Nu poate exista educaţie on-line

 

 

Prin cuplarea câtorva resurse teoretice se poate constata că obiectivul în comunicarea publică nu este de a face pe altcineva să înţeleagă, ci numai de a-l influenţa în acţiunile sale. De aici se pot extrage câteva consecinţe utile atât comunicatorilor bine intenţionaţi, cât şi receptorilor.

 

 

 

Figura 1 Structura generală simplificată a unui fenomen de comunicare.

 

Semiotica ne permite să dezvoltăm ce se întâmplă în zona emiţătorului şi receptorului. Structura triadică a unui semn este prezentată în figura 2 adaptată după cea pierciană.

 

 

Figura 2 Schema modelului structural al unui obiect semiotic. Legendă: 1 = decodare, 2 = codare, 3 = referire

 

Un obiect semiotic este un obiect complex mixt (care include atât proprietăţi din realitatea minţii, cât şi proprietăţi din realitatea externă, localizată spaţial) de forma:

 

(Z_i, S_i, B_i, L_1-4)

 

unde:

Z_i sunt proprietăți ale unei entități naturale purtătoare de sens (Zeichen)

S_i sunt proprietăți ale unei entități mentale discursive (Sinn)

B_i sunt proprietăți ale unei entități naturale, mentale sau mixte (Bedutung)

L este structura sistemului caracterizabilă prin legi (figura 1) de forma următoare:

 

S_i = L₁ (Z_i), legea de decodare, de apariție mentală a sensului pornind de la purtătorul de sens

Z_i = L₂ (S_i), legea de codare, de creare de noi purtători de sens ai unui sens mental

B_i = L₃ (Z_i), de referire, descriptivă, folosind un sens existent

Z_i = L₄ (B_i), de creare mentală a unui sens nou pentru un referent

 

În cazul unei comunicări umane emiţătorul vrea să spună ceva despre un referent unei alte persoane umane şi codifică ce vrea să spună într-un purtător de înţeles (procesele 4 şi 2 din structura obiectului semiotic). Receptorul e implicat în procesele 1 şi 3, înţelege ceva în mintea sa şi asociază ce înţelege unui referent, în principiu acel referent la care s-a referit emiţătorul, dacă e o comunicare de succes. Comunicarea umană are loc după modelul din figura 3.

 

 

Figura 3 Modelul caracteristic comunicării umane. Emiterea şi receptarea sunt încadrate de procese semiotice în care sunt implicate entităţi care au minţi (persoane).

În comunicarea publică ceea ce e caracteristic este asimetria dintre numărul de emiţători şi cel de receptori. În cazul cel mai simplu avem o persoană emiţătoare şi foarte multe receptoare. Persoanele receptoare adesea nu mai sunt cunoscute personal de cea emiţătoare, şi de la un număr în sus nici nu mai pot fi cunoscute practic. Abordarea este prin publicuri ţintă, cu un anumit “profil”.

 

Deşi pare ceva foarte avansat uman, acest fenomen de a emite către publicuri ţintă generice este convergent cu fenomenul biologic de semnalizare către indivizi biologici generici. Un cerb cu coarne mari nu semnalizează eligibilitatea sexuală unei femele anume, ci întregului “public” ţintă al său. O pasăre prin trilul său nu marchează teritoriul numai pentru un anumit alt individ, ce pentru toţi competitorii din populaţia din care face parte. Trăsătura biologică purtătoare de informaţie, a corpului sau comportamentală, are rolul de a influenţa comportamentul altor organisme în general, nu e personalizată.

 

Ceea ce este specific omului, diferit de latura sa biologică, este comunicarea având ca obiectiv înţelegerea mesajului cu privire la referent, nu cea de semnalizare pentru a induce un comportament. Înţelegerea în sens propriu are loc printr-o comunicare personală, sau către un număr restrâns de persoane. Omul nu are capacitatea să comunice pentru a fi înţeles către un număr masiv de persoane, aşa cum se întâmplă în comunicarea publică. Procesele semiotice de la persoana emiţătoare nu pot fi calibrate pentru a fi receptate adecvat de foarte multe persoane simultan. Unde se află limita empirică este o chestiune de cercetare empirică şi probabil de context.

 

Putem observa acum câteva lucruri :

·         Nu poate exista aşa numita educaţie on-line, receptarea reciprocă a persoanelor umane aflate în act de comunicare este puternic perturbată de canal. Evidenţa proceselor semiotice reciproce practic dispare, nu mai pot fi percepute în mod adecvat. Chiar şi educaţia on-line 1 la 1 are dificultăţi.

·         Tot ce este construit prin mass-media ca un act de comunicare ţintind anumite publicuri, nu persoane bine precizate este un act de influenţare, are o funcţie de semnalizare pentru inducerea unui comportament. Percepţia receptorului că i s-ar adresa ei sau lui este greşită. Atitudinea corectă a receptorului ar trebuie să fie nu de înţelegere directă a mesajului mediatic, ca în comunicarea inter-personală, ci de întrebare cu privire la ce efect doreşte să inducă mesajul mediatic.

·         Emiţătorul public în mass-media naiv (de ex. cazul IPS Teodosie) va avea mesaje interpretate distorsionat, pentru că ele vor fi percepute nu în sensul înţelegerii, ci al unei intenţii de a influenţa comportamentul publicului ţintă general, ca o manifestare a puterii. De aici dezvoltări conflictuale. Acelaşi mesaj poate fi împachetat altfel, contextualizat în funcţie de publicul ţintă, dacă se doreşte o influenţare, sau nu îşi rostul decât în alt context, dacă se urmăreşte o înţelegere a lui.

·         Comportamentul de comunicare publică al utilizatorului general naiv de social media, nu pentru un cerc restrâns de cunoscuţi, este de pură semnalizare cvasi-biologică. Această semnalizare cvasi-biologică oferă informaţii celor avizaţi de situaţia comunicării publice pentru profilarea publicurilor ţintă în vederea transmiterii unor mesaje de influenţare. Dacă utilizatoarea respectivă de social-media urmăreşte să fie înţeleasă efectiv strategia de comunicare este complet inadecvată, ea trebuie restrânsă la puţine persoane şi calibrată pentru acestea.

 

Faptul că în comunicarea publică avem de a face cu o semnalizare nu este ceva bun sau rău în sine, ci o extindere tehnologică a capacităţilor biologice. Totul depinde de intenţiile celor care semnalizează şi de adecvarea mijloacelor folosite. Cunoaşterea situaţiei de fapt este esenţială pentru ca intenţiile bune să poată fi puse în practică. În acest sens alfabetizarea unui public cât mai larg în privinţa particularităţilor comunicării publice are caracterul unui serviciu public. Acest text s-a limitat la aspecte structurale teoretice accesibile publicului instruit. Pentru publicul şcolar şi de liceu se pot face lecţii practice de către profesioniştii în domeniu. Nu poate exista în contextul actual comportament cetăţenesc responsabil fără a cunoaşte aceste lucruri.