Cu ocazia crizei în derulare în acest text propun o discuție despre modul de
legitimare a statului nostru și cum s-ar putea schimba în bine.
Acceptarea rolurilor de autoritate publică de către subiecții deciziilor se
face fie în fața amenințării cu forța, o soluție scumpă ca implementare, sau
ieftin, de bună voie, prin recunoașterea legitimității. Pentru ca o instituție
sau un rol să fie recunoscute ca legitime ele trebuie să dețină un capital
simbolic, să trimită prin mecanisme semiotice
la altceva care are o mare autoritate, deja recunoscută, și pe care cea
a statului respectiv se sprijină. Soluția standard la europeni înainte de
revoluția franceză a fost legitimarea religioasă, soluția iluministă e
legitimarea prin știință și un anumit fel de filosofie, cu cea comunistă un caz
particular al ei.
Pentru cineva care e format exclusiv în științele naturii și vieții această
nevoie de legitimare poate să pară greu de înțeles, pentru că face apel la
științe umaniste. Pentru un umanist ar putea să pară un domeniu specific doar
umanioarelor, unde științele așa zis tari nu au nimic de spus. Pentru ambele
tipuri de expertize poate fi interesant de menționat că între cercetările politice,
filosofice și antropologice despre importanța simbolurilor, care nu trebuie să
se erodeze (ale statului meu) sau din contră, trebuie subminate (ale culturii
unui stat advers, ca să îl destabilizez politic) și cercetările biologice
(etologice, ecologice, genetice) există o strânsă legătură, și anume prin teoria semnalizării. Teoria semnalizări dă seamă de existența
unor trăsături dezavantajoase ale organismelor pentru supraviețuirea lor ca indivizi
(de ex. coarne uriașe care împiedică fuga rapidă de un prădător), dar
avantajoase la nivel grupal prin selecție sexuală (podoaba respectivă e
corelată statistic semnificativ cu un bagaj genetic performant, indicând
femelelor că partenerul e bun în sensul că descendenții vor avea șanse mari de
supraviețuire, după ritualul unor eventuale confruntări simbolice, fără
victime, ale deținătorilor). Fără ca între fenomenul natural și cel cultural să
există o legătură directă cauzală dovedită științifică acceptată de toată lumea
(argumentele și dovezile nu sunt constrângătoare), analogiile sunt evidente și
fac ușor de înțeles o discuție relevantă atâtâ natural, cât și cultural, de
către oameni cu competențe de bază diferite. Este esențial pentru susținerea modului
de abordare propus aici ca legitimarea să fie percepută ca necesară și de un
biolog reducționist sau un fizician, și de un expert în științe politice, sau
un filolog, indiferent de căile prin care o văd posibil de făcut.
Ceea ce vreau să spun în acest text este ceva simplu, și anume că
legitimarea statului printr-o singură sursă de autoritate, provenind dintr-un
câmp anume al cunoașterii, este un act criminal
la propriu. Duce la moartea unor oameni nevinovați, la distrugeri de vieți.
Corpurile cunoașterii umane sunt multe, în legături subtile unele cu altele, nici un unul nu poate susține decizii
raționale de unul singur decât la o scară mică de complexitate a unei probleme
și la o scară mică de timp. La orice durată suficient de timp apar probleme
irezolvabile în mod adecvat dintr-o singură perspectivă, iar insistența de a
deține monopolul asistării deciziilor are consecințe criminale prin subreacționare,
sau prin suprareacționare a decidenților folosind pretinsa cunoaștere,
parțială, insuficientă, furnizată. Numai din întâmplare poate să apară o
decizie rezonabilă, prin însăși natura domeniilor cunoașterii cu modelele lor
specifice tendințele instituționalizate sunt spre carență de atenție, sau spre
exces. Este rolul altor câmpuri de cunoaștere să țină în frâu excesele dintr-un
anumit domeniu datorat instituționalizării domeniului respectiv și prevalării
unor interese externe cunoașterii (pentru bani și putere) asupra felului cum se
face știința / filosofia / teologia respectivă. E ca și cum animalul ar avea
coarne prea mari, excesiv de mari, în timp ce bagajul de cunoștințe (genetic)
real începe să fie necorelat cu podoaba instituțională pe care o afișează. Animalul
instituțional nu se mai luptă cu nimeni de generații, abilitatea lui nu mai
contează, a ajuns un fel de vită domesticită într-un staul crescut de o
societate care nu înțelege rolul coarnelor, cred că au o valoare în sine, cu cât
sunt mai mari, cu atât sunt mai bune. Societatea îl alege pentru reproducere și
moare în câteva generații împreună cu el, pentru că mesajul lui e fals,
capitalul simbolic evoluase bizar, ca o anomalie.
