(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/producerea-liberta%c8%9bii-responsabilitatea-universita%c8%9bilor-%c8%99i-a-statului/)
Într-un text anterior (aici) am formulat următoarea întrebare: cum pot să
trăiască în armonie într-un stat democratic oameni care valorizează prioritar
fie libertatea interioară (spirituală, LS), fie libertatea negativă (LN), fie
libertatea pozitivă (LP)? În acest text schițez un răspuns la această
întrebare, iar apoi identific responsabilitățile universităților și ale
statului în favorizarea existenței acestei armonii.
Ideea este de a include tipurile
de libertate menționate în procesul rezultat din înlănțuirea proiectelor
personale și publice ale oamenilor. Un proiect este un sistem format din resurse umane și neumane astfel
organizate încât să fie atins un scop. Atingerea scopului oricărui proiect
necesită și resurse de cunoaștere, culturale, conceptuale. Cele trei tipuri de
libertate sunt astfel de resurse, prin care ne referim la anumite aspecte
valoroase ale ființei noastre (valoroase nu în sine, ci prin felul în care ne
ajută să atingem alte scopuri, mai importante decât ele, scopurile personale
globale ale fiecăruia dintre noi, dacă avem așa ceva, sau diversele scopuri
nestructurate sub un proiect coerent de viață).
Libertatea negativă este o
resursă necesară pentru producerea libertăților spirituală și pozitivă. Nu pot
să am o libertate spirituală manifestată prin a face fapte bune dacă nu am o
zonă privată de decizie inaccesibilă altora, o zonă prin care să asigur anonimatul
faptelor bune (să nu știe stânga ce face dreapta). Și nu pot să am o libertate
pozitivă de realizarea a potențialului personal dacă nu iau eu însumi deciziile
de realizare ale acestui personal, fără de care realizarea potențialului nu mai
este personală, ci doar un instrument pentru alții care iau deciziile în locul
meu. Caracteristicile spațiului privat necesar pentru atingerea prin efort a LS
și LP sunt diferite, dar spațiul privat ca atare este necesar pentru amândouă.
LS și LP sunt produse ale unor sub-proiecte existențiale în care LN este o
resursă existențială fără de care procesul de producție nu poate avea loc. La rândul lor LS și LP sunt resurse pentru
alte scopuri de viață (de dezvoltare) a persoanelor.
Consecințele instituționale ale maximizării satisfacerii cererii
cetățenilor de LS și LP sunt producerea și susținerea unor sisteme politice
holiste în care se pune presiune pe spațiul privat al cetățenilor care nu fac
parte din clasa politică în sensul diminuării sale până la, eventual, eliminare
completă. Eliminarea completă a spațiului privat al cetățenilor de rând ai
statului duce indirect și la eșecul proiectelor private ale cetățenilor de rând
în care s-ar utiliza LS și LP în viața personală. Nu este și cazul liderilor
politici ai acestor state, al căror spațiu privat rămâne întotdeauna cu o
anumită întindere, prin simplul fapt că ei iau deciziile cărora ceilalți se
supun. În contextele totalitare de maximizare a LS și LP cetățenii care nu sunt
lideri politici își pierd statutul de ființe umane și devin resurse pentru
proiectele liderilor. În calitate de resurse ei pot fi eliminați în masă în
scopul atingerii scopurilor proiectelor holiste ale liderilor identificați cu
statul (proiecte prezentare retoric ca fiind ale statului, ale societății).
Pe de altă parte, să observăm că astăzi obținerea unei LN maxime principial
de către o persoană pentru care LN este principala valoare este imposibilă
factual deoarece nu există grupuri de oameni care să nu fie integrați unui
stat. Decizia de a fi sau nu libertarian apare doar în momentul în care
persoana a acumulat o cantitate de cunoștințe, iar procesul de acumulare
depinde de servicii furnizate de stat (fie și numai de servicii de securitate
care permit investirea timpului personal într-o acumulare de cunoștințe în
context privat). De facto cererea de LN depinde de livrarea de către stat a
unor servicii ce țin de LP.
Dacă am face o analiză istorică am observa că ideea maximizării spațiului
privat, suprinsă de noțiunea lui Berlin de LN, apare la într-o anumită
perioadă, bine precizabilă, în istoria culturii. Doar pentru omul zilei de azi
noțiunea de LN este o variabilă exogenă, o resursă culturală stabilizată în
cadrul celei mai largi de drepturi ale omului, o resursă care preexistă în
societate vieții personale și pe care cineva o poate internaliza în mintea sa
ori nu, pe care - ca resursă publică - o poate întreține sau distruge. Probabil
că LN este rezultatul unei evoluții culturale neraționaliste, neproiectate, în
care un rol important l-a jucat apariția unui număr suficient de mare de oameni
care și-au realizat potențialul pe plan economic și/sau spiritual (despre care
azi am spune că au dobândit LP sau LS) și au simțit nevoia valorizări explicite
a spațiului privat personal printr-un concept public de spațiu privat. Dar nu
asta ne interesează aici (e de altfel o chestiune de cercetare în domeniul
evoluției instituțiilor), ci situația actuală și consecințele ei politice.
Nivelul rezonabil de LN care poate fi obținut fără conflict social într-un
stat depinde de cererea de servicii, reguli și comportamente desemnate de LN,
LP și LS a fiecărui cetățean și de conștientizarea de către fiecare cetățean a
faptului că atât satisfacerea cererii de LP și LS pentru toți cetățenii, cât și
utilizarea LP și LS obținute pentru alte scopuri depinde de existența unei
anumite cantități de spațiu privat și LN asociată acestuia.
Răspunsul la întrebarea formulată în textul anterior l-aș putea formula în
felul următorul: oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară
(spirituală), fie libertatea negativă, fie libertatea pozitivă pot să trăiască
în armonie într-un stat democrat dacă devin conștienți de faptul că procesele
de producere și utilizare a acestor resurse culturale la scară istorică și
personală de timp depind unele de altele.
Voi trece acum cu discuția la responsabilitatea universităților și a
statului în ce privește existența sau nu a acestei armonii.
Responsabilitatea producerii cunoașterii cu privire la procesele de
producție a libertății sus menționate aparține elitei culturale a societății,
regrupată instituțional azi în comunitățile academice din acea țară. Dincolo de
preferințele politice și spirituale private ale membrilor comunității academice
ei răspund pentru felul în care mesajul cultural pe care îl transmit
cetățenilor face să se escaladeze sau nu conflictele publice care se datoresc
internalizării mesajului cultural transmis de cei care dețin autoritatea
cunoașterii. Dacă nu vrea escaladarea conflictelor cu scopul maximizării
realizării agendei personale, un membru al comunității academice nu trebuie să
fie un militant politic sau spiritual, ci un mediator între oamenii care
împărtășesc valorile pe care și el și și le asumă în privat ca prioritare și
oamenii care au ca prioritare valori politice sau spirituale diferite de ale
lui. Fără asumarea acestui rol de mediator un membru al comunității academice
nu poate fi nici măcar un bun profesor, pentru că cei care intră ca studente și
studenți în comunitatea academică au cele mai diverse valori, mai ales într-o
spațiu academic internaționalizat.
Oamenii care promovează de la catedră valorile ateismului științific sau
care promovează proiecte politice de reformă spirituală sunt responsabili
pentru violența socială din cauze spirituale și pentru violența rezultată din
considerarea omului un simplu corp lipsit de suflet (de exemplu au o
responsabilitate pentru proliferarea pornografiei și a violului). Cei care
promovează libertarianismul anarhist sau comunismul de la catedră sunt
responsabili pentru violența socială rezultată din modul de interpretare a
proprietății. Cei care promovează ecologismul și utilitarismul economic de la
catedră sunt responsabili pentru violența socială în numele protecției mediului
(ecoanarhism) sau a profitului economic (corupția ca mod de viață). Dacă vrem
altceva atunci universitățile dintr-un stat trebuie să producă resurse
conceptuale necesare pentru dialogul dintre toate aceste sisteme de valori și
cadrul instituțional care să permite cunoașterea reciprocă personală a
liderilor grupurilor politice, sociale și spirituale care au astfel de valori.
Valoarea economică indirectă a
unor servicii de acest fel furnizate de universități este enormă prin reducerea
costurilor de tranzacți între toți partenerii sociali, politici și economici.
Guvernul trebuie să investească resurse financiare nu doar în cercetarea cu
aplicații industriale directe, ci și în cercetarea ale cărei rezultate schimbă
mediul în care are loc activitatea economică industrială favorizând-o direct și
indirect prin modificarea structurii de stimulate, cultivarea valorilor cinstei
și respectului reciproc. Conceperea unor
programe naționale de cercetare-dezvoltare care nu acordă importanță științele
sociale și umane și în particular cercetării interdisciplinare între științele
naturii, cele sociale și umane denotă un primitivism în gândire cu baze
materialist-dialectice. Banii din bugetului statului direcționați exclusiv
către științele naturii și cercetarea aplicativă industrială, programul actual
al USL, sunt bani aruncați pe fereastră, care nu vor duce la ridicarea
calității vieții cetățenilor ci doar la polarizare economică și escaladarea
conflictelor sociale.
Succesul unei strategii academice
de transfer al cunoașterii de felul celei propuse în acest text depinde de
minimizarea corupției și fraudei în spațiul academic. Nu poate exista o astfel
de strategie la nivel național sub coordonarea unor oameni ca dl Ponta, care
disprețuiesc standardele de etică academic. Dar succesul depinde și de
orizontul cultural și spiritual al celor care manageriază sistemul public de
educație și cercetare. Nu poate exista o astfel de strategie nici sub
coordonarea unor oameni ca dl Funeriu care nu înțeleg importanța cultivării
științelor sociale și umane românești prin măsuri proactive, a dialogului
dintre științele naturii și umanioare ca pe o investiție care va duce în timp
și la compatibilizarea performanțelor cercetătorilor români din aceste domenii
cu standardele internaționale.
Din această perspectivă atât
fosta, cât și actuala guvernare sunt amândouă responsabile pentru escaladarea
și întreținerea tensiunilor din societatea românească. Dacă nu ne plac
conflictul și sărăcia coruptă ca mod de viață trebuie să încurajăm apariția
unor politicieni necorupți și care fără să își piardă identitatea ideologică și
hotărârea personală de a avea puterea să fie capabili de dialog cu politicieni
având un profil ideologic diferit în interesul tuturor cetățenilor țării, nu
doar al țării indiferent de soarta cetățenilor. Astfel de politicieni necorupți
și capabili de dialog pot fi chiar și domnii Ponta, Antonescu sau Băsescu, dar
cu o condiție: să își schimbe sistemele de valori și comportamentele și să
recâștige încrederea dovedind schimbarea prin succesiuni consistente de fapte
semnificative. Nu poate însănătoși o societate cineva care iubește boala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu