Pelerinajul la Roma bizantină – o prioritate pentru creștinul ortodox din clasa de mijloc în secolul XXI

 Pelerinajele se fac la locuri și oameni, iar oamenii nu sunt mai importanți decât locurile în economia mântuirii. Atât oamenii, cât și locurile sunt lucrări ale lui Dumnezeu în lume. Cu o sensibilitate trează putem sesiza rosturile lor. Locurile care sunt centre în care s-au acumulat eforturile oamenilor coroborate cu cele ale lui Dumnezeu sunt privilegiate din acest punct de vedere. Chiar dacă oamenii s-au depărtat de ceea ce este de folos, rămân locurile cu importanța lor indiscutabilă. Dacă Țara sfântă ni se pare de folos pentru pelerinaje, Roma și toată partea de vest a civilizației libertății în care avem urmele creștinilor din-ainte de separarea lor pe instituții diferite și faptele lor de acum nu pot fi altfel.

 

Interesul profund duhovnicesc pentru Roma bizantină este unul al dragostei, fără de care nimic nu e, pentru strămoșii noștri și lucrarea rugăciunii lor. Această dragoste e de avut pentru orice cultură din lume, dar cu atât mai mult pentru cea din care în mod real urmăm în tot ce facem. Această dragoste e de avut și pentru catolicii de acum, protestanți și toată pletora de bisericuțe, dar cu atât mai mult pentru ce a rămas pentru a ne susține din vremurile în care eram o singură instituție.

 

Desigur, nu oricine poate avea această dragoste și nu oricine își poate permite să și-o manifeste prin pelerinaj. Pentru a o avea trebuie să îți depășești ereziile filetiste, să pui la locul lor social lumesc nevoile de apartenență și să țintești omenitatea urmând lui Hristos. Pentru a ți-o manifesta e nevoie de instituții ale libertății de circulație și de un nivel economic compatibil cu deplasările la distanță, învățarea mai multor limbi, tot ce e necesar pentru bună educație și a fi civilizat.

 

Omenitatea nu se restrânge la instituții religioase naționale ortodoxe, nu e reflectată nici de organizări ecleziale globale catolice și nici de democrații individualiste protestante. Omenitatea e trans-organizațională, trans-ideologică și trans-națională. Ea e dincolo de toate soluțiile omenești și ne îndreaptă spre acel dincolo de lume, Ierusalimul ceresc, pentru care ne pregătește orice pelerinaj. Pentru omenitate nu ne putem baza decât pe discernământ și instituțiile în diversitatea lor existentă, într-un echilibru dinamic, niciodată atins, mereu de căutat, sub constrângerilor poruncilor iubirii de Dumnezeu și de oameni. Ceea ce privilegiază ortodoxia în raport cu altele e dragostea, posibilitatea de a îmbrățișa prin rugăciune când nu mai ești locuit de sinele tău, ci de Hristos.

 

Nu ne putem aștepta de la state și instituții religioase să susțină omenitatea în mod direct, dar ele sunt materia primă din care se face corabia cu care Biserica nevăzută traversează istoria. Omenitatea se poate urmări numai de către persoane acționând rațional în rolurile lor lumești după cum sunt vremurile, și mai ales în afara acestor instituții, ca oameni.

 

În contextul secolului XXI unitatea oamenilor prin inițiative creștine nu mai e restrânsă la inițiativele instituțiilor. Ecumenism, ortodoxism, sunt inevitabile prin aparatul instituțional, dar pot fi puse între paranteze manifestându-ne libertatea ca persoane. Nu e vorba de a le ignora, ci de a le lăsa să-și manifeste singure pretențiile cărora tot mai puțini li se vor asocia.

 

E vorba de a-ți asuma riscul de a întinde o mână de om după chipul lui Dumnezeu altui om. Așa cum un copilaș care a cules o plăntuță o întinde cuiva despre care crede că poate să îi placă. Și e vorba de a nu refuza darul oferit din inimă, rănind pe cel care îți oferă darul.

 

În loc să ne înghesuim la Roma pe traseele recomandate intensiv de agențiile turistice, putem căuta locurile unde din mozaicurile bizantine ne privesc icoanele rostuite cu mult timp în urmă. Acel timp în care noi nici nu existam ca națiune. În loc să finanțăm un monument kitsch pe undeva prin țară, putem să investim o parte, mică, din bani, ca să ne rugăm la San Teodoro în timpul unei Liturghii, la doi pași de columna lui Traian.

 

Un itinerar creștin ortodox la Roma poate include: San Teodoro, Santa Sabina Aventino, San Clemente, Santi Nereo e Achilleo, San Lorenzo Fuori Le Mura, San Paolo Fuori Le Mura, Santa Constanza, Catacombele San Sebastiano și San Calisto.

 

Am fost și am văzut, am pus degetul și m-am rugat. Pot mărturisi că nu e nici o diferență față de harul locurilor din Țara Sfântă sau Athos. Că nu sunt aceiași oameni îmbunătățiți duhovnicește? Să judece cine a ajuns la această măsură. La Sf. Liturghie la San Teodoro nu a fost nimic diferit față de Bucovina, Prodromu și Sfântul Mormânt. La San Lorenzo, obișnuit ca la noi mi-am lăsat rucsacul undeva spre intrare vizitând, iar după o vreme un creștin de culoare a venit la mine să îmi spună să nu îl mai las, pentru că se întâmplă să mai fie furat. Dar cu ce e asta diferit de Sfântul munte, unde acum câțiva ani toți românii eram priviți cu suspiciune pentru că un român furase salba de la o icoană făcătoare de minuni? Undeva la Sfântul Nil un călugăr rus transparent care nu ținea seamă de aceste atitudini, deja vedea lucrurile pentru fiecare persoană în parte, ne-a primit fără nici o grijă.

 

Să vedem lucrurile, să căutăm omenitatea, instituțiile de stat și religioase nu ne privesc pe noi decât indirect, îi privesc pe care n-au rezistat ispitei a treia de pe munte. Dar când cineva care a căzut în ispită și alegând poziții de mare responsabilitate nu mai poate ieși din joc spune ceva de folos, să îl ascultăm, făcând deosebirea între persoane, ce au făcut de folos și ce au făcut rău. Cuvântul lui Dumnezeu în lume se manifestă numai prin păcătoși.

 

Lucrarea istoriei duce spre creșterea libertății responsabile a oamenilor. Libertatea ne e dată de Dumnezeu, să nu îi respingem darul. Dacă vrem mai multă unitate creștină, putem să ne unim respectând limitele care ar scandaliza șefii de instituții și totodată refuzând delimitările din interese materiale, sociale, politice și pretinse foloase spirituale.

 

Mergem acolo unde putem merge și nu ne poate opri nimeni. Roma bizantină și toată lumea liberă, de la mănăstirile din Arizona la cele din Scoția și lumea largă, sunt un loc de pelerinaj. Iar pentru cine are măsura, orice loc al creației lui Dumnezeu.

Despre realismul și idealismul călătoriei la mănăstiri sau locuri sfinte

Dacă ne uităm la titlul acestui text, care mi s-a propus ca subiect pentru o cateheză, putem vedea trei părți. Una ce ține mai degrabă de minte, distincția realism-idealism, una care ține de părți din lume, mănăstirile, iar ultima ține de inimă, locurile sfinte. Le unește un proces, ceva care are loc în timp, anume călătoria, care trece prin lume în minte și inimă. Am putea numi acest proces ca fiind pelerinajul.

 

Dacă un pelerinaj este o călătorie spre locuri sfinte, atunci despre pelerinaj ne-a învățat Hristos în călătoria sa de la naștere prin înviere spre cer. O înțelegere realistă a pelerinajului ar putea fi disponibilă cuiva care trăiește după acest model, iar una idealistă, adică după mintea omului, cui simplifică modelul Său având o înțelegere parțială. Înțelegerea parțială vine mereu în absența unei trăiri complete întru Hristos.

 

Din această perspectivă întotdeauna există și un grad de realism, ca drum început pe care te afli, și unul de idealism, ca rezultat al gândirii prea mult asupra a ce ai făcut și urmează să faci, în orice pelerinaj omenesc. Singurul pelerinaj complet ar fi al Domnului, noi doar tindem și nădăjduim spre un astfel de drum.

 

Cu alte cuvinte, există un risc să ne oprim cu drumul la mănăstiri și locuri sfinte în loc să ne ducem de la ele direct în cer, ceea ce ar putea fi posibil numai cu mila Domnului, prin dar, nu prin decizia noastră ca persoane. O imagine realistă asupra pelerinajului s-ar putea să aibă legătură cu faptul că drumul nu se termină niciodată aici, în timp. Nu putem spune că am făcut un pelerinaj, să ne lăudăm cu el, pentru că el este permanent, dacă ne-a adus vreun folos duhovnicesc ce am făcut și nu am căzut sub ispitele de după călătoria dus-întors efectivă. Pentru că ispitele, ca și atunci când ieși de la Sfânta Liturghie, vor veni mai intense, din invidia diavolului și a celor prin care lucrează, pentru ca întorsul din pelerinaj să fie nu numai geografic, ci și duhovnicesc.

 

Dar să numim convențional aceste mici călătorii de acasă la locuri sfinte ca fiind pelerinaje, chiar dacă ele sunt parțiale și nu au rost decât în cel mare, al vieții trăite în Hristos. Sunt unii care privind în urmă spun că se poate vedea o creștere a pelerinajelor. Primul pelerinaj ar fi cel al copilului cu privirea curată, care privește lumea și pe tine în ochi cu încredere. Ce e mai sfânt ca loc aici, nu în cer, decât creația lui Dumnezeu, curată, neîntinată? Apoi, pe măsură ce oamenii cresc, sfințenia s-ar concentra mai mult în anumite locuri, în anumite clădiri, în instituții, cu care e bine să se obișnuiască și cei mici pentru când vor fi mari și nu-l vor mai putea vedea pe Dumnezeu peste tot. Adulți fiind, nu mai putem fi curați cu inima și în priviri în afara locurilor sfinte cu ușurință și atunci le căutăm ca să bem apa nestricăcioasă, vie, ca dintr-un izvor. Dacă am băut-o cu adevărat nu mai însetăm din nou și revenim la locurile sfinte numai din dragoste. Dar cine este cel care nu cade și nu revine și iar revine de șapte ori câte șapte? Pe măsură ce creștem și starea căzută ne devine cunoscută, simțim nevoia pelerinajelor pentru o întărire. Pe măsură ce pelerinăm am trece de la o falsă cunoaștere la o reală cunoaștere. A merge în pelerinaje devine un antrenament pentru a rezista creștinește în lume ținând adevărata cunoaștere la îndemână, nu numai în minte, ci și în inimă.

 

Antrenamentul presupune efort și voință, timp alocat rupt din timpul lumesc, se naște o nouă realitate, nu la fel ca cea a ființei lui Dumnezeu, dar în care trăim, viețuim pe pământ. Pelerinul devine un atlet întru Hristos. Iar atlet fără antrenor nu poate exista, preoții însoțitori, duhovnicii joacă acest rol. Se dezvoltă un adevărat ecosistem al pelerinajului, o echipă, al cărei succes se va judeca nu numai la dreapta judecată, ci și în funcție de prestația în lume în timpul pelerinajului și după. Se pot face chiar și antrenamente pregătitoare pentru mari pelerinaje, participare intensă la slujbe, ca să profiți cât mai mult de drumul mai rar, mai departe, la locul cel mai sfânt. Unele pelerinaje pot deveni chiar instituții, concentrând resurse, și ca în jurul oricăror resurse în jurul lor vin alți oameni care poate că nu caută pe Hristos, ci mai degrabă resursele: să vândă ceva, să dobândească prestigiu, să fie văzuți. Nu e nimic rău în asta, sunt numai forme ale plaselor pescarilor duhovnicești prin care se prind peștii pentru a fi aduși în barca Bisericii. Unde sunt pescarii? În cer, nu în lume. Sfinții știuți, la ale căror moaște poate mergem, și neștiuți, care ne țin cu rugăciunile lor.

 

Când sociologii și psihologii se apleacă asupra pelerinajelor ei văd realitatea lumească a ecosistemelor de pelerini, nu pot vedea nici prin ochii copilului care au fost, pentru că le-o interzice metoda, nici prin cea a sfinților care văd pelerinajele din cer, sau a celor îmbunătățiți de pe pământ, pentru că le interzice aparatul conceptual cu care lucrează. Ar ieși din rândul oamenilor de știință și ar intra în cel al pelerinilor. Se naște un realism obiectiv, științific, despre pelerinaje. Este un realism modest, dar nu neapărat nefolositor. Pe lângă folosul pentru politici sociale și culturale, prin popularizarea în cărți a acestor cunoștințe mici se află câte ceva, prin ghicitură, despre pelerinajul mare, întru Hristos. Artiștii vor face filme despre asta, ca un fel de idealizare a unei idealizări, oglindă din oglindă. Într-un colț de sală un om o să vadă filmul, o să râdă și o să vrea să vadă și realitatea, ca să râdă mai mult. Iar în situația reală Dumnezeu poate intra în acțiune ca personaj principal schimbând viețile, după voia Lui, și va fi văzut sau nu, după starea și voia noastră.

 

Există o unitate duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, o ordine omenească pentru a ajuta creșterea. Ordinea omenească vine și cu dezordine prin însăși natura ei căzută. La început, copii, nu știm ce sunt ordinea și dezordinea, știm numai ce este sfințenia. Mai târziu pierdem ce știm și învățăm să prețuim cu mintea numai ordinea. Cei care au mers și au fost duși mai departe zic că putem privi și dezordinea cu dragoste și durere, văzându-i treptat rosturile în ordinea mai mare a lucrării lui Dumnezu în lume. Ar fi un fel de a redeveni copii fiind adulți, de a avea o privire curată într-o lume care e mult mai bogată și diversă ca cea vizibilă celor mici, întreaga lume naturală, socială, culturală.

 

Atunci pelerinajele mici, definite conform dicționarelor, ar fi și ele o parte a acestei lumi, curate în orice fel s-ar manifesta ea, și poate că s-ar apropia trecerea în bucurie lăuntrică și durere față de oameni spre Cel Sfânt. Pelerinajul s-ar încheia.

 

Notă

 

Acest text este suport al catehezei de la Biserica Sf. Ștefan “Cuibul cu barză” din 20 octombrie 2023.

 

Alte texte despre pelerinaj:

·       În creație, permanent

https://doxologia.ro/romania-blanda-ganduri-la-inceput-de-post

·       La mănăstiri și locuri sfinte, pentru întărire, din timp în timp

https://doxologia.ro/acasa-printre-straini

https://doxologia.ro/oamenii-pentru-care-ziua-romaniei-e-permanent

https://doxologia.ro/lumea-fragila-noilor-pelerini

·       Unitatea duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, ordinea omenească pentru a ajuta creșterea

https://www.contributors.ro/opinii-dupa-vizite-la-cambridge-si-in-tara-sfanta/

https://www.contributors.ro/cumin%C8%9Benia-pamantului-muntenegru-1-1-sau-despre-a-%C8%9Bi-educa-propriul-popor/

http://www.lapunkt.ro/2023/08/athonul-la-firul-ierbii/

Cum e posibilă e posibilă o etică a cercetării sub o coordonare lipsită de etică

 

Azi se sărbătorește în sistemul de cercetare lansarea competiției pentru centre de excelență conform calendarului. A fost anunțată nu demult cu surle și trâmbițe ca să știe tot poporul că tătucii și mămicile României au grijă de toată lumea și mai ales de cei care dezvoltă cunoașterea.