Azi aceste lucruri se văd pe viu la scară planetară într-un experiment
neproiectat socio-natural din care facem parte. Dictatura experților în
sănătate trebuie ținută în frâu, iar statele care nu pot face asta ajung la
dezastru, cu costuri de suprareacție enorme. Când cunoașterea acestor experți e
total neluată în seamă apare alt dezastru, prin carență și subreacționare. O
analiză a tipologiilor reacțiilor statelor depășește cadrul acestui text. Ce
vrem pentru România, dacă vrem reformă a instituțiilor ? Vrem un stat legitimat exclusiv științific, ca
Franța ? Vrem un stat legitimat exclusiv religios, ca Iran și Rusia ? Unii,
între care mă aflu, vrem un stat legitimat complex, ca Marea Britanie sau SUA,
fără ca acestea să fie modele, “templates”, ci pornind de la ele să adaptăm
structural instituțiile noastre și mecanismele de legitimare funcționale pe
termen lung.
Consecințele asupra sistemului de educație sunt imediate. Avem nevoie de formare “major-minor”
natural-umanistă și reciproc a cercetătorilor și profesorilor, fără a cădea în
capcanele relativiste care domină spațiul academic din SUA, fără ideologizare
și lectura științelor tari ca texte de roman și fără reducerea creativității
umanioarele la procese emergente pe creier și respingerea libertății umane ca
ficțiune. Nu e vorba de un moft epistemic, ci de rațiune de stat: în condițiile
tehnologiilor actuale nu mai poate exista o mentalitate fundamentată pe un unic
corp de cunoaștere la scara unei națiuni, nu mai poate exista nici un proiect
comun de țară din cauze obiective, pentru că oamenii operează cu priorități și
resurse culturale diferite, în ontologii diferite, cu presupoziții metafizice
diferite, fără ca nici una să poată prevala dacă societatea e deschisă.
Închiderea societății (Iran, Rusia, ca să nu mai existe diversitate în
mentalități) sau forțarea prin frică a unei omogenități pragmatice fără valori
supreme în afară de interes imediat și dominarea politică a altora (ca în
China, o viață fără orizont ideal) nu sunt soluții pentru europeni, identitatea
noastră e alta. Nu interesează aici pe nimeni orice fel de viață, ci modul
nostru specific de viață.
Avem nevoie de planuri de învățământ și programe la nivel preuniversitar
care să indice punțile și complementaritatea epistemică dintre domenii,
rolurile fiecăruia în evoluția culturală a unei civilizații și unei națiuni,
pentru crearea unei mentalități că nu rentează să existe monopol al vreuneia,
că rentează să existe un mecanism de competiție constructivă petnru resurse și
de coooperare pe teme mari, de scară națională, cum sunt cele din crize ca cea
de acum. În cincispreze ani elitele pot ajunge la o mentalite complexă, iar
masele pot accepta fără să înțeleagă în profunzime, dar prin metafore adecvate,
importanța acestui lucru.
Frânele care împiedică așa ceva sunt cei din aparatul de stat atașați unui
anumit monopol de legitimare, egoiștii din diferitele zone de cunoaștere care
urmăresc interesul domeniului pentru bani și glorie și instituțiile egoiste
care vor să atragă cât mai multă finanțare în dauna altor instituții (“vrem
spitale, nu catedrale”). La vreme de criză e momentul să li se spună tuturor că
tot ce fac ei și ele, la toate nivelurile, are caracter criminal la propriu. Duce la moartea unor oameni nevinovați, la
distrugeri de vieți, mai devreme sau mai târziu, când o anumită criză sectorială
apare și consecințele faptelor lor devin evidente pentru oricine. Și azi au
devenit.
După încheierea acestei crize ne putem face că nu s-a întâmplat nimic, ne
putem lupta pentru și mai puținul rămas, putem continua business as usual, sau putem propune mutații instituționale în
sensul celor de mai sus. La scara de timp a unei vieți se poate trăi rezonabil
material în orice abordare, dacă există competență, iar pentru creștini mizele importante
oricum sunt transcendente. Problema e doar morală, avem datoria să facem tot ce
putem ca să fie bine pentru cât mai mulți. Cine zâmbește la așa ceva se poate
gândi că e vorba de interesul de maximizare a realizării unor interese
altruiste. Ipoteza
implicită e că statele europene nu pot exista în absența unui astfel de ideal
public, indiferent cum este el legitimat. A servi pe alții este esența
politicii, realitățile machiavelice sunt doar detalii care trebuie stăpânite
fără a deveni un scop în sine, asemenea coarnelor neperformante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu