Pădurea lui Dumnezeu

Abel a fost pădurar, iar Cain lucrător de pământ. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele ale pădurii, fructe şi muguri, apă şi aer curat, lemn bun pentru case şi icoane, pace şi linişte. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

Iar Abel trăiește acum în simplitate, așa cum și noi încercăm să trăim aici. Stânga gândirii nu știe ce face dreapta faptei bune, datoria se îndeplinește simplu, aducătoare de pace. Lucrul este o jertfă nesângeroasă, atenția e trează din dragoste. Inima e orientată spre soare.

Iar simplitatea înțelegătoare nu e de la om, ci de la Duh. Și ea să grăiește cu mintea: “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu "Amin" la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici?” (Corinteni I, 14, 15-16).

Cain a grăit cu fapta, pentru a fi pe înțelesul tuturor, căci “cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica.” (Corinteni I, 14, 4). Faptele lui de trudă așezată le auzim din freamătul pădurii.

Omul simplu e bun când e cuminte, pentru că atunci veghează pașii săi, vede nenorocirea și se ascunde. Iar nenorocirea ar fi să vândă dușmanilor Tăi taina Ta. Omul simplu nu-și face socoteală, nu vinde pur și simplu, iar îndrăzneală are pentru este cu Iisus.

Cei care știm să socotim să o facem ca pe un lucru oarecare, în simplitate. Nimeni nu poate măsura fără a socoti, și nimeni nu poate împărți cu dreptate dacă nu are simplitate. Nu trăim printre îngeri și e nevoie de amândouă.

“Muntele va fi al tău şi pădurea. Tu îl vei curăţi şi va fi al tău până la capătul lui” (Iosua Navi, 17: 16). Pădurea și muntele sunt una, iar omul este alături de ele. Pădurea nu este fără munte, nici muntele fără păduri, iar omul nu poate fi fără amândouă. Și nimeni și nimic nu poate fi fără Dumnezeu.

Coşmarul lui John Stuart Mill

Se făcea că pe toate monedele era efigia sa şi deviza „Cumpăraţi şi veţi fi Liberi !” În obscurele ţări ale estului la înmormântări catafalcurile opreau în intersecţii şi se aruncau pumni cu bani în jur. Nimeni nu mai era sărac, dar se păstrase obiceiul ca oamenii să-i culeagă îmbrâncindu-se: “Iar au venit ăştia cu Libertatea !”. Apoi îi aruncau banii pe mormane de gunoi, conform tradiţiei. Câinii vagabonzi lingeau monedele care intraseră în contact cu resturi alimentare.

Tot ce nu era liberal devenise iliberal şi de nefrecventat. Câte un platon de cauciuc moale aşezat ici colo primea şuturi compensatorii de la oricine simţea nevoia, aşa cum ai bea din ţâşnitori. În jurul parlamentelor şi guvernelor zilnic mărşăluiau circular mii de oameni purtând panouri uriaşe cu chipul său şi bannere: „Victoria Libertăţii este Absolută”, „Moarte Iliberalismului !”, „Planeta a învins !” “Aici e ţara Libertăţii”, „Evul Mediu a Trecut: URA !”. Meciurile de fotbal începeau prin lege cu un exerciţiu de cartonaşe refăcând chipul său la scări monumentale pe întreg stadionul în trei culori ale steagului fiecărei ţări, apoi în culoarea Globală, un albastru cu picăţele alb şi norişori. Pe orice întrerupător electric scria „Libertate: Push for light !”. Pe faţa interioară a capacelor din toalete scria opus: „Push for the death of illiberalism !”. O ramură specială din death studies începuse să studieze academic aceste fenomene, cine şi de ce apăsa sau nu mai apăsa.

Statul împărţise slujitorii săi în apărători şi duşmani ai libertăţii, în buni şi răi, în luminaţi şi întunecaţi. Statul domina toată mass-media şi lansa meme incitatoare pe forumurile de socializare: Gândiţi, exprimaţi-vă liber ! Voi sunteţi cei mai importanţi ! Universitatea “Was heisst Denken” primea finanţare specială, cu condiţia ca acolo să se gândească necontenit. Cursurile erau live pentru toţi cetăţenii. Pentru că lucrurile intraseră deja în rutină de generaţii exista un software specializat programa tendinţele mediatice cu elemente aleatoare de lebede negre şi albe, astfel încât să corespundă unei eventuale realităţi menite să ţină mintea ocupată.

