Smerenia

Smerenia este un act de inteligenţă necentrată pe sine, ieşită din sine. Nu poate fi smerit cine se simte inferior lumeşte, pentru că smerenia ridică, nu coboară, e un dar. Când spunem că e legată de inteligenţă înseamnă că e o înţelegere cu mintea. Smerenia nu vine din gândire proprie, ci din înţelegerea naturii propriei gândiri, a legăturii ei cu alte persoane umane şi dumnezeieşti totodată. E o aşezare în rost, o constatare a situării în triunghiul tu-semeni-Dumnezeu. Aceasta nu e niciodată deplină, are ceva centrifug, reflectând căderea.

 

Smerenia nu este o stare psihologică, nu poate fi analizată în raport cu sentimente, voinţă, toţi oamenii pot deveni smeriţi dacă li se dă asta, indiferent de caracter. Inferioritatea şi superioritatea psihologică sunt la fel de depărtate de smerenie, ele ţin de registrul comparaţiei şi chiar al judecării. Judecării altora şi de sine. Comparaţia poate fi făcută local, e utilă lumeşte, dar ea însăşi se aşează în ceva mai important, în dragoste, care nu e a ta. Ce vezi se spune, sau nu se spune, după cum e de folos.

 

Smerenia dă şi bucurie, dă şi înspăimântare în faţa a ce se întâmplă. Rosturile lumii nu sunt indiferente, dar sunt vizibile. Niciodată nu vezi îndeajuns, iar ce vezi te poate tulbura sau nu în funcţie de cum eşti gata să primeşti, nu de cum vrei să primeşti. Voinţa e numai un răspuns. Există şi fuga de mai multă smerire, înspre familiarul vechi.

Când spunem că inima e smerită înseamnă că mintea e în inimă. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). 

Cu ajutorul smereniei apropierea răului devine suportabilă, căpătăm îndrăzneală, nu mai identificăm oameni ca răi, sesizând diferenţa între duh şi persoană. Putem circula mai bine social purtând un mesaj tăcut al bunei vestiri. Cine are nevoie va întreba. Nu noi decidem.

 

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).