Valea Arpășel

Rotația virtuților

Ne este dificil să sărutăm mâna preotului beat din șanț pentru că nu putem respecta porunca “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi” (Luca, 6, 37). Gândirea critică, asumarea meritului ca principiu de ierarhizare a comportamentelor și oamenilor care le au, virtuțile liberalismului, ne împiedică, probabil, să respectăm această poruncă. Problema generală din spatele dificultății particulare mi se pare a fi, în contextual socio-politic actual, cum să practicăm și virtuțile creștine, dar și virtuțile care permit o democrație funcțională (să le numim virtuțile liberale).

O idee ar putea fi, ca început de discuție, o analiză a principiului propriei corențe.  Filosofic ea ar ține de problema identității personale, sub-problema coerenței valorilor asumate pentru construirea propriului proiect de viață și a modului de întemeiere a lor. Ne-ar interesa așadar ce fel de om trebuie să fiu, mai degrabă decât ce trebuie să fac, care ar rămâne o chestiune subsumată primei. Câteva întrebări în acest sens, la care nu am un răspuns, reflectă doar niște intuiții :

·         Poate exista o unitate a virtuților ? Principiul unitatii cunoașterii si a gandirii are o valoare euristică filosofică, dar nu este asigurat în nici un fel argumentativ. Mai degrabă realitatea culturală arată că nu există această unitate. Desigur asta nu înseamnă că nu ar trebui să existe o astfel de unitate.

·         Acceptând că principiul unității reflectă o nevoie umană, să căutăm o unitate logico-argumentativă, sau mai degrabă una funcțională ?

·         În contextul vieții personale ca proiect personal : de ce ne-am aștepta ca unele și aceleași virtuți să fie funcționale în toate subproiectele  vieții personale ? Dacă există o diversitate de proiecte și de etape de implementare a lor, de ce nu am avea virtuți caracteristice unor etape funcționale (exemple de etape posibile fenomenologic, adaptat după teoria managementului ciclului de proiect: a deschiderii - formulării, a implicării-realizării, a evaluării atingerii scopului, a analizei critic-obiective post-proiect), apoi virtuți asociate funcțional unor tipuri diferite de proiecte, sau virtuți foarte generale caracteristice pachetului de proiecte ca ansamblu, programului de viață ca întreg (îmi vine aici în minte doar discernământul).

Metaforic, așa cum în agricultură doar rotația culturilor poate asigura folosirea bună a pământului, poate că și în viață rotația virtuților ar putea asigura trăirea bună. Iar dacă suntem posesorii unor pământuri diferite, precum fermierii am putea practica diverse virtuți în terenuri diferite ale vieții noastre, sincronic și diacronic, cu observația că sincronic în viața personală de fapt nu există, ci este diacronic la diferite scări de timp.

Între proiecte și terenuri existențiale pe care le practicăm există o anumită decuplare funcțională, parțială (dacă rezultatele lor interferă în cadrul vieții noastre), sau totală (principial de ne-exclus, pentru că interferența cere un anumit timp pe scara obiectivată și nu este asigurată în condițiile finitudinii vieții pe scara timpului obiectivat).

În cazul preotului din șanț, între virtutea de a gândi critic și virtutea de a nu judeca se poate face o decuplare funcțională, observând că nu are nici un rost, că nu servește nici unui scop al vieții mele să aplic o gândire specifică unei organizații meritocratice în cazul relației cu acel preot, iar această decuplare funcțională se poate susține teoretizant în amonte de faptele mele pregătind faptele sau post-factum raționalizând faptele și argumentând că există o distincție între fapte și persoana preotului, că gândirea critică a mea se aplică comportamentelor, nu caracterelor unitare ca entități rezultate dintr-un sistem de virtuți coerente logic. Desigur, pot găsi și scheme de argumentare care să îmi permită să susțin și fapta de a nu săruta mâna preotului din șanț. Pentru cuplarea sau decuplarea unor regiuni diferite ale vieții cred că argumentele nu pot fi decât ideologice în natură, subsumate scopului de etapă sau global. Prioritatea rațiunamentului asupra concluziilor se manifestă doar intra-regional (în demersul de tip științific, în cel de tip filosofic, în altele constrânse metodologic pentru a asigura produe culturale de un anumit tip și cu un anumit folos obiectiv).

Cam aceasta este reprezentarea discursivă pe baza căreia pot săruta mâna unui preot beat în șanț, ca parte a unui proiect de mântuire relevant pentru ansamblul vieții, în timp ce poate că mintea îmi fuge imediat după la soluții instituționale pentru construcția unei meritocrații funcționale în universități, ca parte a unui proiect regional asociat terenului organizațional academic. 

Sau la cu totul altceva.

Festivalul fânului, sau despre oamenii din Apuseni

Prin căldura toridă imaginile cosașilor tremură, de ai zice că e frig dacă n-ar fi miezul lui august. Dacă n-ai fi acolo, printre ei. De vreo două săptămâni umblăm prin munții Apuseni să cercetăm tiparele heterogenității spațiale a poluării din jurul unor zone miniere și de procesare a minereurilor neferoase. Pe dealuri și prin lunci.

Unii sunt bucuroși că văd oameni noi, vin și dăm noroc. Ce faceți? Uite așa și așa, iazul de decantare. Da, vine apa uneori albă de rămân și pietrele albe, mai ales noaptea vine. Pe vremuri erau păstrăvi, acum nici broaște nu mai sunt.

La a treia sau a patra întâlnire deja ne salutăm de parcă ne-am ști de o viață. Dacă ăsta e serviciul, bine că aveți...

Mai la vale cu câteva zeci de kilometri un pescar ne povestise la fel, că din când în când apa e curată ca lacrima. Moartă. Durează săptămâni până apar iar peștii.

Am mulți copii în Spania, iar celor rămași nu le place munca pământului, ne spune un om bătrân peste gard. Nu știm de ce nu pare a fi trist, poate că zâmbetul e felul lui de a fi. O ducem bine cei care avem o pensie, eu am fost șofer.

Alții sunt mai suspicioși. Un cioban ai cărui câini i-am liniștit cu dulciuri ne așteaptă sprijinit în bâtă. Știți că aici e proprietate privată ? Ne uităm în jur, doar munți și pajiști, nici un gard. Da, de acolo până acolo e al meu, zeci de hectare estimăm rapid. Iar mai încolo e al altora din satul meu. Avem și o asociație, să lăsați ce măsurați șefului de la asociație. Dă numele. Dar să știți că noi nu vindem pământul ! Cer un număr ne mobil. Pentru? Ca să cerem permisiunea când vom mai veni la măsurători. Nu mi-l dă. Doamne ajută, ne-om mai vedea pe aici. Pleacă după turmă.

Țăranii din Apuseni sunt inteligenți, au înțeles imediat la ce folosește un spectrometru portabil cu fluorescență de raze X și s-au bucurat când pământul lor era curat în comparație cu cel din alte părți. Altora a rămas să le aducem hărți de distribuție a Pb, Zn și Cu.

Un preot aflat la pensie luat cu autostopul ne povestește că a fost orfan de tată și a lucrat la mină vara ca să se întrețină la facultate și să își ajute frații. Acum merge să suplinească pe cineva care e plecat temporar. Ne încearcă să vadă dacă ne mândrim cu Defender-ul, sau dacă vrem bani. La sfârșit ne cere numele pentru slujbă.

Administratorii de zbat să dezvolte industria și turismul în zonă. Ungureanu a fost singurul care m-a ajutat, alții nu, ni se confesează cineva. Un altul spune: dacă mi-ar da mie banii de la ecologizarea iazului ! Ăsta se revegetează și singur. Eu n-am bugetul pe un an cât cheltuie ăștia. Secretara se mișcă atent în jurul dânsului ca pe lângă un sfânt.

Oameni puternici capabili să ducă greul coasei sunt tot mai puțini. Se aud și motocositoare din fânețele delimitate de garduri sau nu, care înconjoară grupul nostru dinspre toate punctele cardinale. Din partea superioară a micului bazin hidrografic în care prelevăm ni se relevă un mozaic liniștitor de galben și verde proaspăt orânduit cu căpițe. Printre toate ecosistemele agricole se strecoară păduri bine așezate ca să țină pământul la locul lui. Aici oamenii știu ecologie, pentru că viața lor depinde de ea. Oamenii aceia nu au nevoie să fie ecologiști, pentru că ei sunt stăpâni pe pământul lor.

Nu ne dăm aere că suntem de la București, bucureștenii în general nu sunt agreați. Cu toții ne lasă să ne facem treaba. S-a aflat din gură în gură, v-am văzut ieri pe deal, spor la treabă ! Cu ranițele pline de plante și pământ și penetrometrul ieșind ca o antenă ciudată din rucasc suntem, ca și ei, niște furnici sub soarele intens.

Cu cine să mai votăm, întreabă un domn aflat la coasă. Are 78 de ani. Toți fură și nimeni nu se îngrijește de țara asta, îmi spune. Poate cu neamțul, zic. Da, a făcut treabă bună la Sibiu. Dar poate un străin să vrea binele țării noastre? Nu știu, răspund, însă poate că măcar o să fie mai corect. Eu personal nu voi vota cu neamțul, dar cum să explici unui țăran ce înseamnă stat de drept în două propoziții?

Oamenii din Apuseni au un cult al lui Avram Iancu și al eroilor neamului. Prin toate satele e câte un semn. Unii au adunat de la groapa de gunoi obiectele vechi, cum ne-a spus o maică ghid, și au creat mici muzee prin mănăstiri. Ca și celor din Maramureș, oamenilor din Apuseni nu le place să trăiască din turism. Acolo unde o fac mai degrabă privesc cu condescendență spectacolul viciului omenesc pe care îl deservesc. Cei care vin la ei pentru ei, nu pentru plăceri gastronomice și bahice sunt prea puțini. Cicloturiștii nu întăresc financiar economia locală.

Last, but not least, oamenii din Apuseni cred în Dumnezeu. Salutul cu „Doamne ajută” e la ordinea zilei.

Ajuns acasă caut să mă cuplez la “realitate”. Cum televizor nu mai folosesc de peste un deceniu, citesc pe rând toate platformele net. Nu pot să nu mă amuz. Falsitatea răzbate prin toți porii ecranului LCD. Declarații, contre, comunicare, la diferite scări de putere și de orgolii, de la minori ziarișit, până la guru ideologici și politicieni de vârf.

Aflu tangențial și despre Fân-fest, ediția 2014. Deschid site-ul curios, sub impresia puternică a celor tocmai trăite. Nimic despre oamenii reali ai fânului, ai vitelor crescute în dogoarea verii. Un festival imaginar pentru o societate decuplată total de natura lumii, luptând pentru salvarea unui surogat aflat doar în mințile noastre.

Producția de bunuri în societățile rurale montane nu pare să mai interesează pe nimeni dintre cei cu forță de comunicare mediatică. Lapte, brânză carne putem lua ușor de la mall. Nu dorim să lucrăm la producerea a așa ceva, iar cei care produc  asta prin mijloace tradiționale e treaba lor cum trăiesc și supraviețuiesc. Dacă mall-urile s-ar închide mâine am muri de foame la modul cel mai propriu.

Într-un mod ciudat, oamenii de stânga ai zilelor noastre au uitat ce înseamnă munca. Unii spuneau că munca l-a făcut pe om. O prostie prin excesul afirmației, dar care se bazează, ca orice minciună bună, pe ceva adevărat.

Un festival al muncii la fân ar fi absurd, dar un Fân Fest decuplat de oamenii fânului este la fel de absurd.

_____


(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/societatelife/festivalul-fanului-sau-despre-oamenii-din-apuseni/ )

Gânduri despre utilitatea moralelor

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/ganduri-despre-utilitatea-moralelor/ )

Când țara în care trăim a ajuns la o răscruce de drumuri și suntem puși în fața unei alegeri importante ar putea fi de folos să ne gândim la felul în care acceptăm ce este bine și ce nu.

Este simplu să ne trăim viața reactiv, cu o morală utilitaristă, câtă vreme e liniște în țară. Putem fi chiar și eficienți în atingerea scopurilor noastre. Nu este însă la fel de clar dacă direcția pe care o ia societatea în urma practicării generalizate a unei astfel de morale permite păstrarea condițiilor de liniște.

Pe de altă parte, trăirea autentică permanentă, conştientizarea scopului vieţii în background-ul oricărei activităţi de zi cu zi și asumarea unei hotărâri de tip deontologist (fie și de uz privat, decuplată de sistemele morale publice) este epuizantă şi nu pe măsura puterilor tuturor. Ea duce şi la scăderea eficienţei acţiunii lumeşti obişnuite, la "scoaterea din mână" în privinţa abilităţilor banale, cel puţin până când persona nu se disciplinează pe sine suficient de mult, la scara de timp a unei vieți, sau societatea în ansamblu nu se civilizează, la scara de timp a proceselor istorice.

Sistemul de porunci (legi divine deontologice, morala pe care o constituie) şi tehnologiile ritualului religios sunt instrumentale pentru reamintirea la scară mică a sensului, a vieţii structurate, depline. Oricât ar părea de contraintuitiv, a te strădui să respecţi reguli imposibil de respectat cu totul (condiţia umană rămâne oricum mai degrabă nerespectarea lor), a-ţi întări autocontrolul, voinţa, a-ţi destructura poftele, a lucra la un internal enhancement opus alternativei siliconizării diverselor părţi corporale sau medicaţiei virilităţii decuplate de procreere, este floare la ureche comparativ  cu efortul de raportare continuă pe cont propriu la transcendent. Respectarea unor porunci morale este o soluţie suportabilă şi convenabilă multora. Ea poate fi asumată în mod sincer şi fără să devii excesiv de frustrat voind să ai ceea ce nu eşti capabil sau capabilă, niciodată sau încă (fără să riști, așadar, să te ratezi existențial).

Omul are fiinţă (este om) tot timpul doar în măsura în care are o morală construită privată sau internalizată din una publică ancorată în transcendent prin care luptă să se smulgă din condiția de animal. Fără o morală de acest tip omul poate fi (poate avea fiinţă) cel mult episodic, când e bântuit de vreo angoasă, sau de alte stimulente, bahice de exemplu, ori revelatori existenţiali. Trăirea fiinţei depinde atât de sinele personal, cât şi de sinele transcendent, orice întrerupere a raportării la transcendent ţinând de patologia fiinţei, de căderea în diferite grade şi moduri din ea.

Avantajul confesiunilor creştine în raport cu alte religii vine din caracterul practic al fiinţei asumate şi căutate de creștini. Perspectivei creștine asupra ființei i se corelează funcțional teoriile filosofice despre ființă așa cum se alătură vorbirea despre iubire într-un cuplu iubirii efective – e un semn mai degrabă fie de mândrie a îndrăgostiţilor, fie de degradare a trăirii lor urmată de încercarea disperată (dar naivă, auto-înşelătoare) de recuperare a trăirii autentice prin discursivizarea lor (şi cazul teologiei teoretizante academice, o îndepărtare de teologie în fapt).

Nu morala în sine este valoroasă (nici măcar cea creştină luată separat de proiectul creștinesc de viața), ci doar morala ca parte dintr-un proiect de înfiinţare a omului de către sine însuși.

Miza moralelor, a celei creştine în particular, este evoluţia omului în timpul vieții lui sau ei de la animalitate la o stare spiritualizată. Miza evoluţionismului ca ideologizare a teoriilor evoluţiei biologice, ca formă de scientism, este ancorarea definitivă a omului în animalitate. Nu trebuie confundate teoriile evoluției, care descriu niște procese naturale și culturale, cu evoluţionismul ca program socio-politic barbar, anti-spiritual și anti-cultural. Este responsabilitatea oamenilor de ştiinţă care cercetează procesele evolutive să se delimiteze de evoluţionism, de discursurile retorice în stil Dawkins-Dennet, aşa cum este responsabilitatea ecologilor să se delimiteze de ecologism (ceea ce nu înseamnă că nu îl pot asuma și pe acesta în calitate de cetățeni, la fel cum pot asuma și evoluționimsul, fără însă să poată exista un transfer legitim de autoritate de la ecologie la ecologism, de la teoriile evoluției la evoluționism, de la știință la ideologie).  Evoluţionismul ca discurs pseudo-explicativ de reducere a umanului la natural este o aberaţie intelectuală din aceeaşi specie cu socialismul ştiinţific, de adepţii căruia a şi fost încurajat şi folosit în România pentru legitimarea ateismului ca program public de educație.

Mulțumită unor domni precum Richard Dawkins sau Daniel Dennett, mulțumită ateiștilor materialist științifici românie activi în comunism, a devenit neonorant să fi numit evoluționist.

Darwin nu și-ar fi permis să afirme, cum a spus Dennet la Universitatea din București, că "există un suflet. Este alcătuit din 100 de trilioane de celule și nimic altceva. Și asta e bine, pentru că suntem mecanisme formidabile". N-ar fi făcut asta nu pentru a proteja sensibilitatea credincioasei sale soții, ci pentru că era un om de știință. Pentru a respinge afirmația lui Dennet nu e nevoie decât să observi eroarea de aplicare a cuvântului "suflet" în științele cogniției ("suflet" nu este un termen teoretic al acestor științe) și eroarea de a enunța propoziții normative în cadrul unei științei, altele decât standardele etice ale științei ("e bine că suntem mecanisme formidabile" nu este o propoziție a științelor cogniției, un fapt științific demonstrat, cât despre cultura "formidabilului" ea e în stilul știrii despre găina care a născut pui vii).

O aberație la fel de mare, dar pe dos, este creaționismul. Acesta nici măcar nu merită o discuție.

Din această perspectivă proiectele de explicare biologică a apariţiei moralelor sunt sortite eşecului din start. Dacă putem explica în vreun fel este o eventual printr-un process de evoluție culturală. Rămân totuşi interesante teoretic și tentativele de explicare biologică, atâta vreme cât nu sunt transferate ideologiei. Ele sunt tentative de explorare a limitelor raţiunii umane, uneori doar jucării intelectuale, alteori și cu oarecare valoare practică în conceperea politicilor publice într-o societate în care libertatea credinţei şi necredinţei sunt asigurate constituţional. Semnificaţia acestor proiecte explicative, chiar şi a a celor pseudo-explicative ca evoluţionismul criticat mai sus, ţine de asigurarea condiţiilor de posibilitate politică ale credinţei (pentru cei mai comozi), adică a libertăţii politice totale pentru mase (libertatea politică totală e oricum disponibilă pentru cei cu potenţial de martiri, dar câţi sunt aceştia?). Așa cum libertarianismul este de mare folos românilor ca o contrapondere provocatoare la vocaţia slugărniciei, ducând poate în timp spre o libertate responsabilă, ne-manelizată şi neconsumistă ca rezultat net (cu o vieţuire întru friptane şi merţane mai puţin compulsivă).

Diversitatea încercărilor de construcţie a unor morale alternative la cea creştină şi de explicare prin evoluţie biologică și culturală a apariţiei moralelor este un semn de libertate care întăreşte bisericile în cel puțin două moduri:

·         Obligând creștinii la problematizare intelectuală, la dezvoltarea grupului intelectualilor de formație științifică în Biserică după lichidarea în masă a tuturor intelectualilor creștini în perioada comunistă.

·         Mai profund, oferind chiar spaţiul de manifestare a libertăţii de a crede şi de a fi creștin, eventual de a fi unul ortodox. Aceste ispite şi provocări vremelnice (morale, isme, forţări explicative dincolo de ce poate ştiinţa) trebuie depăşite, dar ele ca provocări au valoarea lor prin faptul că depăşirea lor întăreşte şi persoanele şi instituţia Bisericii.

Orice morală poate fi periculoasă din motive diferite în funcţie de morală. Moralele religiose, în particular cea creştină, prin respectarea formală sau folosirea lor perversă pentru crearea unui sistem politic autoritarist sau totalitar (în special într-o societate lipsită de libertate politică). Celelalte morale - de la caz la caz (în general prin utilizarea lor ca instrument într-un joc de putere), dar adesea prin îndepărtarea oamenilor de transcendent, prin riscul desfiinţării lor ca oameni (chiar dacă îi transformă, eventual, în comunişti de “omenie”).

Pe de altă parte, orice morală poate fi şi utilă. Morala creştină dacă este ancorată în proiectele personale de viață (morala ca tehnică de ancorare în transcendent), nu în degradante și periculoase proiecte politice (cazul recent al domnului Ponta - un sincretism între comunism și legionarism, de excepțională valoare științifică deoarece confirmă empiric, alături de cel al lui Putin, teoriile despre înrudirea fundamentală dintre cele două ideologii), iar moralele de alte feluri şi proiectele de construire şi explicare a moralelor - ca piese prin care se construiește un spaţiu de libertate necesar oricărui proiect de viață neanimalică al oamenilor neînclinaţi spre sacrificiu total (adică al majorităţii oamenilor), piese necesare oricărui proiect democratic de înfiinţare, de trăire autentică personală și socială.

În termenii schițați aici alegerea politică de anul acesta este între posibilitatea unei vieți autentice în democrație, niciodată asigurată în afara unui efort personal permanent, și certitudinea leneșă a unei trăiri lipsite de responsabilitate morală, dependentă de impostori paternaliști. Pentru persoanele cu adevărat libere această alegere nu are nici o miză, ei și ele își vor continua proiectele personale în orice condiții, iar greutățile chiar îi vor stimula. Ea este însă decisivă pentru toți ceilalți, mai puțin puternici, pentru toți oamenii statistic normali, și prin urmare pentru țara ca întreg.

Narățul ascuns