Superioritatea creației

 

Un  om privea pământul pe care călca și nu îl făcuse el. Pământul era semn al puterii altcuiva. Citea cărți scrise de mințile oamenilor, iar mințile nu fuseseră făcute de aceștia. Cărțile erau astfel semne ale puterii altcuiva.

 

În lume era singur cu Dumnezeu și prin ceilați oameni tot cu El. Privind spre sine nu găsea nimic mai bun, era o umbră palidă a bunătăților din jur. Era cel mai de jos și toate mai înalte, ducând spre Dumnezeu. În lanțul ființei era cea mai de jos verigă.

 

Iubea tot și toate, știa că aveau rosturi, chiar dacă mintea lui nu le putea înțelege pe fiecare. Simțea durere pentru fiecare suferință, chiar dacă vedea că e spre însănătoșirea lumii. Nu spunea ce vede, dar încerca să arate și altora lumina.

 

Oriunde ar fi fost era tot acolo, dar oriunde se ducea se simțea mai bogat. Bogăția nesfîrșită a creației îl umplea de bucurie. Vizita lumi mai mari sau mai mici din aceeași mare alcătuire, avea grijă de ele în rugăciune. Lumea întreagă era laudă lui Dumnezeu, iar ici colo, în locuri alese, veșnicia intra în lume asemenea unui foc al vieții, prin mâinile unor oameni aleși.

 

Focul vieții trebuia să ajungă la cât mai mulți, pentru că singur nu putea face nimic, singur nu putea urca vreo treaptă. De jos de unde era încerca să țină candela aprinsă. Totul era mai bun și mai înalt în jur, toate erau trepte spre mai sus. Știa că tot ce vede e pentru slăbiciuna sa și puțina sa credință, pentru încurajare.

Taxa spirituală de urs european

O tarifare la 1 milion de euro pe an a valorii existențiale a fiecărui urs european asigură un flux financiar suficient din țările occidentale spre România pentru managementul acestei specii. În acest text sugerez un instrument financiar care ar putea să mulțumească deplin comunitatea transumană animale - oameni și societățile tradiționale cu capital natural bogat în același timp.

 

Cadrul teoretic al problemei include câteva elemente:

·         Nevoile spirituale ale societăților seculare care nu mai dispun de capital natural

·         Nevoile de bază ale societăților tradiționale care dispun de capital natural

·         Piața serviciilor de mediu

 

 

O modalitate bine profilată de satisfacere a nevoilor spirituale ale societăților seculare este prin adoptarea unei etici salvaționiste bio- și eco-centrice. Acest tip de religie seculară are semnificație politică importantă în statele occidentale și la nivelul Comisiei Europene, unde deține vectori de influență în directoratele care se ocupă cu mediul și cu cercetare. În abordarea progresistă vehiculată (există un progres de la gândirea preanalitică asociată relgiilor clasice la religa transumanistă fundementată ștințific modern) se dorește pe termen mediu crearea unei identități spirituale europene de acest tip prin educație. Acesta e un proiect politic european explicit, dar prin caracterul său epistocratic detaliile sunt accesibile numai oamenilor de știință și funcționarilor publici. Proiectul verde are în spate deja interese economice masive și nu mai poate fi schimbat la nivel strategic. Se poate însă acționa de către țări ca România la nivel tactic și operațional.

 

Capitalul natural care satisface preferințele spirituale ale postumaniștilor occidentali de a construi un comunitarism animalocentric în care omul recunoaște drepturi ale entităților biologice din alte specii și le restrânge corelativ pe ale sale se află în țări în care oamenii preferă alte religii, în particular creștinismul. Datorită stadiului economic mai puțin avansat cetățenii din aceste țări nu sunt interesate de cedarea unor drepturi către animale. În același timp, tot datorită puterii economice mai reduse, nu pot nici schimba agenda politică de mediu europeană creată în funcție de preferințele cetățenilor occidentali.

 

Conflictul de interese economice și spirituale se rezolvă printr-un flux financiar net dinspre vest spre est în interiorul Uniunii Europene. În acest moment sunt două căi principale de transfer al banilor:

·         Prin programe publice de finanțare a unor proiecte de mediu în teren.

·         Prin programe de finanțare a unor organizații neguvernamentale care să schimbe percepția publică și să pună presiune asupra grupurilor de interese care sunt împotriva abordării transumaniste, bio- și eco-centrice.

