Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

duminică, 10 mai 2020

Legitimarea complexă a statului


Cu ocazia crizei în derulare în acest text propun o discuție despre modul de legitimare a statului nostru și cum s-ar putea schimba în bine.

Acceptarea rolurilor de autoritate publică de către subiecții deciziilor se face fie în fața amenințării cu forța, o soluție scumpă ca implementare, sau ieftin, de bună voie, prin recunoașterea legitimității. Pentru ca o instituție sau un rol să fie recunoscute ca legitime ele trebuie să dețină un capital simbolic, să trimită prin mecanisme semiotice  la altceva care are o mare autoritate, deja recunoscută, și pe care cea a statului respectiv se sprijină. Soluția standard la europeni înainte de revoluția franceză a fost legitimarea religioasă, soluția iluministă e legitimarea prin știință și un anumit fel de filosofie, cu cea comunistă un caz particular al ei.

Pentru cineva care e format exclusiv în științele naturii și vieții această nevoie de legitimare poate să pară greu de înțeles, pentru că face apel la științe umaniste. Pentru un umanist ar putea să pară un domeniu specific doar umanioarelor, unde științele așa zis tari nu au nimic de spus. Pentru ambele tipuri de expertize poate fi interesant de menționat că între cercetările politice, filosofice și antropologice despre importanța simbolurilor, care nu trebuie să se erodeze (ale statului meu) sau din contră, trebuie subminate (ale culturii unui stat advers, ca să îl destabilizez politic) și cercetările biologice (etologice, ecologice, genetice) există o strânsă legătură, și anume prin teoria semnalizării. Teoria semnalizări dă seamă de existența unor trăsături dezavantajoase ale organismelor pentru supraviețuirea lor ca indivizi (de ex. coarne uriașe care împiedică fuga rapidă de un prădător), dar avantajoase la nivel grupal prin selecție sexuală (podoaba respectivă e corelată statistic semnificativ cu un bagaj genetic performant, indicând femelelor că partenerul e bun în sensul că descendenții vor avea șanse mari de supraviețuire, după ritualul unor eventuale confruntări simbolice, fără victime, ale deținătorilor). Fără ca între fenomenul natural și cel cultural să există o legătură directă cauzală dovedită științifică acceptată de toată lumea (argumentele și dovezile nu sunt constrângătoare), analogiile sunt evidente și fac ușor de înțeles o discuție relevantă atâtâ natural, cât și cultural, de către oameni cu competențe de bază diferite. Este esențial pentru susținerea modului de abordare propus aici ca legitimarea să fie percepută ca necesară și de un biolog reducționist sau un fizician, și de un expert în științe politice, sau un filolog, indiferent de căile prin care o văd posibil de făcut.

Ceea ce vreau să spun în acest text este ceva simplu, și anume că legitimarea statului printr-o singură sursă de autoritate, provenind dintr-un câmp anume al cunoașterii, este un act criminal la propriu. Duce la moartea unor oameni nevinovați, la distrugeri de vieți. Corpurile cunoașterii umane sunt multe, în legături subtile unele cu altele, nici un unul nu poate susține decizii raționale de unul singur decât la o scară mică de complexitate a unei probleme și la o scară mică de timp. La orice durată suficient de timp apar probleme irezolvabile în mod adecvat dintr-o singură perspectivă, iar insistența de a deține monopolul asistării deciziilor are consecințe criminale prin subreacționare, sau prin suprareacționare a decidenților folosind pretinsa cunoaștere, parțială, insuficientă, furnizată. Numai din întâmplare poate să apară o decizie rezonabilă, prin însăși natura domeniilor cunoașterii cu modelele lor specifice tendințele instituționalizate sunt spre carență de atenție, sau spre exces. Este rolul altor câmpuri de cunoaștere să țină în frâu excesele dintr-un anumit domeniu datorat instituționalizării domeniului respectiv și prevalării unor interese externe cunoașterii (pentru bani și putere) asupra felului cum se face știința / filosofia / teologia respectivă. E ca și cum animalul ar avea coarne prea mari, excesiv de mari, în timp ce bagajul de cunoștințe (genetic) real începe să fie necorelat cu podoaba instituțională pe care o afișează. Animalul instituțional nu se mai luptă cu nimeni de generații, abilitatea lui nu mai contează, a ajuns un fel de vită domesticită într-un staul crescut de o societate care nu înțelege rolul coarnelor, cred că au o valoare în sine, cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai bune. Societatea îl alege pentru reproducere și moare în câteva generații împreună cu el, pentru că mesajul lui e fals, capitalul simbolic evoluase bizar, ca o anomalie.

Azi aceste lucruri se văd pe viu la scară planetară într-un experiment neproiectat socio-natural din care facem parte. Dictatura experților în sănătate trebuie ținută în frâu, iar statele care nu pot face asta ajung la dezastru, cu costuri de suprareacție enorme. Când cunoașterea acestor experți e total neluată în seamă apare alt dezastru, prin carență și subreacționare. O analiză a tipologiilor reacțiilor statelor depășește cadrul acestui text. Ce vrem pentru România, dacă vrem reformă a instituțiilor ? Vrem un stat legitimat exclusiv științific, ca Franța ? Vrem un stat legitimat exclusiv religios, ca Iran și Rusia ? Unii, între care mă aflu, vrem un stat legitimat complex, ca Marea Britanie sau SUA, fără ca acestea să fie modele, “templates”, ci pornind de la ele să adaptăm structural instituțiile noastre și mecanismele de legitimare funcționale pe termen lung.

Consecințele asupra sistemului de educație sunt imediate. Avem nevoie de formare “major-minor” natural-umanistă și reciproc a cercetătorilor și profesorilor, fără a cădea în capcanele relativiste care domină spațiul academic din SUA, fără ideologizare și lectura științelor tari ca texte de roman și fără reducerea creativității umanioarele la procese emergente pe creier și respingerea libertății umane ca ficțiune. Nu e vorba de un moft epistemic, ci de rațiune de stat: în condițiile tehnologiilor actuale nu mai poate exista o mentalitate fundamentată pe un unic corp de cunoaștere la scara unei națiuni, nu mai poate exista nici un proiect comun de țară din cauze obiective, pentru că oamenii operează cu priorități și resurse culturale diferite, în ontologii diferite, cu presupoziții metafizice diferite, fără ca nici una să poată prevala dacă societatea e deschisă. Închiderea societății (Iran, Rusia, ca să nu mai existe diversitate în mentalități) sau forțarea prin frică a unei omogenități pragmatice fără valori supreme în afară de interes imediat și dominarea politică a altora (ca în China, o viață fără orizont ideal) nu sunt soluții pentru europeni, identitatea noastră e alta. Nu interesează aici pe nimeni orice fel de viață, ci modul nostru specific de viață.

Avem nevoie de planuri de învățământ și programe la nivel preuniversitar care să indice punțile și complementaritatea epistemică dintre domenii, rolurile fiecăruia în evoluția culturală a unei civilizații și unei națiuni, pentru crearea unei mentalități că nu rentează să existe monopol al vreuneia, că rentează să existe un mecanism de competiție constructivă petnru resurse și de coooperare pe teme mari, de scară națională, cum sunt cele din crize ca cea de acum. În cincispreze ani elitele pot ajunge la o mentalite complexă, iar masele pot accepta fără să înțeleagă în profunzime, dar prin metafore adecvate, importanța acestui lucru.

Frânele care împiedică așa ceva sunt cei din aparatul de stat atașați unui anumit monopol de legitimare, egoiștii din diferitele zone de cunoaștere care urmăresc interesul domeniului pentru bani și glorie și instituțiile egoiste care vor să atragă cât mai multă finanțare în dauna altor instituții (“vrem spitale, nu catedrale”). La vreme de criză e momentul să li se spună tuturor că tot ce fac ei și ele, la toate nivelurile, are caracter criminal la propriu. Duce la moartea unor oameni nevinovați, la distrugeri de vieți, mai devreme sau mai târziu, când o anumită criză sectorială apare și consecințele faptelor lor devin evidente pentru oricine. Și azi au devenit.

După încheierea acestei crize ne putem face că nu s-a întâmplat nimic, ne putem lupta pentru și mai puținul rămas, putem continua business as usual, sau putem propune mutații instituționale în sensul celor de mai sus. La scara de timp a unei vieți se poate trăi rezonabil material în orice abordare, dacă există competență, iar pentru creștini mizele importante oricum sunt transcendente. Problema e doar morală, avem datoria să facem tot ce putem ca să fie bine pentru cât mai mulți. Cine zâmbește la așa ceva se poate gândi că e vorba de interesul de maximizare a realizării unor interese altruiste. Ipoteza implicită e că statele europene nu pot exista în absența unui astfel de ideal public, indiferent cum este el legitimat. A servi pe alții este esența politicii, realitățile machiavelice sunt doar detalii care trebuie stăpânite fără a deveni un scop în sine, asemenea coarnelor neperformante.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu