Consecințele primare și secundare ale anafabetismului funcțional în științe și teologie

 Fie un spațiu de stare prin care descriem omul format din n variabile. Dacă împărțim setul de variabile în două subseturi, unele descriptibile prin metodele ștințelor și unele prin metode teologice vom obține două posibilități de analfabetism funcțional al persoanelor specializate:

-        Oamenii care cunosc științe vor fi analfabeți funcționali în privința sistemelor de semne din teologie

-        Oamenii care cunosc teologie vor fi analfabeți funcționali în privința sistemelor de semne din științe

 

În situații reale există întotdeauna un set de variabile care se suprapun, observabile pe baza cunoașterii comune, a bunului simț, etc și cel mai adesea asociate unor procese și obiecte care sunt explicate diferit în temenii limbajelor tehnice din științe și teologie. Cu cât această cunoaștere intermediară, să-i spunem umanistă, este mai largă, cu atât tensiunile datorate analfabetismului funcțional teologic și științific sunt mai difuze, mai nuanțate, potențialul de tolerare reciprocă fiind mai mare. Când însă zona umanistă în sens larg este ea însăși analfabetă funcțional în raport cu sisteme de semne ștințifice și teologice funcția sa de punte se erodează, iar comunicarea între analfabeții din științe și teologie se rezumă la ce poate furniza vocabularul de zi cu zi al oricărei persoane neinstruite.

 

Să numim consecințe primare cele care urmează imediat acestei dezvoltări sectoriale a cunoașterii. Ele țin de competiția pentru resurse în dauna intereselor în fapt comune, reprezentări false despre alte domenii considerate ca adevărate, incapacitatea de a te înțelege adecvat pe tine însuți, pe alții și procesele sociale și politice care decurg de aici. Există însă și niște consecințe secundare, care se manifestă atunci când formezi pe alții pe baza cunoașterii pe care o deții, în special la nivel preuniversitar. Aceste consecințe sunt de altă natură decât cele datorate unui analfabetism real, complet, caracteristic unor perioade istorice trecute, în care analfabeții aveau un respect pentru cunoaștere neînțelegând nimic din ea, dar știind că există și unii oameni o dețin.

 

În absența unei reprezentări complexe asupra omului și lumii în care acesta se află, cunoașterea din domeniile fragmentare va fi transmisă necontextualizat, fără a-i fi arătate limitele și semnificația în întreg. Soluția cea mai simplă este să fie transmisă ca adevăruri stabile și lipsite de conexiune cu alte cunoștințe din alte domenii. Soluția relativistă și pluralistă, la fel de simplă, nu este decât rar adoptată întrucât scade relevanța socială a celui care o prezintă. Odată internalizate adevărurile tari de către publicul instruit acesta se va afla în realitatea vieții în fața unor situații în care aceste adevăruri își arată limitele, ceea ce la scară socială duce la erodarea încrederii în existența adevărului și a realității descrise de ele. După instalarea unor astfel de situații psihologice vor urma la un moment și dat degradarea instituțiilor reprezentante ale intereselor sectoriale ale diferitelor clase de analfabeți funcționali de primul nivel (cunoscători în domeniile lor, dar incapabili să citească înțelegând în alte domenii) și se va dezvolta un grup social tot mai mare de analfabeți funcționali cvasi-totali, care nu consider eă că mai are rost să investească în a cunoaște ceva devreme ce nu mai există nimic credibil. Un stadiu și mai avansat se manifestă când analfabeții funcționali cvasi-totali formați după câteva generații încă din preuniversitar într-un astfel de climat de cunoaștere vor începe să fie preluați, în lipsă de altă resursă umană, pentru formare și angajare în instituțiile cunoașterii sectoriale, de unde vor ajunge inevitabil și în roluri de putere decizională în societate și în stat.

 

Câteva observații politice

 

Un stat are nevoie de unitatea mentalităților cetățenilor, soluțiile uzuale fiind unitate derivată din teologie și unitate derivată din științe. Când statul optează pentru un tip de soluție sau pentru alta încurajează un monopol al unui tip de cunoaștere sau a altuia și eliminarea eventual, sau măcar marginalizarea celuilalt. Astfel de situații presupun ca social vorbind să există încă o tendință ca oamenii să fie analfabeți funcționali de primul nivel, nu cvasi-totali. Ce se întâmplă însă când majoritatea publicului este analfabet funcțional cvasi-total? Se întâmplă fenomene de felul celor la care asistăm acum în diferite țări, între care și a noastră. Orice hibridizare lipsită de sens din punctul de vedere al adevărului între varibilele din spațiul de stare prin care caracterizăm omul și lumea devin potențiale vehicule pentru unitate politică.

 

Din perspectiva micului model schițat în acest text devine evident că unitatea politică obținută în acest fel nu mai poate fi una care folosește la ceva, pentru că îi este subminată capacitatea de acțiune practică, fiind bazată pe reprezentări fără sens, decuplate de orice realitate și de orice cunoaștere, fie ea și fragmentară.

 

Într-o astfel de societate orice fel de proiect de orice scară este destinat eșecului, ineficacității și ineficienței, ceea ce nu poate duce decât la colapsul statului. Pentru a susține pe termen scurt statul instituțiile de forță vor susține abordări ideologice fără nicio legătură cu realitatea și vor respinge spunerea adevărului despre situația de fapt. Nu va mai fi vorba de ascunderea adevărului textelor marginalizate, ca în societăți totalitare clasice, ci a oricărui fel de adevăr, științific sau teologic. Fenomenul se va manifesta în special în condiții de competiție conflictuală între state, pentru a asigura supraviețuirea grupală pe termen scurt. Ce se poate face pentru a preveni un astfel de stadiu avansat al fenomenelor mai mult decât deja se manifestă?

 

Rezistența poate fi pe câteva planuri:

-        al științelor

-        al teologiei

-        al domeniilor umaniste în sens larg ca punte între primele două

-        al integrării în spațiul de stare complet necesar pentru descrierea adecvată a omului și lumii în care se află.

 

Oamenii care acționează numai în unul dintre primele trei planuri sunt și responsabili și victime ale dinamicii analfabetismului funcțional. Din postura de victime ar putea investi către înțelegerea altor domenii sau în exercitarea rolului lor mediator. Această înțelegere trebuie să fie una vie, de angajarea în producerea adevărului din diferite domenii, nu reproducerea doar a rezultatelor lui anterioare. Educația fără cercetarea este calea sigură spre disoluția adevărului și a înțelegerii realității. Deciziile de acest fel nu pot fi decât ale unor lideri organizaționali, neexistând niciun fel de motivație de a-ți asuma astfel de costuri la nivel individual profesional în contextul instituținal existent. O parte a soluțiilor decizionale ar trebui să fie și să nu punem toate ouăle în același coș de sistem, de instituții. Cu câte descentralizarea și policentricitatea decizională sunt mai mari, cu atât șansele ca prăbușirea simultană a criteriilor de realitate și adevăr să aibă loc în toată societatea vor fi mai mici.  E posibil ca o astfel de soluție să nu fie posibilă în societăți mici, riscul să nu poată fi micșorat pe această cale. În acest caz devine crucială integrarea în grupuri de societăți mai mare, care să asigure plasa de siguranță necesară în cazul unui colaps național al reprezentărilor realiste.

 

Persoanele care acționează deja în al patrulea plan pot lucra la menținerea unor bule sociale de adecvare la realitate în jurul lor și se pot susține reciproc în acest demers cu altele care înțeleg ce se întâmplă.

Semnele vieții

 Nu sunt nici multa, nici puțina împărtășire. Sunt sfinți care s-au împărtășit o dată și alții care s-au împărtășit o viață, clerici fiind. Să înțelegi și să recunoști că ai greșit.

 

Nu sunt nici lupta zeloasă pentru salvarea altora, nici ignorarea a ce poți să faci când poți. Discreția, tăcerea, vorbirea cu rost.

 

Nu sunt nici argumentarea nesfârșită a Adevărului și devoalarea minciunii. Nerăutatea în fața vicleniei.

 

Nu sunt nici ospitalitatea și cultivarea relațiilor bune cu toți. Ci primirea adevăratului străin, cel înspăimântător.

 

Nu sunt nici eroismul, nici ridicarea împreună la lupta cea mare. Curajul de a fugi din fața răului pe care-l poate învinge numai Hristos.

 

Nu sunt nici justiția, nici ajutorarea celor nedreptățiți. Jinduirea după nedreptățile care nu mai vin într-o lume căzută.

 

Nu sunt nici atingerea cu dragostea și rugăciunea văzută a cât mai multora. Atingerea lumii în duh cu rugăciunea nevăzută.

Escrocheria oamenilor lui Dumnezeu: structura fenomenului și o agendă

 Pentru orice credincios creația aparține lui Dumnezeu, Creatorul ei, oamenii fac parte din creație și toți oamenii aparțin lui Dumnezeu. Nu e nimic special în a fi omul lui Dumnezeu. Escrocheria politică din aceste vremuri constă în faptul că unii oameni pretind că au capacități de cunoaștere deosebite care le permit să identifice în rândul celoralți ceva foarte rar, care ar fi oamenii lui Dumnezeu. Aceste rarități, în viață fiind, ar merita un tratament special, în speță să conducă pe alții.

 

Avem nevoie așadar de trei categorii de oameni ca să abordăm analitic fenomenul:

·       Oamenii cu capacități epistemice speciale, să îi numim liderii religioși epistemici.

·       Mare majoritate a oamenilor, incapabili să discearnă, adulatorii potențiali a rarităților umane din a treia categorie și care se ghidează după ce comunică prima categorie. Să le numim mase religioase.

·       Oamenii lui Dumnezeu, extrem de rari și valoroși, care trebuie urmați de cei din a doua categorie la îndemnul primilor, să îi numim lideri religioși politici.

 

În acest cadru se pot formula mai multe întrebări:

·       De ce caută liderii epistemici oameni ai lui Dumnezeu pe care să-i promoveze? Care sunt interesele teologice, economice și sociale care îi motivează?

·       De ce cred masele religioase liderii epistemici? Cum se obține și se transmite autoritatea acestora? E ceva specific creștin, sau e general în toate religiile? Între creștini contează confesiunea și denominația, sau e ceva care poate apărea în orice context teologic? Cum își mențin autoritatea epistemică liderii religioși după recomandări de felul escrocheriei oamenilor lui Dumnezeu?

·       De ce vor unii oameni să fie ei mai mult decât alții oameni ai lui Dumnezeu și să conducă pe alții în numele acestui fapt? Care sunt resorturile teologice și psiho-sociale ale aceste preferințe?

·       De ce acceptă unii oameni că ei nu sunt ai lui Dumnezeu și trebuie să caute pe altcineva, sau că sunt mult mai puțin decât alții, deși se declară credincioși?

·       Există fenomene religioase mai puțin periculoase care pregătesc terenul social pentru astfel de escrocherii? Cultul rarității duhovnicești geografice și umane, al spațiilor sfinte și persoanelor sfinte și rămășițelor lor, pregătește terenul pentru astfel de escrocherii?

·       În ce climat cultural ceva care prin împărțire nu se împuținează poate fi gândit ca fiind rar și greu de întâlnit? Cum se produce închiderea accesului la Dumnezeu, diviziunea rolurilor între lideri și mase religioase și apoi deschiderea controlată a accesului la Dumnezeu și oamenii Lui speciali? Există vreo legătură a fenomenului cu secularizarea socială și presiunea din partea persoanelor care nu cred? Căutăm mai mult omul lui Dumnezeu când foarte mulți concetățeni declară că nu cred în Dumnezeu? Există vreo legătură cu diluarea socială a fenomenelor religioase prin comunicare publică excesivă? Căutăm mai mult omul lui Dumnezeu când suntem inundați de discursuri și mesaje religioase pe toate canalele de comunicare?

·       Poate fi păstrată o diviziune a rolurilor religioase de folos duhovnicesc fără să existe nicio implicație socială și politică disfuncțională de felul escrocheriei oamenilor lui Dumnezeu?

·       Cine răspunde pentru malpraxisul de propunere a unor lideri politici mesianici? Cine răsunde duhovnicește și cine răspunde economic? Cine ar trebui să achite pagubele distrugerilor sociale și economice? Cum se poate preveni repetarea unor astfel de situații?

 

Se poate observa că întrebările de mai sus sunt interne unei comunități de oameni care cred în Dumnezeu, nu sunt din perspectivă externă științifică sau filosofică. Consecințele escrocheriei oamenilor lui Dumnezeu la scară socială completă, incluzând și persoanele care nu cred și felul în care acestea se pot apăra de efectele negative ale fenomenului ridică o agendă diferită. Șansele ca persoanele care nu cred să caracterizeze corect problema și să identifice soluții potrivite sunt nule. Ele însă vor formula diferite reprezentări externe care pot fi de folos și persoanelor religioase ca imagini parțiale asupra naturii problemei.

 

Acest text nu formulează răspunsuri. Este numai o invitație de a formula întrebări și a căuta răspunsuri. Gândirea este un dar de la Dumnezeu. Nu ne putem preface că nu l-am primit. Când refuzăm să mai gândim ajungem în situații care nu ne sunt de folos nici nouă, nici semenilor noștri. Este responsabilitatea persoanelor credincioase să gândească și să prevină pe viitor apariția unor astfel de fenomene.

Acțiuni la firul ierbii pentru depășirea rasismului românesc

 Rasismul și antisemitismul românesc ale cărui efecte le vedem în circa 25% din populația actuală sunt probabil rezultatul proiectului de modernizare și construire a statului național când religia naționalizată a fost proiectată să funcționeze ca un catalizator al capitalului social necesar statului. Mecanismul perpeturării lui în mentalitate este top-down, de la absolvenții facultăților de teologie și liderii religioși în jos, susținerea grass-root putând dispărea cu ușurință în absența stimulilor instituțiilor statului. Acum el a metastazat pentru că e susținut de părți din instituțiile de forță ale statului în interesul preluării controlului pentru interesele lor economice.

Cei care vrem un creștinism ortodox firesc, al dragostei, avem câteva lucruri de făcut la firul ierbii:
- comunicarea internațională cu cei de aceeași credință aflați în faze de dezvoltare nefiletiste. SUA oferă posibilități importante în acest sens în zona emigrației anti-comuniste și a persoanelor din comunitățile indigene și de culoare convertite la ortodoxie.
- comunicarea și integrarea națională cu persoanele din etniile care sunt afectate de rasismul românesc și comunitățile lor. Susținerea liderilor rromi ortdocși deja existenți și a creșterii numărului lor în instituțiile academice teologice și în parohii de orice fel, nu doar majoritar cu populație rromă în România este o prioritate în calitate de creștini.

Pe acest fond se poate acționa suplimentar punctual pe zona de competență a fiecăruia pentru reducerea influenței gândirii magice și a ficțiunilor cultural-propagandistice religoase românești pentru o evoluție a statului către unul favorabil dezvoltării cetățenilor săi de orice etnie și religie ar fi ei. Dincolo de aceste considerații de ordin religios există o evidentă convergență de interese între minoritățile naționale care suferă din cauza rasismului și cei care suferă din cauza marginalizării gândirii științifice și preferințelor împotriva cleptocrației de stat.

Mistica e dragoste de Dumnezeu, misticismul e înșelare

 Orice persoană care se împărtășește cu trupul și sângele lui Hristos este mistică. Dar pentru că toți ne împărtășim cu nevrednicie, nu suntem mistici. S-a spus că și o singură Liturghie cap la cap dacă aduni cu participare reală, cu toată ființa ta, în lumea asta, ai asigurat un loc în rai. Unii primesc acest dar mai mult, alții mai puțin. Cu toții altfel cât de mult au primit la dreapta judecată, iar mântuirea e numai din mila Judecătorului.

Când Cain l-a ucis pe Abel s-au pus rădăcinile lumești ale misticismului, ale invidiei pentru cei care al căror dar e mai bine primit, pentru cei care fără niciun merit, din dragostea lui Dumnezeu, au mai puțină nevrednicie decât alții.

Misticismul vine din dorința de a pune sub control omenesc ceea ce nu este al tău, voința persoanelor treimice. Acționezi în lume cu gândul că poți controla ce se face în cer. Când lucrurile nu decurg cum ai dori, distrugi, tot dintr-un reflex mistic. Persoanele ucise ajung unde tu nu vei putea ajunge decât prin pocăință.

Adepții misticismului cred că Dumnezeu îl ajută să rezolve probelmele lumești de care sunt cu totul absorbiți. Însuși faptul de a fi atât de absorbit de cele lumești  e o cădere în ispită, deja ești înșelat în felul cum vezi lumea, iar pe acest fond ți se dă gândul că succesele și insuccesele lumești ar depinde de acțiunea duhurilor bune sau rele. În realitate totul este deja precar existențial, iar părerea că unele sunt bune sau rele ți-e dată de ispititor numai pentru a rămâne în starea în care te afli. Un fel de dat la bicicletă fără lanț.

Persoana mistică se desprinde de probleme lumești, le lasă măcar pentru o clipă deoparte, clipa unirii cu Hristos. Și și-ar dori să fie o clipă veșnică. Să treacă dincolo în brațele lui Hristos chiar atunci. Apoi, ca orice om, revine în lume.

Mistica este despre căutarea sfințeniei, misticismul este despre rămânerea în sine. N-ar căuta nimeni sfințenia dacă ar ști ce îl așteaptă la capătul drumului: umilința adâncă și bucuria desăvârșită. Umilința tot mai adâncă este pe pământ, bucuria desăvârșită este numai în cer și veșnic în urcare. Lipsa de răbdare pe drumul crucii personale duce la misticism. În loc să moară și să dea roadă bună, bobul de grâu rămâne cu ale sale: pământurile, bunurile, țara sa. Sfințenia devine iubire de slavă deșartă și putere, demnitatea se închide în sine, sfinții devin un patrimoniu, dorul de Dumnezeu o rană mereu deschisă sub hainele frumoase. Suferința fără capăt e o pregustare a iadului.

Misticul este bunul samarinean care are grijă de cel căzut pe drumul misticismului. Celui care se crede pe sine mistic i se va arăta că e căzut pe drum.

Dorul să nu ne fie cu schimbare în misticism, ci să fie cu revenire în unire adevărată. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Mila și patria

 Patriotismul este cu steag, sau fără steag. Cel cu steag este al celor care trăiesc într-o patrie pe care o stăpânesc și căreia îi pun granițe. Cel fără steag este de două feluri: al celor care trăiesc în locul lor mai mic decât o patrie, un sat, un oraș, locurile prin care umblă, și cel al oamenilor care trăiesc cu mintea sufletul și uneori și trupul în locuri mult mai largi, până la întreaga omenire. Oricare din aceste feluri de a trăi are folosul său.

 

Cine are steag nu mai poate acorda atenția cuvenită celor fără steag, frații și surorile lor. Ei cred că numai felul lor de a trăi este bun. Unii sau alții din cei fără steag pot să uite de viețile celor cu steag, sau să nu le pese de ele, și la fel să nu le pese unii de alții.

 

Legătura între toți, pentru unitate, se poate face prin milă. Mila se obține cu rugăciune, prin pravila zilnică, rugăciunea împreună și împărtășire. Ca să te poți ruga e nevoie de rugăciune pentru a te putea ruga, așa cum e nevoie de o scânteie ca să aprinzi focul. Rugăciunea pentru a te pute ruga, strigătul ajută-mă când mergi pe apă, e o decizie liberă care separă înțelepciunea de neînțelepciune.

 

Mila face să vezi sufletul altuia cu mintea fără să-l judeci. Mila nu e despre prietenie, duioșie, afecțiune lumească. Mila apropie oamenii lăsându-i diferiți, uneori cu totul separați lumește, dar uniți cerește. Mila face să vezi că poate fi și altceva de folos decât folosul tău.

 

Cine ia înțelepciunea ca fiind a sa, sau o caută pe cont propriu, o va pierde, sau nu o va găsi. Cine strigă după ea și urmează calea deschisă, o va primi.

 

Mila nu are steag, nici patrie. Patria tuturor e locul unde lucrează mila.

Calea cea îngustă printre frică, lipsă de dragoste și mândrie

 Frica strânge oamenii lumești unii cu alții și îi preschimbă într-un neam ca să se apere. Creștinii sunt mereu unii cu alții prin rugăciune și se strâng în același loc numai ca să aibă pe Hristos între ei. Se leapădă de sine pentru neam și pacea lumească numai cine nu a pregustat-o pe cea cerească. Lepădarea de sine de folos e pentru Hristos și pentru toți oamenii. Neamul creștinului e mereu unul lumesc, în care spunem că îl vrem pe Hristos să vină, iar când vine sub înfățișarea cuiva îi întoarcem spatele, îl batjocorim și îl răstignim. Nu este un neam mai presus de altul.

 

Să vrei ceva lumesc asemenea neamului tău mai presus de neamuri este lipsă de dragoste. Neamurile sunt cuiburile păsărilor omenești, din care ele vor zbura. Adunate sau risipite, ele rămân locul de unde pleci cu rugăciunea și dincolo. Nu poate fi pace lumească bazată pe lipsa dragostei de oameni cu toate cuiburile felurilor lor de a fi. Și dacă s-ar face, la ce ar folosi? Cum este o casă curățită de rău și lipsită de rugăciune, în care am înlocuit-o cu bunătatea și frumusețea noastră ca și cum am vrea să supraviețuiască floarea fără rădăcini? E moartă și curând în descompunere.

 

În vârful celor două înșelări, a apărării prin neam și prin pace globală, se așează cei mândri. Unii se închină fricii, ceilalți înțelepciunii lumești, cu toții se închină mândriei. Cu toții duc în prăpastie pe cei care-i urmează și îi invidiază pentru puterea lor lumească.

 

Mândria nu lipsește nimănui în lume. Printre mândria, frica și lipsa de dragoste a fiecăruia și mândria frica și lipsa de dragoste a altora e o cale îngustă pe care se poate merge nejudecând, ci observând, cu atenție. Mersul pe calea libertății e o parte lumesc, o parte ceresc. E calea bunei îndrăzniri, a încrederii, a mulțumirii și recunoștinței pentru tot ce ne este dat, a pregătirii în pace sufletească pentru orice va fi. E calea oricui.