistic vorbind oamenii nu se vor ocupa de nevoi superioare până nu le au rezolvate pe cele de bază. Cei care își pot trata propriile nevoi de bază ca preferințe sunt numai puținele vârfuri ale vieții filosofice și/sau religioase.

Cercetarea filosofică din perspectivă creștină

Prin cercetare filosoficā am putea înțelege explorarea proceselor gândirii, în realitatea lor ideaticā transmisā prin opere şi tradițiile gândirii. Gânditorul se apleacā asupra ideilor şi fenomenelor complexe de la un nivel superior lor, al rațiunii proprii şi acoperā cu metodā cât şi ce poate producând ceva. Inițierea unor noi tradiții ar putea fi o actualizare a unui potențial existent în natura gândirii.

Ce diferā fațā de rațiunea creştinā sunt punctul din care se face observarea gândurilor şi obiectivul. La filosofie e descrierea şi creația din imediata apropiere, chiar şi când cuprinderea pare maximā. Eşti cu gândul, eventual chiar el (vocea internă de tipul 1 în figura 1). La creştin obiectivul e sesizarea folosului pentru un scop superior pe care îl cunoşti personal, dar nu l-ai formulat tu sau alt om. Eşti cu rațiunea între gânduri şi o gândire superioarā, o situare dinamicā, în care nu poți sta reflectând (vocea internă de tipul 2 în figura 2). Când reflectezi deja filosofezi. Orice instructaj e mai degrabā practic.

Figura 1 Organizarea implicită a unor componente specifice ontologiei minții din textele patristrice (reconstrucție).

Gândirea proprie, oricât de performantā, nu are nici un instrument sā ne ducā în deschiderea creştinā, să ne dizloce din rațiunea centrată pe eu în cea care observă eul dezlipindu-se firesc de el. Nu pare să existā filosofie creştinā în sens duhovnicesc propriu, dar existā filosofie fācutā în duh creştinesc, ca pe o activitate fireascā de explorare a potențialului gândirii omeneşti, lumeascā, fie și atunci când e căutată gândirea în genere, aşa cum ai face pantofi sau cerceta natura, orice altceva din care se poate trāi. Ar putea fi şi o rucodelie în mānāstiri.

Filosofia permite un anumit nivel de luciditate cu privire la realitate, foarte folositor pentru acțiunea lumească (în termeni de gândire critică, înțelegere a presupozițiilor discursurilor regionale, a unui concept complex de coerență a cunoașterii umane). Luciditatea mai profundă a înțelegerii sensului întregii lumi și a corpurilor ei de cunoaștere vine numai prin desprinderea de nivelul filosofic de înțelegere [1] și nu depinde de deținerea instrumentelor de cunoaștere necesare pentru a practica filosofia.

Credința creştinā e compatibilā cu filosofia, la fel cum e cu ştiința modernā. Conflicte apar la explicarea lor pentru cei care nu ştiu pe viu una sau alta, sau nici una nici alta. Existā şi mici nişe cu obiective greşit formulate de ambele pārți (argumentarea existenței lui Dumnezeu - obiectiv inutil ca argumentarea existenței apei, sau respingerea acestor argumente, sau înțelegerea problemei creației termenilor teoretici din ştiințe - universul fizic, stringurile, speciile biologice, când ele sunt create de om prin teoriile ştiințifice, care nu asumā un realism naiv - dar cine ştie asta în afara filosofilor bine pregātiți ?). Există și obiective secundare, cum sunt celor asociate politicului, cu strategii de legitimare diferite din perspectivă filosofică și teologică [2].

Existā o tradiție a acestor false sau secundare probleme, marginalā cognitiv, dar centralā social prin cererea mare din partea maselor şi implicit a instituțiilor care vor sā le aibā aproape. E şi ceva bun în asta, mai bine detensionāri prin ritualul cārților şi contracārților decât prin arderi pe rug, defenestrāri sau fenomene Piteşti.

Intelectual situațiile de conflict sunt ceva interesant mai mult antropologic, nu profund filosofic sau teologic. Fenomenul e un caz particular al amestecārii fārā discernāmânt a vocabularelor regionale care au funcții specifice. Se pretinde unitate simplā, coerențā ca într-o limbā naturalā, acolo unde ea nu existā în mod natural. La fel se pretinde în ce priveşte vocabularele ştiințelor efective şi ale formelor lor instituționalizate în organizații sau reglementāri sectoriale, miza aici fiind acces la resurse şi putere.

O universitate are rolul sā descrie realist aceste fenomene pentru a pregāti o angajare avizatā şi responsabilā în viața profesionalā, nu un militantism pentru cauze de moment.

Note

[1] "Luciditatea absolutā" menționatā de dl. Voinescu în interviul despre Athos e peste tot, în pravila matinalā dacā i se dā omului zdrobirea inimii, la serviciu, în maşinā, în naturā, şi mai ales în fața manifestārii rāului când i te opui, oricât de slab, iar apoi ceri ajutor, neinsistând pe puterile proprii pentru cā ştii deja unde ajungi astfel. E îmbâcsitā de orice cāutare sistematicā a plācerii sau succesului, fie şi de mici tabieturi nefolositoare. Ataşamentul excesiv de Athos e o ancorā psihologicā. Un pelerinaj la moaşte prin Bucureşti poate avea aceeaşi funcție.

[2] Ecumenismul se află pe același plan cu ortodoxismul: soluții instituționale cu un anumit grad de teoretizare filosofică (rigoarea fiind ceva mai mare la ecumenism) la probleme politice. Ambele sunt pe un nivel existențial lumesc, viața duhovnicească fiind la alt nivel. Modul cum se raportează un credincios la cele două nu e cu nimic diferit de felul cum se raportează la orice alt fenomen politic lumesc. E nevoie totuși de mai mult discernământ și atenție decât în alte cazuri datorită consecințelor instituționale mai delicate pe care le au cele două asupra însăși funcționării instituționale a Bisericii, în special relația la vârf dintre Biserică și stat. În timp ce pentru ierarhi e necesară o asumare de facto a uneia sau alteia, simplul credincios nu are nici o astfel de obligație. Preferințele de acest fel ale clerului sunt o greutate a dumnealor, pe care au ales-o liber intrând în condițiile instituționale în care operează.

Legitimarea complexă a statului

Cu ocazia crizei în derulare în acest text propun o discuție despre modul de legitimare a statului nostru și cum s-ar putea schimba în bine.

Acceptarea rolurilor de autoritate publică de către subiecții deciziilor se face fie în fața amenințării cu forța, o soluție scumpă ca implementare, sau ieftin, de bună voie, prin recunoașterea legitimității. Pentru ca o instituție sau un rol să fie recunoscute ca legitime ele trebuie să dețină un capital simbolic, să trimită prin mecanisme semiotice  la altceva care are o mare autoritate, deja recunoscută, și pe care cea a statului respectiv se sprijină. Soluția standard la europeni înainte de revoluția franceză a fost legitimarea religioasă, soluția iluministă e legitimarea prin știință și un anumit fel de filosofie, cu cea comunistă un caz particular al ei.

Pentru cineva care e format exclusiv în științele naturii și vieții această nevoie de legitimare poate să pară greu de înțeles, pentru că face apel la științe umaniste. Pentru un umanist ar putea să pară un domeniu specific doar umanioarelor, unde științele așa zis tari nu au nimic de spus. Pentru ambele tipuri de expertize poate fi interesant de menționat că între cercetările politice, filosofice și antropologice despre importanța simbolurilor, care nu trebuie să se erodeze (ale statului meu) sau din contră, trebuie subminate (ale culturii unui stat advers, ca să îl destabilizez politic) și cercetările biologice (etologice, ecologice, genetice) există o strânsă legătură, și anume prin teoria semnalizării. Teoria semnalizări dă seamă de existența unor trăsături dezavantajoase ale organismelor pentru supraviețuirea lor ca indivizi (de ex. coarne uriașe care împiedică fuga rapidă de un prădător), dar avantajoase la nivel grupal prin selecție sexuală (podoaba respectivă e corelată statistic semnificativ cu un bagaj genetic performant, indicând femelelor că partenerul e bun în sensul că descendenții vor avea șanse mari de supraviețuire, după ritualul unor eventuale confruntări simbolice, fără victime, ale deținătorilor). Fără ca între fenomenul natural și cel cultural să există o legătură directă cauzală dovedită științifică acceptată de toată lumea (argumentele și dovezile nu sunt constrângătoare), analogiile sunt evidente și fac ușor de înțeles o discuție relevantă atâtâ natural, cât și cultural, de către oameni cu competențe de bază diferite. Este esențial pentru susținerea modului de abordare propus aici ca legitimarea să fie percepută ca necesară și de un biolog reducționist sau un fizician, și de un expert în științe politice, sau un filolog, indiferent de căile prin care o văd posibil de făcut.

Ceea ce vreau să spun în acest text este ceva simplu, și anume că legitimarea statului printr-o singură sursă de autoritate, provenind dintr-un câmp anume al cunoașterii, este un act criminal la propriu. Duce la moartea unor oameni nevinovați, la distrugeri de vieți. Corpurile cunoașterii umane sunt multe, în legături subtile unele cu altele, nici un unul nu poate susține decizii raționale de unul singur decât la o scară mică de complexitate a unei probleme și la o scară mică de timp. La orice durată suficient de timp apar probleme irezolvabile în mod adecvat dintr-o singură perspectivă, iar insistența de a deține monopolul asistării deciziilor are consecințe criminale prin subreacționare, sau prin suprareacționare a decidenților folosind pretinsa cunoaștere, parțială, insuficientă, furnizată. Numai din întâmplare poate să apară o decizie rezonabilă, prin însăși natura domeniilor cunoașterii cu modelele lor specifice tendințele instituționalizate sunt spre carență de atenție, sau spre exces. Este rolul altor câmpuri de cunoaștere să țină în frâu excesele dintr-un anumit domeniu datorat instituționalizării domeniului respectiv și prevalării unor interese externe cunoașterii (pentru bani și putere) asupra felului cum se face știința / filosofia / teologia respectivă. E ca și cum animalul ar avea coarne prea mari, excesiv de mari, în timp ce bagajul de cunoștințe (genetic) real începe să fie necorelat cu podoaba instituțională pe care o afișează. Animalul instituțional nu se mai luptă cu nimeni de generații, abilitatea lui nu mai contează, a ajuns un fel de vită domesticită într-un staul crescut de o societate care nu înțelege rolul coarnelor, cred că au o valoare în sine, cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai bune. Societatea îl alege pentru reproducere și moare în câteva generații împreună cu el, pentru că mesajul lui e fals, capitalul simbolic evoluase bizar, ca o anomalie.

Azi aceste lucruri se văd pe viu la scară planetară într-un experiment neproiectat socio-natural din care facem parte. Dictatura experților în sănătate trebuie ținută în frâu, iar statele care nu pot face asta ajung la dezastru, cu costuri de suprareacție enorme. Când cunoașterea acestor experți e total neluată în seamă apare alt dezastru, prin carență și subreacționare. O analiză a tipologiilor reacțiilor statelor depășește cadrul acestui text. Ce vrem pentru România, dacă vrem reformă a instituțiilor ? Vrem un stat legitimat exclusiv științific, ca Franța ? Vrem un stat legitimat exclusiv religios, ca Iran și Rusia ? Unii, între care mă aflu, vrem un stat legitimat complex, ca Marea Britanie sau SUA, fără ca acestea să fie modele, “templates”, ci pornind de la ele să adaptăm structural instituțiile noastre și mecanismele de legitimare funcționale pe termen lung.

Consecințele asupra sistemului de educație sunt imediate. Avem nevoie de formare “major-minor” natural-umanistă și reciproc a cercetătorilor și profesorilor, fără a cădea în capcanele relativiste care domină spațiul academic din SUA, fără ideologizare și lectura științelor tari ca texte de roman și fără reducerea creativității umanioarele la procese emergente pe creier și respingerea libertății umane ca ficțiune. Nu e vorba de un moft epistemic, ci de rațiune de stat: în condițiile tehnologiilor actuale nu mai poate exista o mentalitate fundamentată pe un unic corp de cunoaștere la scara unei națiuni, nu mai poate exista nici un proiect comun de țară din cauze obiective, pentru că oamenii operează cu priorități și resurse culturale diferite, în ontologii diferite, cu presupoziții metafizice diferite, fără ca nici una să poată prevala dacă societatea e deschisă. Închiderea societății (Iran, Rusia, ca să nu mai existe diversitate în mentalități) sau forțarea prin frică a unei omogenități pragmatice fără valori supreme în afară de interes imediat și dominarea politică a altora (ca în China, o viață fără orizont ideal) nu sunt soluții pentru europeni, identitatea noastră e alta. Nu interesează aici pe nimeni orice fel de viață, ci modul nostru specific de viață.

Avem nevoie de planuri de învățământ și programe la nivel preuniversitar care să indice punțile și complementaritatea epistemică dintre domenii, rolurile fiecăruia în evoluția culturală a unei civilizații și unei națiuni, pentru crearea unei mentalități că nu rentează să existe monopol al vreuneia, că rentează să existe un mecanism de competiție constructivă petnru resurse și de coooperare pe teme mari, de scară națională, cum sunt cele din crize ca cea de acum. În cincispreze ani elitele pot ajunge la o mentalite complexă, iar masele pot accepta fără să înțeleagă în profunzime, dar prin metafore adecvate, importanța acestui lucru.

Frânele care împiedică așa ceva sunt cei din aparatul de stat atașați unui anumit monopol de legitimare, egoiștii din diferitele zone de cunoaștere care urmăresc interesul domeniului pentru bani și glorie și instituțiile egoiste care vor să atragă cât mai multă finanțare în dauna altor instituții (“vrem spitale, nu catedrale”). La vreme de criză e momentul să li se spună tuturor că tot ce fac ei și ele, la toate nivelurile, are caracter criminal la propriu. Duce la moartea unor oameni nevinovați, la distrugeri de vieți, mai devreme sau mai târziu, când o anumită criză sectorială apare și consecințele faptelor lor devin evidente pentru oricine. Și azi au devenit.

După încheierea acestei crize ne putem face că nu s-a întâmplat nimic, ne putem lupta pentru și mai puținul rămas, putem continua business as usual, sau putem propune mutații instituționale în sensul celor de mai sus. La scara de timp a unei vieți se poate trăi rezonabil material în orice abordare, dacă există competență, iar pentru creștini mizele importante oricum sunt transcendente. Problema e doar morală, avem datoria să facem tot ce putem ca să fie bine pentru cât mai mulți. Cine zâmbește la așa ceva se poate gândi că e vorba de interesul de maximizare a realizării unor interese altruiste. Ipoteza implicită e că statele europene nu pot exista în absența unui astfel de ideal public, indiferent cum este el legitimat. A servi pe alții este esența politicii, realitățile machiavelice sunt doar detalii care trebuie stăpânite fără a deveni un scop în sine, asemenea coarnelor neperformante.

Câteva probleme structurale care duc la evaluări de slabă calitate ale proiectelor de cercetare

În acest text arăt câteva cauze structurale care duc la evaluări de slabă calitate și sugerez soluții. Miza este creșterea eficienței programelor și subprogramelor de cercetare implementate competitiv, prin apeluri la depunerea de proiecte, mai buna folosire a banilor publici.

În ultima vreme au apărut mai multe relatări în mass-media despre evaluări de slabă calitate ale proiectelor de cercetare la unele competiții. Orice evaluare de slabă calitate este făcută din interes, fie prin acceptarea evaluării pentru bani a unor proiecte în afara domeniului de competență, fie pentru a crea dificultăți unor proiecte pentru a avantaja altele în condițiile în care există o competiție foarte mare. Mai există și cazul unor idiosincrazii care duc la dorința de a bloca proiecte asociate a unei anumite școli sau tradiții de cercetare, când persoana evaluatore aparține alteia. Evaluatorii nu sunt oameni cu inteligență mică, ei știu foarte bine ce fac atunci când evaluează superficial sau incorect și se prevalează de faptul că sunt anonimi.

Reacțiile din mass media aruncă responsabilitatea situației pe evaluatori, sau eventual neagă relevanța fenomenului la scara întregului program, ca și cum s-ar limita numai la câteva cazuri izolate, cei care fac publice problemele. Ca persoană care am interacționat cu sistemul de evaluare în foarte multe situații în ultimii 22 de ani pot să spun că situația e generală, dar rezultatul net al evaluărilor la nivel de cercetător individual sau al grupului de cercetare nu este influențat la o scară de timp de câteva competiții, ce vei pierde în unele, vei câștiga în altele, tot prin evaluare incorectă, dar de data aceasta care te avantajează: evaluatori care simpatizează cu tine, deși nu știi de ce, ei fiind anonimi, sau afli după ceva vreme din terțe surse că ți-au făcut un serviciu (unii au tendința să te informeze și înainte de paneluri, punându-te în situații etice delicate), evaluatori care vor să lovească în alții și te avantajează pe tine ca să moară capra acelui vecin, evaluatori care nu înțeleg în mod evident proiectul, dar fiind foarte lucrat, muncit, dau punctaj uriaș, deși după câțiva ani tu  însuți ți-ai fi dat un punctaj mai mic înțelegând mai clar erorile din proiect în etapa de implementare; uneori observi diferențele dintre cine ști și nu știe ce evaluează când cu idei similare te duci succesiv la o competiție europeană, unde ratezi, iar apoi câștigi cu aproape maximul la una națională (dar am auzit că se poate și invers, pierzi în România și câștigi la ERC). Nu pot să dau exemple concrete, pentru că aș încălca regulile de confidențialitate și ar fi incorect, în logica actuală a sistemului, față de cei care uneori cred că fac bine dând un plus în lupta incorectă pe resurse, dar cam acestea sunt tipurile de situații. Una peste alta grupurile care fac cercetare de performanță și au stomac tare, sunt dispuse să “treacă prin zid”, cum se spune, au reziliență și dacă sunt date afară pe ușă intră pe fereastră la următoarea competiție, au învățat regulile jocului și vin cu o ploaie de proiecte în loc de unul, pe mai multe direcții, ca să scadă șansele să scadă șansele să ajungă la cineva dispus să evalueze prost, finalmente poți obține finanțare, și chiar să asiguri una termen lung.

Problema principală la care duce fenomenul schițat mai sus este ineficiența chelturii banilor de cercetare, ineficiența programelor în ansamblul lor și pe subdomenii. Pe de o parte multe resurse ajung la proiecte slabe, iar altele bune nu sunt finanțate, media proiectelor e mai jos decât ar putea fi, pe de altă parte cercetătorii finanțați pierd prea mult timp cu strategii de succes într-un sistem disfuncțional investind mai puțin în cercetarea efectivă (tehnic vorbind managementul consumă prea mult timp în ciclul de viață al proiectelor). Cu câteva schimbări de abordare cetățenii ar putea beneficia de servicii mult mai bune, de cunoaștere decisivă pentu situațiile decizionale relevante (cum a fost și criza pandemiei actuale, dar nu numai, tot timpul există nevoia de cunoaștere științifică aplicativă, sau fundamentală pregătitoare a celei aplicative).

Câteva probleme structurale care duc la evaluări de proastă calitate sunt următorele și soluții ale lor pot fi:

·         Bugetul prea mic alocat programelor în raport cu lista de proiecte. Când sub 10% din proiecte (uneori 4-5%) ajunge la finanțare competiția acerbă internă va duce la vicierea inevitabilă a procesului de evaluare. Soluții sunt fie creșterea bugetelor pe program, fie ridicarea pragurilor de eligibilitate pentru scădere numărului de proiecte participante. Când numărul de proiecte va fi mare și la praguri mari înalte eligibilitate se poate adopta sistemul de la DGXII cu un ofițer extern din partea programului care să controleze ce fac evaluatorii implicați științific (un fel de evaluator al procedurii, nu conținutului evaluării).

·         Politizarea instituțiilor care fac cercetare, a tuturor categoriilor de instituții. Pentru a obține resursse și a supraviețui mulți cercetător, în special din zona de conducere, dar și dintre cei mediocri care nu pot face față competiției, intră în politică. Cei care nu sunt în partide au de luptat cu cei care sunt în partide și care se susțin reciproc pe linie de partid. Depolitizarea conducerii instituțiilor de cercetare la toate nivelurile manageriale (strategic, tactic și operațional) este singura soluție. Cum se poate face asta constituțional nu știu, dar fenomenul este dezastruos pentru eficiența chelturii banilor publici. Dacă nu se poate face direct se poate face prin controlul traficului de influență și abuzului în serviciu prin care funcționează aceste rețele, din partea penală. Problema e minoră la scara țării, dar poate că îi va veni și ei rândul după rezolvarea rețelelor de corupție care produc pagube mai mari.

·         Amânarea pe termen nedefinit a reformării sistemului de educație superioră și cercetare în sensul creșterii performanței sale. Există polarizări puternice în comunitatea științifică între oamenii care vor să rămână lucrurile așa cum sunt și cei care vor schimbare, cu consecințe evidente și asupra procesului de evaluare a proiectelor, în sensul că cei care apără modul actual de funcționare au tendința să blocheze pe oricine vine cu standarde înalte sau publicații de nivel înalt, indiferent dacă are activitate publică sau nu, și mai ales dacă vin din diaspora, care e percepută ca un factor destabilizator al stării de fapt. În opinia mea unele din situațiile raportate în mass-media se încadrează aici: acordul general informal al rețlelor corupte de cercetători pentru a bloca intrarea de resursă umană de valoare în sistem, pentru a nu se ajunge la masa critică pentru schimbări de fond.

Am schițat așadar tipurile de fenomene asociate evaluării slabe și am văzut că rezultatul net la scara unui cercetător sau al unei echipe în sensul câștigării de proiecte nu este foarte mare, dacă ai învățat cum funcționează, totuși, lucrurile în disfuncționalitatea lor instiuțională. Apoi am văzut câteva acțiuni structurale posibile:

·         echilibrarea raportului dintre bugetul unui program și numărul de proiecte potențiale aplicate (la nivelul agențiilor de finanțare a cercetării)

·         acțiunea asupra rețelelor politizate care funcționează prin trafic de influență și abuz în serviciu (la nivelul procuraturii)

·         finalizarea reformei sistemului de educație superioară și cercetare (la nivelul executivului și legislativului).

Iubitul nostru stat

“E el prost, da-i prostul nostru” spune înțelepciunea populară. Cum s-ar zice: n-avem altul, așa l-a lăsat Dumnezeu, ne-am născut împreună și avem de trăit împreună. Complexele noastre de inferioritate ne fac să îl calificăm pe cel diferit ca fiind prost și în același timp să urâm pe cine e mai inteligent ca noi, pentru că ne face să ne simțim proști. Nu ne place cum suntem fiecare, oricum am fi, ne e rușine că ceilalți ne fac de râs prin prostia lor, și ne e rușine că suntem făcuți de râs în lumea întreagă fiind, pe nedrept, făcuți proști. Un sport național care arată lipsă de înțelepciune, adică imaturitate. Suntem încă adolescenți instituțional. E ceva nou în asta ?

În pofida legitimării istorice sau științifice mitologice, a căror pondere exagerată poate fi văzută ca un indicator de vulnerabilitate, probabil că unele state nu au capacitatea încă să existe în absența unor măsuri puternice de control de la vârf, cu consecințe asupra blocării pe termen nedefinit în stări productive incipiente, imature. Nu o au pentru că nu (prea) sunt rezultatul unor procese organice de evoluție, clamate cu atât mai intens în manuale de istorie retușată cu cât sunt mai discutabile, ci mai degrabă constructe instituționale ale unor mari puteri (ce șansă istorică).

După paragrafele descriptive anterioare s-ar putea agăța un pic de propagandă în două feluri:

- Și așa vor rămâne (acele state, varianta preferată de o parte din sistem, care nu știe să conducă ceva care nu e simplificat prin forță)

- Și indiscutabil vor evolua, fiind parte a lumii libere (acele state, variantă preferată de partea mai inteligentă din sistem și de societatea atașată valorilor lumii libere)

Dar propaganda nu schimbă cu nimic realitatea, ea numai se poate împacheta în realitate pentru a fi livrată. Propaganda numai fixează realitatea minții oamenilor în anumite feluri de a gândi. Unii avem aversiune față de libertate, alții oricum o dorim, n-avem nevoie de îndemnuri pentru asta. Unii doresc un stat care să le fie plasă de siguranță la nevoi, alții vor unul care să îi lase să se manifeste creativ. Dar cei care lucrează în instituțiile de forță ale statului ce vor ? Se crede probabil la nivel strategic că este necesară o cultură organizațională a controlului de sus în jos pentru stabilitatea țării. N-am competența să evaluez dacă România ar putea fi guvernată și altfel. Pot observă doar că acest mod de a merge cu frâna de mână parțial trasă nu poate duce la creștere economică și culturală prea rapidă.

Urmează acum controlul relaxării. Modul de prezentare a situației și de acțiune al statelor în acest moment are ca obiectiv pregătirea distribuirii costurilor perioadei de închidere. Stabilitatea statelor e asigurată, acum următorul obiectiv e ca oamenii să accepte costurile și inevitabilele nedreptăți în distribuirea lor. Firește, toate acestea sub un discurs la grijii, iubim cetățeni, servim patria, suntem cu toții responsabili, prioritatea e solidaritatea, indiferent cine suportă costurile (dar să le suporte). Dacă am anunța că situația e spre bine se crează așteptări pozitive, ori așteptările trebuie să fie negative, pericolul trebuie să existe pe un termen nedefinit, până frustrările pentru salvarea iubitului nostru stat vor fi depășite. Obosim de epidemie, privim în jur și aflăm că nimeni în orașul nostru nu a avut boala, nu înțelegem de ce și noi să stăm în casă ? Ne temem că viețile personale ne sunt distruse pe nedrept ? E un mod greșit de a gândi, inaccceptabil. Apar alte și alte pericole, fără de care nu se poate, sau jigniri, să ne țină mintea ocupată și să stăm în banca noastră.  Dată fiind scara deciziilor trans-partinice de acest fel nu are nici un rost să spui public aceste lucruri. Pe fond ele nu sunt nici o surpriză pentru o persoană realistă, sunt secretul lui Polichinelle, cel pe care toată lumea îl știe.

Ne vedem de treabă. Ne ținem mintea ocupată cu lucruri de folos, nu cu ce ni se propune să ne-o umplem. Respectăm și cerem să fim respectați. Cerem inevitabila reformă instituțională a statului ca cetățeni liberi, cu drepturi constituționale. Le-am luat în serios. Statul nu poate fi altfel decât suntem și facem noi.