Despre apărarea adevărului

 

Democrația liberală nu se ocupă cu adevărul, cu întemeierea resurselor de cunoaștere, și nici nu are de ce, scopul e alocarea resurselor și serviciilor publice ca să rezolve rezonabil problemele de interes comun. Dacă ni se pare că autoritatea noastră a celor care cunoaștem cu rigoare diverse tipuri de cunoaștere specializată și cum se produce, sau o reprezentăm pe cea a Adevărului, e subminată de democrație, că vocea noastră nu se face auzită cum ar trebui, vine dintr-o combinație a ce avem de spus (calitate), cum spunem (adaptare la publicul țintă) și contra ce spunem, dăm marfa gratis sau fără respect pentru ea, sau cerem ceva dacă relația e profesională, ori nu o aruncăm mărgăritare în fața porcilor dacă e duhovnicească.

 

Autoritatea în cunoaștere se câștigă prin putere personală bine antrenată, răbdare, neinstrumentalizare excesivă a cunoașterii deținute (dar trebuie să și ai ce mânca) și sacrificiu care să denote că ce e adevărat e mai important decât presiuni sociale, interese pe termen scurt. Sacrificiul nu merge bine fără Adevăr autentic, devii un taliban al științei, un decuplat spiritual de realitate, sau un taliban religios. De-asta Hristos e central față de alți fondatori fie și din perspectivă lumească.

 

Scurtăturile instituționale pun la dispoziția impostorilor o variantă ieftină de a înșela pe alții prin scăderea standardelor de intrare în club/instituție, sau prin mimetism (își fac instituții cu nume asemănătoare). Nu instituția te face om care are cunoaștere, ci oamenii care au cunoaștere țin instituțiile în viață pentru rezolvarea unor probleme de interes comun legate de resurse și servicii de scară mare (să ai o cantină într-o o universitate, să nu ți se rupă treptele la intrarea la biserică de la vreme, etc).

 

Cum poate cineva să creadă că rigidizarea socială și instituțională a țării va servi adevărului, sau Adevărului? Prin pretenții de cunoaștere pe care nu le are în mod real și prin roluri instituționale asumate care îl fac să se simtă obligat să apere ce nu știe cum, necunoscând.  Adevărul implică o cunoaștere a lui efectivă, dar și una de la nivel superior lui. Când e vorba de știință modernă, ai nevoie de nivelul filosofic, dacă le ai pe amândouă, ai nevoie de nivelul spiritual, dacă le ai pe toate, ai nevoie de așezarea de a nu vorbi cele mai înalte de la tine, ceea ce proiectează smerenia pe lanț de ființă la scări mai mici și te face să înțelegi că nu ești cu nimic superior ontologic unui ignorant care știe numai ce e esențial pentru viețuire, de bun simț.

 

Cum poate cineva să se înșele pe sine că poate face ceva pentru țara ta eludând adevărul? Din interes și slăbiciune. Unul dintre mecanismele istorice ale degradării culturale, intelectuale și profesionale a instituțiilor statului în postcomunism a fost că la momentul formării CNSAS cu legislația aferentă elitele culturale și intelectuale ale României au fost de acord să gireze moral ofițerii acoperiți din sistem și să condamne moral exclusiv informatorii. Pentru asta au primit roluri, funcții, influență, iar după ce au fost folosiți au fost îndepărtați sau înghiontiți în diverse zone fără influență. Primii urmași la conducerea țării fără ei au fost de o impostură flagrantă, iar apoi s-a trecut la cei mai tineri formați afară și compatibili cu occidentul, de o impostură soft, departe de a fi performanți la nivelul elitelor îndepărtate. Asta a dus la faptul că în ultimii 2-3 ani s-a generalizat opinia și în elitele culturale îndepărtate și mai larg în societate, exprmată chiar în publicații, că preluarea statului de către ofițerii acoperiți după 1989 este imorală. Avem o întârziere de circa 25 de ani în dezvoltare națională mulțumită abilității ofițerilor acoperiți în a se folosi de oameni folosindu-le slăbiciunile. Singura problemă a acestor oameni e că nu sunt capabili să catalizeze producția a nimic serios, perfomant, competitiv, nivelul standardelor de performanță fiind cel din comunism. Există excepții în sistem, dar sunt în minoritate socială, iar influența lor exprimată ca procent din buget e cam cât e raportul dintre bugetul competiției PCE în derulare și bugetul total al cercetării pe anul acesta în România.

 

Situația e un dat obiectiv. Primul lucru de făcut este să nu ne facem iluzii că oamenii de bine din sistem, indiferent că sunt în Biserică, stat, NATO, etc, vor face ceva de folos pentru cetățenii României dacă cetățenii nu cer explicit statului asta, nu responsabilizează instituțiile care lucrează pentru ei. Pentru a le cere explicit trebuie să nu intrăm la remorca mediatică a agenților de influență, opiniile trebuie exprimate separat, fără aliniere voluntară. Nu ajută la nimic să hrănim industria de nudging, legitimare și delegitimare a vocilor cetățenilor. Fenomenele mediatice care acoperă simultan tot spectrul presei din România nu sunt autentice.

 

Adevărul nu se impune prin presă. Democrația liberală nu se ocupă cu adevărul, cu întemeierea resurselor de cunoaștere, și nici nu are de ce, scopul e alocarea resurselor și serviciilor publice ca să rezolve rezonabil problemele de interes comun.