Prin cercetare filosoficā am
putea înțelege explorarea proceselor gândirii, în realitatea lor ideaticā
transmisā prin opere şi tradițiile gândirii. Gânditorul se apleacā asupra
ideilor şi fenomenelor complexe de la un nivel superior lor, al rațiunii
proprii şi acoperā cu metodā cât şi ce poate producând ceva. Inițierea unor noi
tradiții ar putea fi o actualizare a unui potențial existent în natura
gândirii.
Ce diferā fațā de rațiunea
creştinā sunt punctul din care se face observarea gândurilor şi obiectivul. La
filosofie e descrierea şi creația din imediata apropiere, chiar şi când
cuprinderea pare maximā. Eşti cu gândul, eventual chiar el (vocea internă de
tipul 1 în figura 1). La creştin obiectivul e sesizarea folosului pentru un
scop superior pe care îl cunoşti personal, dar nu l-ai formulat tu sau alt om.
Eşti cu rațiunea între gânduri şi o gândire superioarā, o situare dinamicā, în
care nu poți sta reflectând (vocea internă de tipul 2 în figura 2). Când
reflectezi deja filosofezi. Orice instructaj e mai degrabā practic.
Figura 1 Organizarea implicită a unor componente specifice
ontologiei minții din textele patristrice (reconstrucție).
Gândirea proprie, oricât de performantā, nu are nici un instrument sā ne ducā în deschiderea creştinā, să ne dizloce din rațiunea centrată pe eu în cea
care observă eul dezlipindu-se firesc de el. Nu pare să existā filosofie
creştinā în sens duhovnicesc propriu, dar existā filosofie fācutā în duh
creştinesc, ca pe o activitate fireascā de explorare a potențialului gândirii
omeneşti, lumeascā, fie și atunci când e căutată gândirea în genere, aşa cum ai face pantofi sau cerceta natura, orice altceva
din care se poate trāi. Ar putea fi şi o rucodelie în mānāstiri.
Filosofia permite un anumit nivel de luciditate cu privire la realitate,
foarte folositor pentru acțiunea
lumească (în termeni de gândire critică, înțelegere a presupozițiilor
discursurilor regionale, a unui concept complex de coerență a cunoașterii
umane). Luciditatea mai profundă a înțelegerii sensului întregii lumi și a
corpurilor ei de cunoaștere vine numai prin desprinderea de nivelul filosofic
de înțelegere [1] și nu depinde de deținerea instrumentelor de cunoaștere
necesare pentru a practica filosofia.
Credința creştinā e compatibilā cu filosofia, la fel cum e cu ştiința
modernā. Conflicte apar la
explicarea lor pentru cei care nu ştiu pe viu una sau alta, sau nici una nici
alta. Existā şi mici nişe cu obiective greşit formulate de ambele pārți
(argumentarea existenței lui Dumnezeu - obiectiv inutil ca argumentarea
existenței apei, sau respingerea acestor argumente, sau înțelegerea problemei
creației termenilor teoretici din ştiințe - universul fizic, stringurile,
speciile biologice, când ele sunt create de om prin teoriile ştiințifice, care
nu asumā un realism naiv - dar cine ştie asta în afara filosofilor bine
pregātiți ?). Există și obiective secundare, cum sunt celor asociate
politicului, cu strategii de legitimare diferite din perspectivă filosofică și teologică [2].
Existā o tradiție a acestor false sau secundare probleme, marginalā
cognitiv, dar centralā social prin cererea mare din partea maselor şi implicit
a instituțiilor care vor sā le aibā aproape. E şi ceva bun în asta, mai bine
detensionāri prin ritualul cārților şi contracārților decât prin arderi pe rug,
defenestrāri sau fenomene Piteşti.
Intelectual situațiile de conflict sunt ceva interesant mai mult
antropologic, nu profund filosofic sau teologic. Fenomenul e un caz particular
al amestecārii fārā discernāmânt a vocabularelor regionale care au funcții
specifice. Se pretinde unitate simplā, coerențā ca într-o limbā naturalā, acolo
unde ea nu existā în mod natural. La fel se pretinde în ce priveşte
vocabularele ştiințelor efective şi ale formelor lor instituționalizate în
organizații sau reglementāri sectoriale, miza aici fiind acces la resurse şi
putere.
O universitate are rolul sā descrie realist aceste fenomene pentru a
pregāti o angajare avizatā şi responsabilā în viața profesionalā, nu un
militantism pentru cauze de moment.
Note
[1] "Luciditatea absolutā" menționatā de dl. Voinescu în interviul despre Athos e peste tot, în pravila matinalā dacā i
se dā omului zdrobirea inimii, la serviciu, în maşinā, în naturā, şi mai ales
în fața manifestārii rāului când i te opui, oricât de slab, iar apoi ceri
ajutor, neinsistând pe puterile proprii pentru cā ştii deja unde ajungi astfel.
E îmbâcsitā de orice cāutare sistematicā a plācerii sau succesului, fie şi de
mici tabieturi nefolositoare. Ataşamentul excesiv de Athos e o ancorā
psihologicā. Un pelerinaj la moaşte prin Bucureşti poate avea aceeaşi funcție.
[2] Ecumenismul se află pe același plan cu ortodoxismul: soluții
instituționale cu un anumit grad de teoretizare filosofică (rigoarea fiind ceva
mai mare la ecumenism) la probleme politice. Ambele sunt pe un nivel
existențial lumesc, viața duhovnicească fiind la alt nivel. Modul cum se
raportează un credincios la cele două nu e cu nimic diferit de felul cum se
raportează la orice alt fenomen politic lumesc. E nevoie totuși de mai mult
discernământ și atenție decât în alte cazuri datorită consecințelor
instituționale mai delicate pe care le au cele două asupra însăși funcționării
instituționale a Bisericii, în special relația la vârf dintre Biserică și stat.
În timp ce pentru ierarhi e necesară o asumare de facto a uneia sau alteia,
simplul credincios nu are nici o astfel de obligație. Preferințele de acest fel
ale clerului sunt o greutate a dumnealor, pe care au ales-o liber intrând în
condițiile instituționale în care operează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu