Nu locul, ci modul

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Putere

vineri, 15 noiembrie 2013

Producerea libertății, responsabilitatea universităților și a statului

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/producerea-liberta%c8%9bii-responsabilitatea-universita%c8%9bilor-%c8%99i-a-statului/)

Într-un text anterior (aici) am formulat următoarea întrebare: cum pot să trăiască în armonie într-un stat democratic oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară (spirituală, LS), fie libertatea negativă (LN), fie libertatea pozitivă (LP)? În acest text schițez un răspuns la această întrebare, iar apoi identific responsabilitățile universităților și ale statului în favorizarea existenței acestei armonii.

Ideea este de a include tipurile de libertate menționate în procesul rezultat din înlănțuirea proiectelor personale și publice ale oamenilor. Un proiect este un sistem format din resurse umane și neumane astfel organizate încât să fie atins un scop. Atingerea scopului oricărui proiect necesită și resurse de cunoaștere, culturale, conceptuale. Cele trei tipuri de libertate sunt astfel de resurse, prin care ne referim la anumite aspecte valoroase ale ființei noastre (valoroase nu în sine, ci prin felul în care ne ajută să atingem alte scopuri, mai importante decât ele, scopurile personale globale ale fiecăruia dintre noi, dacă avem așa ceva, sau diversele scopuri nestructurate sub un proiect coerent de viață).

Libertatea negativă este o resursă necesară pentru producerea libertăților spirituală și pozitivă. Nu pot să am o libertate spirituală manifestată prin a face fapte bune dacă nu am o zonă privată de decizie inaccesibilă altora, o zonă prin care să asigur anonimatul faptelor bune (să nu știe stânga ce face dreapta). Și nu pot să am o libertate pozitivă de realizarea a potențialului personal dacă nu iau eu însumi deciziile de realizare ale acestui personal, fără de care realizarea potențialului nu mai este personală, ci doar un instrument pentru alții care iau deciziile în locul meu. Caracteristicile spațiului privat necesar pentru atingerea prin efort a LS și LP sunt diferite, dar spațiul privat ca atare este necesar pentru amândouă. LS și LP sunt produse ale unor sub-proiecte existențiale în care LN este o resursă existențială fără de care procesul de producție nu poate avea loc. La rândul lor LS și LP sunt resurse pentru alte scopuri de viață (de dezvoltare) a persoanelor.

Consecințele instituționale ale maximizării satisfacerii cererii cetățenilor de LS și LP sunt producerea și susținerea unor sisteme politice holiste în care se pune presiune pe spațiul privat al cetățenilor care nu fac parte din clasa politică în sensul diminuării sale până la, eventual, eliminare completă. Eliminarea completă a spațiului privat al cetățenilor de rând ai statului duce indirect și la eșecul proiectelor private ale cetățenilor de rând în care s-ar utiliza LS și LP în viața personală. Nu este și cazul liderilor politici ai acestor state, al căror spațiu privat rămâne întotdeauna cu o anumită întindere, prin simplul fapt că ei iau deciziile cărora ceilalți se supun. În contextele totalitare de maximizare a LS și LP cetățenii care nu sunt lideri politici își pierd statutul de ființe umane și devin resurse pentru proiectele liderilor. În calitate de resurse ei pot fi eliminați în masă în scopul atingerii scopurilor proiectelor holiste ale liderilor identificați cu statul (proiecte prezentare retoric ca fiind ale statului, ale societății).

Pe de altă parte, să observăm că astăzi obținerea unei LN maxime principial de către o persoană pentru care LN este principala valoare este imposibilă factual deoarece nu există grupuri de oameni care să nu fie integrați unui stat. Decizia de a fi sau nu libertarian apare doar în momentul în care persoana a acumulat o cantitate de cunoștințe, iar procesul de acumulare depinde de servicii furnizate de stat (fie și numai de servicii de securitate care permit investirea timpului personal într-o acumulare de cunoștințe în context privat). De facto cererea de LN depinde de livrarea de către stat a unor servicii ce țin de LP.

Dacă am face o analiză istorică am observa că ideea maximizării spațiului privat, suprinsă de noțiunea lui Berlin de LN, apare la într-o anumită perioadă, bine precizabilă, în istoria culturii. Doar pentru omul zilei de azi noțiunea de LN este o variabilă exogenă, o resursă culturală stabilizată în cadrul celei mai largi de drepturi ale omului, o resursă care preexistă în societate vieții personale și pe care cineva o poate internaliza în mintea sa ori nu, pe care - ca resursă publică - o poate întreține sau distruge. Probabil că LN este rezultatul unei evoluții culturale neraționaliste, neproiectate, în care un rol important l-a jucat apariția unui număr suficient de mare de oameni care și-au realizat potențialul pe plan economic și/sau spiritual (despre care azi am spune că au dobândit LP sau LS) și au simțit nevoia valorizări explicite a spațiului privat personal printr-un concept public de spațiu privat. Dar nu asta ne interesează aici (e de altfel o chestiune de cercetare în domeniul evoluției instituțiilor), ci situația actuală și consecințele ei politice.

Nivelul rezonabil de LN care poate fi obținut fără conflict social într-un stat depinde de cererea de servicii, reguli și comportamente desemnate de LN, LP și LS a fiecărui cetățean și de conștientizarea de către fiecare cetățean a faptului că atât satisfacerea cererii de LP și LS pentru toți cetățenii, cât și utilizarea LP și LS obținute pentru alte scopuri depinde de existența unei anumite cantități de spațiu privat și LN asociată acestuia.

Răspunsul la întrebarea formulată în textul anterior l-aș putea formula în felul următorul: oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară (spirituală), fie libertatea negativă, fie libertatea pozitivă pot să trăiască în armonie într-un stat democrat dacă devin conștienți de faptul că procesele de producere și utilizare a acestor resurse culturale la scară istorică și personală de timp depind unele de altele.

Voi trece acum cu discuția la responsabilitatea universităților și a statului în ce privește existența sau nu a acestei armonii.

Responsabilitatea producerii cunoașterii cu privire la procesele de producție a libertății sus menționate aparține elitei culturale a societății, regrupată instituțional azi în comunitățile academice din acea țară. Dincolo de preferințele politice și spirituale private ale membrilor comunității academice ei răspund pentru felul în care mesajul cultural pe care îl transmit cetățenilor face să se escaladeze sau nu conflictele publice care se datoresc internalizării mesajului cultural transmis de cei care dețin autoritatea cunoașterii. Dacă nu vrea escaladarea conflictelor cu scopul maximizării realizării agendei personale, un membru al comunității academice nu trebuie să fie un militant politic sau spiritual, ci un mediator între oamenii care împărtășesc valorile pe care și el și și le asumă în privat ca prioritare și oamenii care au ca prioritare valori politice sau spirituale diferite de ale lui. Fără asumarea acestui rol de mediator un membru al comunității academice nu poate fi nici măcar un bun profesor, pentru că cei care intră ca studente și studenți în comunitatea academică au cele mai diverse valori, mai ales într-o spațiu academic internaționalizat.

Oamenii care promovează de la catedră valorile ateismului științific sau care promovează proiecte politice de reformă spirituală sunt responsabili pentru violența socială din cauze spirituale și pentru violența rezultată din considerarea omului un simplu corp lipsit de suflet (de exemplu au o responsabilitate pentru proliferarea pornografiei și a violului). Cei care promovează libertarianismul anarhist sau comunismul de la catedră sunt responsabili pentru violența socială rezultată din modul de interpretare a proprietății. Cei care promovează ecologismul și utilitarismul economic de la catedră sunt responsabili pentru violența socială în numele protecției mediului (ecoanarhism) sau a profitului economic (corupția ca mod de viață). Dacă vrem altceva atunci universitățile dintr-un stat trebuie să producă resurse conceptuale necesare pentru dialogul dintre toate aceste sisteme de valori și cadrul instituțional care să permite cunoașterea reciprocă personală a liderilor grupurilor politice, sociale și spirituale care au astfel de valori.

Valoarea economică indirectă a unor servicii de acest fel furnizate de universități este enormă prin reducerea costurilor de tranzacți între toți partenerii sociali, politici și economici. Guvernul trebuie să investească resurse financiare nu doar în cercetarea cu aplicații industriale directe, ci și în cercetarea ale cărei rezultate schimbă mediul în care are loc activitatea economică industrială favorizând-o direct și indirect prin modificarea structurii de stimulate, cultivarea valorilor cinstei și respectului reciproc. Conceperea unor programe naționale de cercetare-dezvoltare care nu acordă importanță științele sociale și umane și în particular cercetării interdisciplinare între științele naturii, cele sociale și umane denotă un primitivism în gândire cu baze materialist-dialectice. Banii din bugetului statului direcționați exclusiv către științele naturii și cercetarea aplicativă industrială, programul actual al USL, sunt bani aruncați pe fereastră, care nu vor duce la ridicarea calității vieții cetățenilor ci doar la polarizare economică și escaladarea conflictelor sociale.

Succesul unei strategii academice de transfer al cunoașterii de felul celei propuse în acest text depinde de minimizarea corupției și fraudei în spațiul academic. Nu poate exista o astfel de strategie la nivel național sub coordonarea unor oameni ca dl Ponta, care disprețuiesc standardele de etică academic. Dar succesul depinde și de orizontul cultural și spiritual al celor care manageriază sistemul public de educație și cercetare. Nu poate exista o astfel de strategie nici sub coordonarea unor oameni ca dl Funeriu care nu înțeleg importanța cultivării științelor sociale și umane românești prin măsuri proactive, a dialogului dintre științele naturii și umanioare ca pe o investiție care va duce în timp și la compatibilizarea performanțelor cercetătorilor români din aceste domenii cu standardele internaționale.

Din această perspectivă atât fosta, cât și actuala guvernare sunt amândouă responsabile pentru escaladarea și întreținerea tensiunilor din societatea românească. Dacă nu ne plac conflictul și sărăcia coruptă ca mod de viață trebuie să încurajăm apariția unor politicieni necorupți și care fără să își piardă identitatea ideologică și hotărârea personală de a avea puterea să fie capabili de dialog cu politicieni având un profil ideologic diferit în interesul tuturor cetățenilor țării, nu doar al țării indiferent de soarta cetățenilor. Astfel de politicieni necorupți și capabili de dialog pot fi chiar și domnii Ponta, Antonescu sau Băsescu, dar cu o condiție: să își schimbe sistemele de valori și comportamentele și să recâștige încrederea dovedind schimbarea prin succesiuni consistente de fapte semnificative. Nu poate însănătoși o societate cineva care iubește boala.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Societate sănătoasă cu oameni bolnavi – formularea problemei

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/societate-sanatoasa-cu-oameni-bolnavi--formularea-problemei/ )

Cineva spunea zilele trecute că nu mai suntem în post-comunism, pentru că au trecut deja 24 de ani, că suntem acum în democrație și avem problemele democrației noastre. Altcineva întreba, cu aluzie la ce se vede în spațiul public în jur, ce înseamnă om bolnav, care ar fi criteriile de individuare a celui bolnav față de cel sănătos. În substrat: suntem noi o societate de oameni bolnavi cumva? Iată două perspective diferite, una pornind de la o patologie socială, alta de la o patologie individuală. Una evaluează starea societății prin prisma instituțiilor existente, a faptul că suntem în UE și NATO, și spune că nu mai este „bolnavă”, că s-a însănătoșit, cealaltă se referă la “problemele” evidente ale democrației românești și pune în atenție întrebarea dacă oamenii nu cumva sunt, totuși, “bolnavi”.

Cele două perspective pot fi acomodate în modul următor: structurile instituționale sunt “sănătoase”, dar ele ar fi populate de oameni „bolnavi”. Iar de acum am avea doar de luptat ca oamenii să se însănătoșească. De luptat cine? Noi, oamenii bolnavi cu noi înșine? Știind că structurile sunt mai „bune” decât noi înșine? Cine și de ce ar vrea să fie altcineva decât el însuși? Sau de luptat unii oameni „sănătoși” cu alții „bolnavi” în numele unor valori asigurate de structurile bune?

Metafora bolii și a sănătății sociale și individuale are un folos cognitiv (ne permite să structurăm puțin ce știm despre grupurile de oameni) și unul practic (ne permite să vedem cum gândesc aceste grupuri de oameni ca să își rezolve problemele).

Să luăm pentru a structura discuția trei tipuri ideale de oameni:

care pun accent pe libertatea interioară (de a alege între bine și rău în sens spiritual în condițiile unei dependențe cât mai mici de nevoie materiale care se satisfac la super-market, restaurant, etc),
care pun accent pe libertatea negativă (libertatea absolută de decizie într-un spațiu privat cât mai amplu, cu condiția să nu deranjezi pe altul)
care pun accent pe libertatea pozitivă (libertatea de a-ți atinge niște scopuri concrete în viață, cu obligația corelativă pentru stat și ceilalți să îți furnizeze resursele și serviciile necesare – un minim de venituri, educație, etc).

Fiecare om din aceste categorii posibile este un model particular de “sănătate” și are anumite așteptări de la stat, pe care îl concepe ca având roluri diferite. Un model simplist al relațiilor dintre oamenii “sănătoși” și structurile religios-politice bizantine și spiritual-politice democratice ar putea arăta cam așa:

	Stat „sănătos” ortodox-bizantin, prestator de servicii indirect oamenilor, prin instituțiile religioase din care oamenii fac parte	Stat „sănătos” democrat, prestator de servicii direct oamenilor, alternează politicieni care pun accentul mai mult pe LN sau pe LP
Om „sănătos” ortodox- bizantin, care pune accent pe fundamentele existențiale care fac posibilă LN și LP, libertate ontologică	Se simte ca peștele în apă în statul ăsta, supunându-se puterii politice și având la dispoziție infrastructura și resursele necesare pentru proiectul lui religios care se bazează pe o autonomie internă, nu una externă	Atâta vreme cât nu e prigonit personal sau prin instituția religioasă, sau dacă statul nu adoptă niște reguli prin care se facilitează încalcare unor reguli fundamentale pe care el le consideră bune, nu îl interesează ce face statul ăsta.
Om “sănătos” democrat, cu libertate negativă (LN) și pozitivă (LP)	Se simte oprimat de un astfel de stat și zice că banii se risipesc dacă statul susține instituțiile religioase. Libertatea internă i se pare o simplă retorică menită să îl facă să piardă (să renunțe la) resurse externe.	Se simte nu chiar ca peștele în apă, dar destul de bine în statul ăsta, pentru că are la dispoziție un spațiu social pentru autonomie personală externă și resurse pentru proiectul lui personal care poate fi și spiritual (whatever this can mean) dacă ajung spre vârful piramidei lui Maslow cu satisfacerea nevoilor.

E vorba de grupuri principial incompatibile de oameni care se izolează unii de alții la nivel privat și sunt în conflict de interese la nivel public pentru utilizarea statului ca prestator de servicii folositoare lor.

Oamenii din grupul ortodox-bizantin sunt mai uniți decât cei din grupul democrat, pentru că la primii zona de conflict este una internă, mentală, sufletească, acolo se dă lupta de a alege între bine și rău, iar pentru relații cu alți oameni există regula absenței conflictului, în timp ce la democrați există o dispută exterioară permanentă cu privire la importanța relativă a libertății negative față de cea pozitivă în politicile publice ale statului.

Pentru a ilustra eventuala utilitate a modelului propus îl aplic la trei situații de interes public:

Aplicație 1: închinarea la moaștele Sfintei Parascheva. Acesta este un gest întemeiat pe libertatea interioară de decizie specifică oamenilor sănătoși ortodocs-bizantini. Pentru oamenii din grupul democrat este ininteligibilă decizia acestor oameni. Cei din subgrupul libertății pozitive (obsedații de resurse pe care nu le vor pentru ei sau pentru alții) se vor simți revoltați și îi vor disprețui pe ortodocs-bizantini pentru că irosesc resurse, își distrug sănătatea, etc, îi vor considera „bolnavi”. Cei din subgrupul libertății negative (obsedații de autonomie pe care o vor și pentru ei și pentru alții) vor fi mai toleranți, în numele chiar al autonomiei pe care o susțin, dar îi vor privi ca pe niște victime ale unei manipulării pentru că ortocs-bizantinii renunță la autonomia lor publică și sunt un rău exemplu social pentru fanii autonomiei publice. Adepții libertății pozitive vor vrea să îi salveze pe primii, să îi “însănătoșească”, la fel ca în andecdota cu cel care ajută să treacă o doamnă strada ca apoi să descopere că dânsa nu voia (oamenii din această categorie cunosc scopurile bune de urmat pentru toți oamenii și în acest sens au o asemănare de familie cu ortodoc-bizantinii, doar că scopurile diferă). La rândul lor, nimic nu i-ar face mai fericiți pe ortodox-bizantini să îi „însănătoșească” pe democrați, să le releve adevăratul spațiu al libertății, cel interior, și a faptului că supunerea socială și politică este o metodă foarte bună pentru maximizarea acestuia.

Aplicație 2: protestele contra proiectului Roșia Montana și a exploatării gazele de șist. În aceste proteste sunt apărate interesele celor care vor un stat bizantin (subminat de orice investiție externă României din partea unor state nebizantine) și ale celor care vor libertate pozitivă de la un stat democrat (subminată de orice exploatare neautarhică a resurselor statului). Pentru un adept al libertății negative ca prioritate ele sunt o manifestare exemplară a libertății de inițiativă.

Aplicație 3: interpretarea drepturilor omului ca încălcând precepte religioase. Pentru un adept radical al libertății pozitive proprietatea privata si profitul fiind un furt, argumenteaza el, legile care dau drept de proprietate privata inca o regula biblică. Pentru un adept radical al libertății negative redistribuirea bunăstării fiind bazată pe jefuirea (taxarea) celor care au bunuri, ideea de stat social din legi e bazată pe incălcarea unei porunci biblice. Pentru un ortodox-bizantin toată această dezbatere este un non-sens, „drepturile omului” sunt un concept mai degrabă nefolositor, o contingență istorică probabil nerelevantă la scara mileniilor.

E limpede că oamenii din aceste categorii au moduri diferite de a gândi omul, scopuri diferite și căi diferite de a-și atinge scopurile. De exemplu, oamenii din grupul ortodox-bizantin nu critică individual statul (dacă e să respecte canoanele), ci doar prin vocile mai-marilor. Oamenii din grupul democrat valorizează critica publică și libertatea de expresie cu privire la stat.

Cum e structurat sistemul de valori al acestor oameni ca să își rezolve problemele? Ei au în spate un amestec de gândire deontologistă și utilitaristă de următorul gen: un nucleu deontologist de valori acceptate ca bune la un om indiferent de consecințe, iar acest nucleu este înconjurat de o anvelopă utilitaristă de fapte bune în funcție de context, judecate ca atare după rezultate. Statul intră în zona utilitaristă, ca instrument pentru implementarea creării proiectului de om acceptat ca bun. Omul bun democrat e ceva mai puțin deontologist ca omul bun ortodox-bizantin, adică are o anvelopă utilitaristă mai bine dezvoltată.

Formularea problemei

Din punct de vedere formal și declarativ prin integrarea în UE și NATO statul sănătos este statul democrat. Avem acum un stat sănătos (nu neapărat perfect, dar suntem pe drumul cel bun). Propoziția anterioară este adevărată pentru tipul ideal al oamenilor democrați, dar falsă pentru tipul ideal al celor ortocs-bizantini. Oamenii din aceste două categorii trebuie să trăiască împreună în același stat, la care se raportează diferit și de la care au așteptări diferite. Acest stat de facto este acum democrat și luăm acest lucru ca fiind bun. Atunci problema este următoarea: cum pot să trăiască în armonie într-un stat democrat oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară, fie libertatea negativă, fie libertatea pozitivă?

Sub-probleme:

Ce calități sociale ale oamenilor din cele două tipuri ideale ar fi de folos să le aibă toți oamenii dintr-o societate?
Ce ajustări ale cadrului instituțional ar permite o viață a celor trei tipuri ideale cu un minim de conflicte?
Există oameni în societate românească neîncadrabili nicăieri pe gradientul dintre aceste tipuri?

Ipoteză: există o categorie de oameni care nu au nici un fel de valori de nivel spiritual și folosesc instrumental de oameni și instituții cu valori spirituale sau religioase doar pentru scopul personal de a avea putere și/sau a controla resurse.

Minimizarea prezenței oamenilor fără valori spirituale în politică, dacă există astfel de oameni, este ceva bun, sau e ceva rău? De exemplu, e preferabil să avem cleptocrați predictibili pe care să îi controlăm cu instituțiile de justiție în locul unor oameni animați de idealuri care prin prisma lor consideră “bolnavi” pe alții și care, în numele ideii lor de sănătate, ar putea deturna statul spre regimuri totalitare pentru însănătoșirea tuturor?
Poate fi gândită o noțiune de om „întreg” în care toate tipurile de libertăți menționate să aibă un rol rezonabil, echilibrat? Astfel încât dominația cleptocraților să nu mai pară ceva folositor (în sens de cel mai mic rău posibil) pentru nimeni.

În fața mulțimilor de oameni care unii pentru alții se consideră bolnavi și ni se perindă prin fața ochilor zi de zi cu efortul lor altruist real de a ne însănătoși după felul lor de a fi, lăsându-ne pe fond la cheremul cleptocraților post-nomenclaturiști și post-securiști, are sens să căutăm altceva? Părerea mea este că da, pornind de la următoarea constatare: cleptocratul este un om bolnav din perspectiva oricăruia dintre tipurile ideale de om sănătos din acest articol. Cleptocratul nu are nici un soi de nucleu deontologist, are doar o anvelopă utilitaristă transformată în nucleu. Este un răpitor pur sânge care se folosește de idioții utili de diversse feluri care au nuclee deontologiste. Arta lui este următoarea: să identifice valorile fundamentale ale oamenilor din manifestarea lor publică și din invadarea spațiului privat și să le folosească în interesul lui materialist personal.

Asta în cazul în care există cleptocrați în acest sens. Eu cred că nu există, dar poate că sunt optimist. Dacă există cu adevărat, am îndoieli că cei cu nuclee deontologiste au vreo șansă în fața lor. Poate doar împreună.