Cartea “Despre destin” [1] are trei părţi :
·
Un
schimb de epistole între autorii Gabriel Liiceanu (G.L.) şi Andrei Pleşu (A.P);
·
Însemnări
analitice despre înţelesul termenului destin, însoţite de o biliografie, autor
Andrei Pleşu (A.P.);
·
O incursiune
în viaţa lui Mihail Avramescu (M.A.) scrisă de doamna Floriana Avramescu, fiică
a acestuia.
Mesajul cărţii se poate analiza la nivelul întregului, al celor trei părţi,
al unor teme discutate în fiecare dintre părţi, precum şi transversal, urmărind
anumite teme peste tot. În acest text propun o interpertarea a întregului text,
în ansamblul său, şi dau câteva informaţii indirect despre cele trei părţi
menţionate.
Interpretarea întregului text este prezentată în tabelul 1.
Tabelul 1 Diferenţele şi complementaritatea dintre
cele trei destine ale autorilor-personaje din cartea “Despre destin” cuplate
prin prietenie. A. P. are rol de mediator între destinul mai mundan al G.L. şi
cel orientat preponderent spre transcendent al F.A. Cititorului i se propun ca
model implicit Treimea în manifestările ei inteligibile discursiv omului cu
mentalităţile din secolul XXI. Coerenţa modelului propus e dată de prietenie. Interesul
cititorului pentru un astfel de model e încurajat nu în sensul copierii, ci numai
al căutării şi formulării personale după o „cădere pe gânduri” (p28). Altfel
spus, modelul e unul cu unele constrângeri structurale, dar cu infinite
variante de exprimare unică a situaţiei personale. Nu poate exista un destin
coerent personal uman, unicităţile se pot exprima şi sus-ţine reciproc numai în
împreună-lucrare, cu sau fără cunoaşterea nivelului liturgic, atoate
susţinător.
Câteva observaţii despre cele
trei părţi ale cărţii
Prima parte a cărţii arată că punctul comun al autorilor este în primul
rând unul genealogic cultural, tema coerenţei operei cu viaţa, suplimentară
faţă de coerenţa propriei operei: “Amândoi am ales să ne trăim gândul şi mai
puţin să ni-l gândim.” (p16), iar “marele sacerdot al filosofiei autohtone a
hotărât […] că “urmează să ne împrietenim”” (p17). Proiectul operei, dependent
el însuşi de resurse, instrumente, context social (P1 al operei este
o funcţie f (resurse)), devine o resursă pentru un proiect existenţial. La
domnul Liiceanu proiectul existenţial are forma P2 ca funcţie f (resurse, P filosofic) şi
rămâne mundan. La domnul Pleşu proiectul existenţial are forma P3 ca funcţie
f(resurse, P2) şi este ancorat în transcendent.
Exigenţa comunicabilităţii către
mulţi oameni a P2 şi P3 impune stilistica: “Am făcut amândoi, scriind, tot ce
am putut pentru a-i întâlni pe ceilalţi într-o politeţe a simplităţii
cuvintelor” (p 19). Ambii autori adoptă stilistica eseului, care e
mai uşor accesibil publicului larg, dar nu din raţiuni de popularizare, cu
supbproiect al vieţii, ci holist existenţiale. Această opţiune este una
sacrificială în contextul instituţional trecut şi actual : “Eseistica trecea drept o divagaţie neserioasă, un fason scriitoricesc, o
fudulie amatoristică. “Corecte” erau cercetarea filologică, analiza aplicată,
ştiinţa.” p25
Din punctul de vedere al conţinutului prim parte a cărţii documentează mai ales proiectul destinal al domnului
Liiceanu, atât direct în propriile epistole, cât şi indirect, prin delimitarea
domnului Pleşu de unele elemente de nivel operaţional ale acestui proiect. Prin
natural conţinutului proiectului domnului Pleşu, acesta poate înţelege ce face
domnul Liicenu, nu însă şi invers.
