Statul român în război cu proprii cetățeni

Din punct de vedere educativ ceea ce transmite statul român tinerilor prin achitarea anchetatorilor lui Gheorghe Ursu este că pot face orice fapte imorale în numele lui și vor fi răsplătiți și protejați. Nu e vorba numai de lucrătorii din instituțiile de forță, e un mesaj general pentru oricine e în formare că morala nu există când e vorba de relația cu statul, că orice este permis față de alți cetățeni, care pot fi și uciși "accidental". Este o abordare totalitară în directă continuare a celei comuniste. Statul român continuă să fie în război cu proprii cetățeni care doresc un spațiu de libertate, doresc un stat care să servească interesele oamenilor, nu care să patroneze furtul și crima. Tactica este una a salamului, acțiuni mici, sub pragul de reacție socială masivă, în paralel cu acțiuni de sărăcire a populației și aducere în dependență materială de stat a cât mai multora, pentru ca reacțiile să nu poată lua amploare. Din interes financiar și de status cadrele didactice susțin implicit acest proiect și ca urmare rolul lor social devine tot mai nerelevant, nu poți să fii credibil când vorbești una și faci alta.

 

Din punct de vedere politic situația actuală era inevitabilă. Atâta vreme cât instituțiile care spun că susțin moralitatea în România au validat statul după 1989 în forma în care era, au validat și continuarea sistemului și practicilor. Cele mai multe surse de moralitate autentică publică, nefariseică, s-au mutat în zona seculară. Cele religioase marginale au fost obturate instituțional ca să nu aibă impact la scară națională și își duc crucea loialității față de prea mult rău față de prea puțin bine, în numele Bisericii nevăzute. Proiectul politic de reacții morale seculare a fost preluat parțial de sistem și suntem unde suntem. O țară în care a fura și a distruge vieți este moral de facto, conform regulilor general acceptate de comportament public informal. Tensiunea cu regulile formale și cu instituțiile NATO și UE nu pot schimba comportamentele și deciziile oamenilor, forma nu poate schimba fondul. Alegerea de a acționa într-un fel sau în altul devine strict personală. Alegerile împotriva tiparelor impuse de statul validat religios nu pot fi multe din cauza asimetriei de putere.

 

Cum cea mai mare parte a oamenilor care vor să contribuie la schimbarea în bine a instituțiilor au intrat în simbioză cu instituțiile de forță și serviciile într-un fel sau altul, situația parazitării statului de către nucleul dur ceaușist nu poate avea tracțiune publică. La asta se adaugă și inoportunitatea în condițiile războiului de la granițe, care explică absența de reacții ale ambasadelor care în alte împrejurări erau mai vocale, când oamenii agreați de ele ca vectori de comunicare erau afectați. Cazul Ursu e o problemă strict internă, o luptă personală a unui fiu pentru memoria tatălui său, cu susțineri civice dezinteresate. Cum nu poate exista vreo evoluție socială reală în bine în absența asumării realității trecutului, indiferent câți bani s-ar pompa tendința va fi în jos. Cardurile poate că vor fi mai pline, dar calitatea vieții se va degrada permanent.

 

Cei care și-au primit arginții instituționali acum văd prețul, vânzarea interesului public și lichidarea oricărei speranțe de mai bine în funcționarea statului în România. Cum oamenii nu pot suporta tensiuni de acest fel prea mult timp, ori se vor afunda, ori se vor ridica. Important e să nu arunce cu banii înapoi și să se spânzure. Nu ajută la nimic.

 

Pesimism insuportabil sau luciditate senină? O oportunitate de înviere. Sus să avem inimile.