Libertatea se transformase dintr-un proces viu într-un idol mort, dintr-o trăsătură a persoanelor aflate în interacţiune într-un capital posedat, un asset. Libertatea se vindea şi se premia, nu se mai exercita. Elita libertăţii privea de sus populaţia de pe afişe enorme, pentru ca toţi oamenii să tânjească după libertate şi să cumpere. Toate dialogurile trebuiau să mimeze gândirea critică, dar finalmente să se ajungă la un acord. Divergenţa de opinii era însuşi răul. Calea de mijloc trebuia păstrată static, asemenea unui adevăr imuabil, ca să nu iasă nimeni din ea, fiind îngustă. Dramatismul vieţii dispăruse, dar pentru calitatea ei conform standardelor dezvoltării libere acum era mimat prin lege. Nimeni nu avea dreptul să trăiască prost, să fie idiot, să eşueze, sau să nu se mântuiască.

John Stuart Mill suferea şi se zbătea în somn. Printr-un mecanism de apărare a eului un travelling hitchcockian îl purtă pe culoarele clădirii, ieşi pe fereastră printre gratii, se îndreptă spre zidurile înconjurătoare drapate cu sârmă ghimpată şi şanţuri pe trei rânduri umplute cu şerpi şi crocodili, ca să nu imigreze nimeni ilegal în Fericire, şi se opri pe balconul unei clădiri din apropiere.

Privind în urmă se vedea clar pe poartă denumirea instituţiei din care plecase: Balamucul Iadul Fericit – BIF. Se aşeză pe fotoliul său la măsuţa obişnuită pentru cafeaua matinală, lângă care se aflau newspaper-ul proaspăt sosit şi o mică Evanghelie.

Nebunia era la numai un pas, dar totuşi era afară. Din apropiere se auzea uruit de tancuri şi un cântec ritmat, de cazacioc.

Moralitatea umanismului ateist

În timp ce în statele comuniste ateismul ștințific și etica socialistă asociată lui erau instituții prin care statul spera ca prin intermalizare să apară omul nou, printr-un mecanism centralizzt, de sus în jus, prin putere politică, umanismul ateist de sorginte occidentală care se dezvoltă acum și în România este rezultatul unei evoluții culturale informale, a apărut printr-un mecanism neconstrângător, de la cetățeni către stat. În timp ce primul violenta structurile sociale care susțineau comportamentul moral în mod informal, al doilea răspunde unor nevoi specifice ale unor oameni, indiferent de funcționarea vreunor instituții..

Oamenii sunt cei care acordă științei un rol privilegiat în corpul cunoașterii umane,susținători ai scientismului, iar nevoia lor este de a ști că e bine să faci bine. Această nevoie general umană capătă o justificare în contextul cultural dominant acum în occident, unde instrumentele culturale avute la dispoziție sunt preponderent de tipul cunoașterii științifice. În esență este vorba de manifestarea convergenței clasice dintre adevăr și bine, sub altă formă.

Teoriile despre fundamentele evoluționiste ale moralității umane de felul celor care difuzează și spre noi (exemplu aici) pot fi interpretate din perspectiva evoluției culturale (pe linia lui Hayek) ca o trăsătură funcțională emergentă la nivel grupal / cultural în societățile în care domină gândirea scientistă, cu rol adaptativ în supraviețuirea lor prin justificarea eficientă a existenței regulilor morale. A argumenta că nu sunt constrângătoare în sens filosofic nu le va lua impactul, ele răspunzând unor nevoi clare pentru oamenii din astfel de societăți, și pentru grupurile de acest fel din societăți tradiționale care le importă. Sunt de părere că este chiar imoral să vrei să le subminezi la scară socială aruncând în anomie mase de oameni, adevărul din punct de vedere al gândirii teoretice științifice sau filosofice putând fi livrat fără riscuri doar în cercurile academice și către elitele intelectuale ale acestor grupuri.

Nivelul de inteligență și costurile de achiziție ale aparatului conceptual ca să păstrezi și moralitatea și să înțelegi și adevărul accesibil secular sunt foarte mari și fac această strategie (ilustrată la noi de oameni ca Prof. Mircea Flonta) inaccesibilă majorității oamenilor.

Există și niște costuri ale validării publice a utilității unui astfel de umanism: dorința de maximizare a manifestării altruismului de către adepții lui prin universalizarea lui decuplată de orice context cultural și grupal unde e realmente folositor. Umaniștii tind să creadă că e vorba de ceva general uman în modul de justificare a moralității, când general umane sunt doar nevoia de moralitate, de a face bine, ca atare și faptul că într-un fel sau altul, în funcție de mijloacele culturale avute la dispozție, sunt formulate justificări ale lui pe care informală, urmate într-un al doilea pas de instituționalizarea acestor justificări pentru a putea transmite mesajul către mase de oameni mari, care nu se mai cunosc direct, față către față. Umanismul ateist difuzat forțat în societăți unde funcționează mulțumitor alt tip de fundamentare a moralității nu poate duce decât la conflict și suferință, inevitabile pentru că trăsătura culturală nu mai este adaptativă la scară socială mare în acel mediu, lumea nefiind scientistă. Limitarea umanimului ateist la cercurile scientiste va fi percepută de acești oameni ca absurdă și suboptimală, pentru că nu au o reprezentare realistă asupra funcțiilor unui astfel de umanism și, în general, al vreunui fel de justificare a binelui. Din punct de vedere tehnic justificarea este transformată în întemeiere, cu toate riscurile fundamentaliste care decurg de aici când se întâlnesc adepții unor strategii diferite de întemeiere care nu au și o variantă de ieșire din schema conflictualistă, care pe care, de gândire (ieșiri cum sunt toleranța sau faptul de a fi rezonabil în contextul democratic liberal, respectiv iubirea necondiționată a aproapelui și înțelepciunea în context creștin).

E destul de limpede că astfel de dinamici conflictuale sunt inevitabile chiar chiar și între secularii liberali și creștini, pentru că nivelul de moralitatea reală este diferit de cel declarat sau intențioant. Conflictele nu pot fi oprite în nici un fel de oamenii care au o reprezentare mai realistă despre situație, al căror mesaj nu poate fi înțeles cu resursele existente în audiența domninantă statistic.

În condițiile morale ale României a transfera stigmatul ateismului științific comunist asupra umanismului ateist prin anologie este epistemic nejustificat, disfuncțional din punct de vedere social și imoral. La fel este și a transfera stigmatul legionarismului și ortodoxismului asupra creștinilor democrați și liberali. Pot fi interesați de astfel de acutizări și stigmatizări doar cei iresponsabili sau dușmanii geopolitici ai țării, care e de presupus că o și încurajează ca parte a războiului hibrid, fiind o cale ieftină de destabilizare cu marfa clientului.

De aceea susțin că moralitatea umanismului ateist trebuie salutată ca o formă de manifestare a dragostei într-un anumit context al istoriei. Chiar și fără să știi cu adevărat de ce faci bine important e, până la un punct, să faci bine. Aș spune, chiar, că e infinit mai important decât să știi adevărul și să faci răul, adică să fii diabolic.

Putere și iubire

Puterea e în lucruri, oameni și întâmplări și vine de la Dumnezeu. Cine crede că vine de altundeva va fi înfrânt, asemenea lui Samson. Poți spune fără a fi în pericol unui om “te iubesc” numai când știi că puterea pe care o ai e de la Dumnezeu:

“Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti.” (Ps. 144, 6).

"Cum de poţi tu spune: "Te iubesc", când inima ta nu este cu mine? Iată, de trei ori m-ai amăgit şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare". (Cartea Judecătorilor, 16, 15)

Puterea primită de fiecare om folosește la lucrul cu alte daruri primite. Puterea nu se dă mai departe, se folosește la lucrare. Doar lucrul făcut cu ea se dă pentru a face bine, a pune ordine în lume:

“Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.” (Matei 25,15).

“Nu da puterea ta femeilor şi căile taie celor care pierd pe regi.” (Pildele lui Solomon, 31, 3).

“Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.” (Romani, 12, 18).

Puterea dată poate fi luată oricând. Nu avem de ce să ne lăudăm cu puterea primită, ci numai cu cunoașterea lui Dumnezeu care ne-a dat-o:

“Dar Cel ce, prin puterea Lui, struneşte pe cei puternici, se ridică răzbunător şi toți aceştia nu se mai ţin stăpâni pe viaţa lor.” (Iov, 1, 22).

“Sfânt este Domnul; să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa şi cel puternic să nu se laude cu puterea sa, nici cel bogat să nu se fălească cu bogăţia sa; ci cel ce voieşte să se laude, cu aceea să se laude că ştie şi cunoaşte pe Domnul şi face judecată şi dreptate în mijlocul pământului.” (Cartea întâia a Regilor, 2, 9).

“Iar eu voi lăuda puterea Ta şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta.” (Ps. 58, 19).

Lumea întreagă este în puterea celui rău pentru că a fost dată Dumnezeu în puterea lui, și tot ce are cineva în lume poate fi dat oricând în puterea celui rău:

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.” (1 Ioan, 5, 19).

“Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". “ (Iov, 1, 12).

Hristos ne-a deschis calea pentru a ieși de sub puterea celui rău:

„El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni, 1, 13).

Drumul ieșirii de sub puterea răului este drumul libertății, al alegerii binelui. Nimeni nu primește ispite mai mari decât puterea pe care a primit-o ca să le facă față. Puterea de a face față ispitelor se reînnoiește mereu prin atenția la slăbiciuni, nu la ceea ce ai puternic și folosești ca să faci bine:

„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (Corinteni 10, 13).

 „Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (Corinteni, 12, 9).

Ceea ce avem puternic trebuie să folosim cu hotărâre și fără laudă atunci când e nevoie:

“Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării, puterea ta nu este decât slăbiciune.” (Pildele lui Solomon, 24, 10).

Înțelepciunea oamenilor depinde de statulul social, cea creștină este deasupra lumii. Înțelepciunea creștină este ca o punte între puterea primită de la Dumnezeu și iubirea de Dumnzeu, iar pentru oamenii care nu au primit credință este nebunie:

“Şi am zis: "Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă"”. (Ecclesiastul 9, 16).

„Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 2, 5).

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 1, 18).

Puterea se pierde când nu iubești și se câștigă iubind după puterea ta. Iubirea aduce bucurie dincolo de situațiile lumești care ne-ar putea întrista, bucuria pregustării a ce este dincolo:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deuteronomul, 6, 5)

“Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră" (Cartea lui Neemia 6, 10).

Domnul Boca Zian

Nu mai e multă vreme cât i ne mai putem adresa astfel, ciudat de familiar, ciudat de distant totodată, omenește respectuos, civilizat, fără să fie o blasfemie. Spunându-i o clipă așa, înțelegem unde suntem și către ce trebuie să ne îndreptăm.

Domnul Boca a suferit cumplit în fericirea bucuriei sale poate permanente, poate uneori estompată de îndoieli. A suferit nu atât pentru că a fost prigonit, ci pentru că nevrednic, asemenea oricărui om, știa despre sine că se află în cumplita situație de a fi vas al lui Dumnezeu. Boca Zian era un mare păcătos pentru că se considera mereu așa. Toată viața a căutat să facă ceva de folos cu ceea ce primise de la Dumnezeu. Privea în sus, era jos, mai jos decât toți oamenii. Tot ceea ce făcea nu era pentru sine, ci pentru ceilalți oameni. Cine îl căuta nu venea la el, ci în căutarea lui Hristos – către care putea să îndrume. Descuraja pe oricine îl căuta pe el ca individualitate, îl trimitea mai departe la Cel a cărui slugă era.

Când recunoaștem despre un om că e sfânt, ne ajutăm pe noi, nu pe el. Domnul Boca știa. Pentru un sfânt nu contează dacă i se spune că este sau nu este așa. Când noi i-am spus părintelui Arsenie să nu mai fie preot, ci să devină domnul Boca Zian, a primit fără tulburare. Pentru că era, firește, aceeași persoană. Vedea mersul, înțelegea rosturile.

Astăzi nu mai suntem tovarăși și tovarășe, am devenit o țară de domni și doamne. Pe stradă, prin instituții, oriunde, unele persoane pot fi asemenea lui. Domnul Boca Zian ne spune că în orice condiții sociale, în orice vremuri, harul Domnului lucrează. Că întâietatea este a sfințeniei pure mereu prezente, actuale, manifestându-se sub forme mereu asemănătoare, dar unice, de negândit în diversitatea lor înainte de a le cunoaște față către față, cu ochii trupești și sufletești.

Părintele ne mai spune că esențialul e să stai în brațele lui Dumnezeu și când auzi că te cheamă, și când nu mai auzi că te cheamă, pentru că știi că El te cheamă mereu. Părintele a ratat tot ce era lumește de ratat în viață, familie, carieră, bunuri, statut, mai puțin dragostea și mântuirea, adică esențialul.

Ne mai arată părintele că valoarea, meritele lumești ies mereu ca uleiul la suprafață, că făclia nu stă sub obroc, că există un sus și există un jos. Și ne îndeamnă să urcăm.

Suntem în această lume, asemenea lui, și cât suntem aici trebuie să ne pregătim. Asemenea lui.

Foto: Cabana Sâmbătă și chilia săpată în stâncă.