Despre controlul răului pe cale socială

Prin natură căzută a omului lumea este un loc de manifestare a răului. Controlul său complet este ontologic imposibil, sunt posibile numai acţiuni punctuale personale şi sociale. Acţiunile personale ţin de metanoia personală, acţiunile sociale sunt rezultatul interacţiunilor celor care urmăresc mântuirea între ei şi cu cei care nu urmăresc acest scop. Din perspectivă publică ne interesează acţiunile sociale, care le includ şi pe cele politice.

 

Controlului răului pe cale socială se poate face în cel puţin câteva planuri:

·         Prin formularea şi comunicarea unei ontologii cât mai realiste. Eludarea contribuţiei teologiei la construirea unei astfel de ontologii duce la un produs nerealist.

·         Prin evidenţierea limitelor epistemice ale omului, care îi constrâng posibilitatea obţinerii unor resurse de cunoaştere utile în proiecte de control punctual al răului. Aici interesează atât mecanismele de nivel individual, cât şi cele de producţie socială, inclusiv evolutiv, care punctează scara de timp caracteristică validităţii diverselor tipuri de cunoaştere.

·         Prin acţiune socială pragmatică evaluată ca atare la scări de timp relevante pentru interesele umane, de la cele personale la cele sociale.

 

Primele două planuri sunt cel mai adesea la nivelul presupoziţiilor cu care lucrează organizaţiile şi grupurile sociale. Filosofia este utilă pentru identificarea lor. Al treilea plan ţine de un a şti cum rezultat dintr-o tradiţie a efectuării binelui. Cunoaşterea din ştiinţele sociale şi din istorie este de folos pentru înţelegerea posibilităţii şi limitelor acţiunii cu scopuri bune. Observăm că ştiinţele naturii, vieţii şi pământului şi cele formale nu au nici o contribuţie în acest domeniu, produsele lor sunt neutre, relevanţa lor pentru discuţie fiind numai indirectă, prin aplicaţii.

 

Într-o societate civilizată se discută public cvasi-permanent, se chestionează sursele răului de la nivelul presupoziţiilor ontologice şi epistemice, precum şi tradiţia binelului şi corelativ răului. Instituţionalizarea acestor demersuri nu este nici bună, nici rea în sine, ci în funcţie de cum este folosită de oameni. Deficitul şi excesul de instituţionalizare sunt ambele indicatori ai unui rău excesiv, care ar fi putut fi mai mic prin acţiune socială adecvată.

 

Posibilitatea controlului răului pe cale socială este o externalitate pozitivă a reţelelor sociale implicate în metanoia, nu poate exista în absenţa unor proiecte personale de mântuire ale cel puţin unei părţi din societate. Tentativele de internalizare a acestei externalităţi pozitive subminează ambele tipuri de scopuri bune, personale şi sociale. Controlul social al răului este fundamentat ontologic şi pragmatic sacrificial, prin emularea modelului originar.

 

Controlul răului pe cale socială depinde de existenţa unei societăţi civilizate în care există un nucleu durabil de viaţă religioasă.

 

Din cele de mai sus se pot contura unele consecinţe cu privire la relaţia dintre Biserică şi alte grupuri sociale şi instituţii atât din punct de vedere descriptiv, cât şi normativ. Consecinţe concrete pentru acţiune în România se pot obţine adăugând şi informaţii specifice de la nivel naţional şi local.

 

Dacă acţiunea noastră pentru bine este naivă şi neinformată, nestructurată cognitiv, e de dorit ca acţiunea să fie cât mai modestă posibil, pentru că riscurile de deturnare a ei către rău sunt enorme, lumea fiind ontologic un loc de manifestare a răului prin alegerile noastre. Important nu e să faci cât mai mult bine, important e să îl faci. Cantitatea de bine nu e sub controlul nostru.