Pentru domnul Liiceanu tema destinului
e numai o ilustrare a mutării înţelesurilor din discursul filosofic în cel
comun. Apare o tensiunea tipică asumării utopice existenţiale a fenomenologiei:
dacă centrul ontologic e în reconstrucţia filosofică fundamentală, prin asumare
o să vrem o mutarea a discursului comun spre terminologia şi înţelesurile
filosofice, un act eroic, cu toate riscurile sale, iar dacă centrul ontologic e,
de fapt, în lumea comună omului cu structurile ei existenţiele, „popularizarea”
discursului filosofic va fi constrânsă de invarianţele existenţiele (de fiinţă,
în sens heideggerian) deja operante. Soluţia personală de viaţă-operă a
domnului Liiceanu este adăugarea unui nivel etic suplimentar peste riscantul,
din punct de vedere moral, nivel eroic. Obiectivul cărţii în formularea
domnului Liiceanu apare la pagina 22 “Ce-ar fi totuşi să aspirăm la obţinerea unui concept cât de cât riguros
al destinului, de vreme ce, propunându-ne să vorbim pe această temă,
angajăm însăşi traiectoria în lume a fiecăruia dintre noi?”
Domnul Pleşu are un proiect de viaţă mai diafan: “Căutam să identific în
opera de artă substanţa ei existenţială, haloul ei de înţelepciune mântuitoare,
lecţia ei de viaţă”. Cartea, eseul, sunt opere de artă cu mize mântuitoare, nu
numai discursuri prin care se transferă (prin P2 tip Liiceanu) o înţelepciune
teoretică dinspre filosofie. P3 tip Pleşu este o funcţie f (resurse,
P2). Acest P3 este inaccesibil domnului Liiceanu, face din el o reducere ontică,
îl obiectivează, îl proiectează în structuri teoretice reconstruite filosofic.
În termenii domnului Pleşu “Pentru ştiinţa
artei filosofia este inutilă.” (Heinz Ladendorf, p27). Este inutilă în sensul
în care e inutilă şi mecanica cuantică pentru antropologie, adică există o
decuplare epistemică între niveluri de cunoaştere, chiar dacă printr-o altă
eventuală teorie cu rol de unificare poate exista o cuplare ontologică. Sau e
inutilă în felul în care ca să trăieşti la Mizil nu ai nevoie să ştii ce se
întâmplă în Fukagawa, chiar dacă pentru a înţelege dinamici de scară mare
istorică ai avea nevoie de un discurs unificator pentru contextualizarea în
cultura omenirii şi s-ar vedea poate legături. Obiectivul cărţii în formularea
domnului Pleşu este următorul: “Da, vrem să
provocăm cititorului o fertilă “cădere pe gânduri”, dar recurgând la
persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de
neînduplecat.”
Diferenţa dintre proiectele existenţiale
ale celor doi autori are consecinţe asupre modului cum s-a scris cartea “Despre
destin”. “Tu pari pregătit să sfârşeşti “în atac” (era una din exigenţele
masetrului nostru), iar eu am sentimentul, mărturisit, uneori, tot de el, că “mi-am
cântat cântecul”. Să vedem ce-o ieşi din această divergentă strategie de...
destin” (p25). Domnule Pleşu era dispus să renunţe la proiectul unei părţi din
operă, domnul Liiceanu intervine destinal pentru relansarea lui, şi primul
autor iniţial îl întregeşte prin medierea finală către unui al treilea
autor-neautor.
A doua parte a cărţii conturează
opţiunile domnului Pleşu pentru conceptualizuarea paradoxală, fără
conceptualizare, a destimului. Avem o analitică, exemple, interpretări,
metofore, finalmente subsumate aparent unui proiect de studii religioase, cu
echivalări între sensurile unor termeni din mari religii ale lumii. O astfel de
abordare e posibilă datorită
presupoziţiei că termenii şi propoziţiile au înţelesuri autonome scoase din contextul
practic al culturii lor, al unităţii integratoare purtătoare de sens. De
exemplu, Vayu pentru India Veche şi Duhul Sfânt în limbaj creştin corespund
unui generic “Suflu” divin, respiraţiei lumii (p201). E un mod de a înţelege
unitatea lumii în registrul unei cvasi-ştinţe a religiilor, în esenţă o
abordare ontică, obiectivantă, în termenii familiari domnului Liiceanu.
Abordarea însă e depăşită chiar de domnul Pleşu pe două căi: intern, prin
refuzul principial al unor formulări tari, ferme (se discută chiar derizoriul
certitudinilor epistemice), şi extern, prin deschiderea ei spre înţelepciunea de
un nivel superior cvasi-teoretizării de acest fel în urma luării ei ca resură într-un
proiect existenţial superior, unde metaforicul primează.
A treia parte a cărţii mută accentul pe tăcere şi fapte şi refuză clar
descrierea explicită, în diagonală cu proiectul de viaţă al domnului Liiceanu (tabelul
1). Autorul nu mai scrie despre el, ci asemenea lui Hristos, se scrie despre
el. “Avea, de altfel, harul cuvântului succint, dar expresiv, ştiind să spună
şi să comunice multum in parvo; după
cum ştia să ia aminte şi la cuvintele rostite în taina inimii, la logosul (cum
spunea el) lăuntric” (p210). P214 “Faţă de semeni, inclusiv
faţă de propriii enoriaşi, era un om de o blândeţe neumbrită – singura-i
intransigenţă şi asprime manifestându-se faţă de “cel Rău”” (p214). Este vorba
de un om preot-nepreot, atât
de liber încât de la un punct încolo nu acceptă nici constrângerile
instituţionale ale familiei şi Bisericii, ieşind cumva tainic din lume şi din
felul cum oamenii gândesc lumea. Cu această parte cartea primeşte o structură formal
treimică refuzându-şi totodată vreun tezism pseudo-creştin.
Încheiere
Tema explicită a destinului e interpretabilă la diferite niveluri de
reprezentare a proceselor în care e angajat omul şi a structurii lor temporale.
Destinul apare în cartea “Despre destin” printr-o reducere estetică (la domnul
Pleşu, prin apel la “marele povestitor care a inventat povestea lumii” p179 ) sau
etică şi modern teoretică (la domnul Liiceanu, printr-un strat etic adăugat
filosiei în sens tare şi unor element ştinţifice moderne). Cartea ca întreg trimite la tema neformulată a
destinului, implicită, reieşind creativ din sensul unitar al operei lăsat
deschis pentru interpretare şi trăire. Trecerea de la tema formulată conceptual,
tip Gabriel Liiceanu, la cea neformulată, tip Mihail Avramescu, se face prin
nivelul metaforic al discursului şi viaţa de la artă în sus, tip Andrei Pleşu (“Simple metafore !” – se va spune. Da.
Destinul e mai uşor de
aproximat în termenii unor cuprinzătoare metafore.” p183).
În liniaritatea labirintică a unităţilor purtătoare de sens mai mici decât
întreaga carte – fraze, paragrafe, capitole, secţiuni - cineva ar putea avea sentimentul
unui peisaj al neîmplinirii teoretice. Cititorul interesat numai de filosofie ar
putea observa prin aceşti ochelari relieful unui potenţial de gândire uriaş irosit
în urma unor angajări instituţionale vizând salvarea unui “destin”
supraindividual, al ţării şi culturii ei. Nu este aşa, pentru că nu gândirea în
sine a fost miza, ci formarea altor oameni, oferirea unui model dincolo de
sinele personal prin împreună-lucrare. Ontogenetic cartea de autor „Despre
destin” a crescut în carte dialog, iar în final în împreună lucrare cu
structură treimică. Cartea oferă un cadru fertil, corect structural fără a
impune conţinuturi, pentru dezvoltarea viitoare, în alt stadiu istoric al
culturii noastre, a nivelului mai puţin important existenţial al proiectelor
strict filosofice, în mod principial corecte numai local. Dar oferă şi mult mai
mult.
[1] Liiceanu
G., Pleşu A., 2020, Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea
mai dificilă temă a muritorilor, Ed. Humanitas, Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu