Superioritatea creației

 

Un  om privea pământul pe care călca și nu îl făcuse el. Pământul era semn al puterii altcuiva. Citea cărți scrise de mințile oamenilor, iar mințile nu fuseseră făcute de aceștia. Cărțile erau astfel semne ale puterii altcuiva.

 

În lume era singur cu Dumnezeu și prin ceilați oameni tot cu El. Privind spre sine nu găsea nimic mai bun, era o umbră palidă a bunătăților din jur. Era cel mai de jos și toate mai înalte, ducând spre Dumnezeu. În lanțul ființei era cea mai de jos verigă.

 

Iubea tot și toate, știa că aveau rosturi, chiar dacă mintea lui nu le putea înțelege pe fiecare. Simțea durere pentru fiecare suferință, chiar dacă vedea că e spre însănătoșirea lumii. Nu spunea ce vede, dar încerca să arate și altora lumina.

 

Oriunde ar fi fost era tot acolo, dar oriunde se ducea se simțea mai bogat. Bogăția nesfîrșită a creației îl umplea de bucurie. Vizita lumi mai mari sau mai mici din aceeași mare alcătuire, avea grijă de ele în rugăciune. Lumea întreagă era laudă lui Dumnezeu, iar ici colo, în locuri alese, veșnicia intra în lume asemenea unui foc al vieții, prin mâinile unor oameni aleși.

 

Focul vieții trebuia să ajungă la cât mai mulți, pentru că singur nu putea face nimic, singur nu putea urca vreo treaptă. De jos de unde era încerca să țină candela aprinsă. Totul era mai bun și mai înalt în jur, toate erau trepte spre mai sus. Știa că tot ce vede e pentru slăbiciuna sa și puțina sa credință, pentru încurajare.