 

Ceva mai înainte, prin vară, s-a sărbătorit finanțarea predictibilă a cercetării sub ministeriatul anterior, după ce domnul PM și domnul Ministru au cules crema de imagine din evenimente bine finanțate cu mult fast, declarativ de importanță strategică, în realitatea de PR, în care au manipulat diaspora să le dea cecuri în alb. Unde au pus crema asta nu știm, dar de mare folos nu credem că le va fi.

 

Una din probleme noi caracteristice secolului XXI este cum poți să joci alba neagra cu cei pe care  îi guvernezi, iar ei să fie buni și omenoși cu tine și etici în procesul de producție a cunoașterii științifice. În termeni filosofici s-ar putea formula astfel: cum poți să fi bun când dumnezeul guvernant e rău. Problema are două laturi: cum e posibil în principiu asta și cum e posibil practic asta.

 

La prima întrebare, principială, s-ar putea fi face o teologie pe dos, în care dumnezeul guvernant nu se sacrifică pe sine, ci preferă să îi sacrifice pe alții și să scufunde toată societate în rău, dar undeva din considerente care urmează să fie lămurite, binele să persiste datorită libertății oamenilor. Miniștri și ministrele dumnezei n-ar fi liberi și fac numai ce li se dictează, iar oamenii din cercetare și mai general cetățenii sunt liberi și continuă să facă binele în pofida simfoniei de rău care a capturat statul.

 

La a doua întrebare se poate observa descoperirea de fapt a puterii, care ca și cea comunistă nu poate răzbate până la baza socială, fiind trădată din interior. În realitate împărații sunt goi și râd de ei toată lumea pe înfundate, în primul rând cei care le țin contra cost trena imaginară, apoi cei invidioși că nu pot primi ceva pe card și ei ca să perie imaginarele haine, și tot așa în straturi sociale de partid și stat așezate concentric în jurul ridicolului. Dacă n-ar exista instituțiile de forță și aparatul de propagandă de mult timp această guvernare n-ar mai fi existat, nu în sensul că ar fi fost eliminată fizic, ci că și-ar fi primit locul cuvenit în parc, la scuarul de alba neagra și alte sporturi asemănătoare. Dar pentru că poporul se preface că e laș, ascunzându-și cu abilitate, din smerenie, curajul civic și vitejia de a-și apăra interesele, sistemul funcționează. Ceea ce nu e un lucru tocmai bun, e bine să exiști politic și pentru că te iubesc oamenii sau măcar apreciază ceva din ce faci, și e destul de util să nu dai semnale ca popor că nu poți fi încălecat și că ți se poate pune și belciug în nas. Dar pe cine interesează ce e bun, când prinși într-o pasă de masochism (temă de cercetare în psihologia academică) nouă ne place să fie rău?

 

Conchidem că a continua să ai un comportament etic în cercetare și nu numai în climatul promiscuu asigurat de puterea actuală nu e decât a vrea să nu umbli dezbrăcat pe stradă pretinzând că ai haine deosebite pe tine, după ultima modă a rezilienței.

 

Sperăm că guvernanții nu ne vor încadra la categoria dușmani din cauza acestui text și, mai general, a faptul că preferăm haine absenței lor. Undeva le va fi rămas vreo fărâmă de responsabilitate, ca firimiturile pe sub covoarele din case unde nu s-a mai făcut curat demult.

 

Dacă AI va răspunde mai bine la întrebarea implicită formulată în titlu vor afla cei care vor întreba. În măsura în care a învățat însă de la guvernanți ne așteptăm ca răspunsul să fie și de la dânsa același: altă întrebare!