 

Banii din primul canal sunt interceptați de câteva organizații publice și ong-uri, banii de pe al doilea canal sunt interceptați de câteva organizații ecologiste radicale. Din toți acești bani nu ajunge nimic la cetățenii români în sensul unor servicii publice de interes general perceput ca atare, nu prin obligație legală rezultată din modificarea legislației în sensul european. În aceste condiții se întrevede că nici nevoile spirituale ale cetățenilor occidentali nu vor putea fi satisfăcute prea bine în viitor, deoarece politicile de mediu se vor schimba în România într-un sens defavorabil conservării. Schimbarea este posibilă prin lobby-ul vânătorilor, care au interese economice în acest sens.

Ursul este o specie fanion (flagship) care poate funcționa ca umbrelă pentru multe alte specii și indirect contribui la asigurea multor servicii ecosistemice de interes public, legate de circuitul apei și de climă. Există un interes al cetățenilor români pentru aceste servicii ecosistemice, și indirect prin rolul de umbrelă pentru conservarea ursului. Nu e nevoie de o schimbarea a religiei creștine în sens postumanist pentru a dori să protejăm urșii. Ce lipsește este legătura financiară între adepții religie bio-ecocentrice din occident și cetățenii români.

 

Această legătură se poate institui printr-un instrument financiar nou, taxa spirituală a ursului european. Dragostea, atașamentul religios al cetățenilor occidental pentru populațiile sălbatice din România sunt echivalente atașamentului românilor pentru un proiect cum este Catedrala națională. Fără a se reduce la bani, acest atașament se reflectă și în bani. În acest moment postumaniștii din vest nu plătesc suficient și cui trebuie pentru faptul că noi le asigurăm o catedrală funcțională în teren. Soluția de a finanța proiecte și ong-uri radicale este prea ieftină, nu duce nici la rezultatele dorite, nu e nici în serviciul cetățenilor români în general.

 

În debutul textului am menționat o taxă anuală de 1 milion de euro pe cap de urs. Ar însemna un flux de bani de 5-10 miliarde spre România pentru funcția spirituală a urșilor. Poate că e prea mult. Se poate calcula mai exact, se poate negocia. Mărimea taxei ar trebui să fie oricum simbolic ceva mai mare decât valoarea unui trofeu de vînătoare. Acești bani ar putea susține managementul habitatelor valoroase și restaurare ecologică în toată țara, nu numai în zona populată de urs. Cu ei s-ar putea finanța de către stat managementul ariilor protejate și organiza competiții pentru manageri în funcție de calitatea planurilor, nu pe baza monopolului asupra resurselor naturale. Cu o parte s-ar putea crea și forumuri de socializare și cunoaștere între adepții din România ai Bisericii tradiționale și cei ai Bisericii ursului. Într-o democrație liberală toate au dreptul la existență.

 

Ca un efect colateral, s-ar putea ca identitea europeană dorită să evolueze spre forme mai subtile, poate mai realiste, iar reziliența organizației supranaționale să crească semnificativ, ceea ce e în interesul tuturor.

 

Parlamentarii noștri europeni pot explora dezvoltarea legislației europene în acest sens.

Despre controlul răului pe cale socială

Prin natură căzută a omului lumea este un loc de manifestare a răului. Controlul său complet este ontologic imposibil, sunt posibile numai acţiuni punctuale personale şi sociale. Acţiunile personale ţin de metanoia personală, acţiunile sociale sunt rezultatul interacţiunilor celor care urmăresc mântuirea între ei şi cu cei care nu urmăresc acest scop. Din perspectivă publică ne interesează acţiunile sociale, care le includ şi pe cele politice.

 

Controlului răului pe cale socială se poate face în cel puţin câteva planuri:

·         Prin formularea şi comunicarea unei ontologii cât mai realiste. Eludarea contribuţiei teologiei la construirea unei astfel de ontologii duce la un produs nerealist.

·         Prin evidenţierea limitelor epistemice ale omului, care îi constrâng posibilitatea obţinerii unor resurse de cunoaştere utile în proiecte de control punctual al răului. Aici interesează atât mecanismele de nivel individual, cât şi cele de producţie socială, inclusiv evolutiv, care punctează scara de timp caracteristică validităţii diverselor tipuri de cunoaştere.

·         Prin acţiune socială pragmatică evaluată ca atare la scări de timp relevante pentru interesele umane, de la cele personale la cele sociale.

 

Primele două planuri sunt cel mai adesea la nivelul presupoziţiilor cu care lucrează organizaţiile şi grupurile sociale. Filosofia este utilă pentru identificarea lor. Al treilea plan ţine de un a şti cum rezultat dintr-o tradiţie a efectuării binelui. Cunoaşterea din ştiinţele sociale şi din istorie este de folos pentru înţelegerea posibilităţii şi limitelor acţiunii cu scopuri bune. Observăm că ştiinţele naturii, vieţii şi pământului şi cele formale nu au nici o contribuţie în acest domeniu, produsele lor sunt neutre, relevanţa lor pentru discuţie fiind numai indirectă, prin aplicaţii.

 

Într-o societate civilizată se discută public cvasi-permanent, se chestionează sursele răului de la nivelul presupoziţiilor ontologice şi epistemice, precum şi tradiţia binelului şi corelativ răului. Instituţionalizarea acestor demersuri nu este nici bună, nici rea în sine, ci în funcţie de cum este folosită de oameni. Deficitul şi excesul de instituţionalizare sunt ambele indicatori ai unui rău excesiv, care ar fi putut fi mai mic prin acţiune socială adecvată.

 

Posibilitatea controlului răului pe cale socială este o externalitate pozitivă a reţelelor sociale implicate în metanoia, nu poate exista în absenţa unor proiecte personale de mântuire ale cel puţin unei părţi din societate. Tentativele de internalizare a acestei externalităţi pozitive subminează ambele tipuri de scopuri bune, personale şi sociale. Controlul social al răului este fundamentat ontologic şi pragmatic sacrificial, prin emularea modelului originar.

 

Controlul răului pe cale socială depinde de existenţa unei societăţi civilizate în care există un nucleu durabil de viaţă religioasă.

 

Din cele de mai sus se pot contura unele consecinţe cu privire la relaţia dintre Biserică şi alte grupuri sociale şi instituţii atât din punct de vedere descriptiv, cât şi normativ. Consecinţe concrete pentru acţiune în România se pot obţine adăugând şi informaţii specifice de la nivel naţional şi local.

 

Dacă acţiunea noastră pentru bine este naivă şi neinformată, nestructurată cognitiv, e de dorit ca acţiunea să fie cât mai modestă posibil, pentru că riscurile de deturnare a ei către rău sunt enorme, lumea fiind ontologic un loc de manifestare a răului prin alegerile noastre. Important nu e să faci cât mai mult bine, important e să îl faci. Cantitatea de bine nu e sub controlul nostru.

Smerenia

Smerenia este un act de inteligenţă necentrată pe sine, ieşită din sine. Nu poate fi smerit cine se simte inferior lumeşte, pentru că smerenia ridică, nu coboară, e un dar. Când spunem că e legată de inteligenţă înseamnă că e o înţelegere cu mintea. Smerenia nu vine din gândire proprie, ci din înţelegerea naturii propriei gândiri, a legăturii ei cu alte persoane umane şi dumnezeieşti totodată. E o aşezare în rost, o constatare a situării în triunghiul tu-semeni-Dumnezeu. Aceasta nu e niciodată deplină, are ceva centrifug, reflectând căderea.

 

Smerenia nu este o stare psihologică, nu poate fi analizată în raport cu sentimente, voinţă, toţi oamenii pot deveni smeriţi dacă li se dă asta, indiferent de caracter. Inferioritatea şi superioritatea psihologică sunt la fel de depărtate de smerenie, ele ţin de registrul comparaţiei şi chiar al judecării. Judecării altora şi de sine. Comparaţia poate fi făcută local, e utilă lumeşte, dar ea însăşi se aşează în ceva mai important, în dragoste, care nu e a ta. Ce vezi se spune, sau nu se spune, după cum e de folos.

 

Smerenia dă şi bucurie, dă şi înspăimântare în faţa a ce se întâmplă. Rosturile lumii nu sunt indiferente, dar sunt vizibile. Niciodată nu vezi îndeajuns, iar ce vezi te poate tulbura sau nu în funcţie de cum eşti gata să primeşti, nu de cum vrei să primeşti. Voinţa e numai un răspuns. Există şi fuga de mai multă smerire, înspre familiarul vechi.

Când spunem că inima e smerită înseamnă că mintea e în inimă. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). 

Cu ajutorul smereniei apropierea răului devine suportabilă, căpătăm îndrăzneală, nu mai identificăm oameni ca răi, sesizând diferenţa între duh şi persoană. Putem circula mai bine social purtând un mesaj tăcut al bunei vestiri. Cine are nevoie va întreba. Nu noi decidem.

 

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).