Societate sănătoasă cu oameni bolnavi – formularea problemei

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/societate-sanatoasa-cu-oameni-bolnavi--formularea-problemei/ )

Cineva spunea zilele trecute că nu mai suntem în post-comunism, pentru că au trecut deja 24 de ani, că suntem acum în democrație și avem problemele democrației noastre. Altcineva  întreba, cu aluzie la ce se vede în spațiul public în jur, ce înseamnă om bolnav, care ar fi criteriile de individuare a celui bolnav față de cel sănătos. În substrat: suntem noi o societate de oameni bolnavi cumva? Iată două perspective diferite, una pornind de la o patologie socială, alta de la o patologie individuală. Una evaluează starea societății prin prisma instituțiilor existente, a faptul că suntem în UE și NATO, și spune că nu mai este „bolnavă”, că s-a însănătoșit, cealaltă se referă la “problemele” evidente ale democrației românești și pune în atenție întrebarea dacă oamenii nu cumva sunt, totuși, “bolnavi”.

Cele două perspective pot fi acomodate în modul următor: structurile instituționale sunt “sănătoase”, dar ele ar fi populate de oameni „bolnavi”. Iar de acum am avea doar de luptat ca oamenii să se însănătoșească. De luptat cine? Noi, oamenii bolnavi cu noi înșine? Știind că structurile sunt mai „bune” decât noi înșine? Cine și de ce ar vrea să fie altcineva decât el însuși? Sau de luptat unii oameni „sănătoși” cu alții „bolnavi” în numele unor valori asigurate de structurile bune?

Metafora bolii și a sănătății sociale și individuale are un folos cognitiv (ne permite să structurăm puțin ce știm despre grupurile de oameni) și unul practic (ne permite să vedem cum gândesc aceste grupuri de oameni ca să își rezolve problemele).

Să luăm pentru a structura discuția trei tipuri ideale de oameni:

1. care pun accent pe libertatea interioară (de a alege între bine și rău în sens spiritual în condițiile unei dependențe cât mai mici de nevoie materiale care se satisfac la super-market, restaurant, etc),
2. care pun accent pe libertatea negativă (libertatea absolută de decizie într-un spațiu privat cât mai amplu, cu condiția să nu deranjezi pe altul)
3. care pun accent pe libertatea pozitivă (libertatea de a-ți atinge niște scopuri concrete în viață, cu obligația corelativă pentru stat și ceilalți să îți furnizeze resursele și serviciile necesare – un minim de venituri, educație, etc).

Fiecare om din aceste categorii posibile este un model particular de “sănătate” și are anumite așteptări de la stat, pe care îl concepe ca având roluri diferite. Un model simplist al relațiilor dintre oamenii “sănătoși” și structurile religios-politice bizantine și spiritual-politice democratice ar putea arăta cam așa:

	Stat „sănătos” ortodox-bizantin, prestator de servicii indirect oamenilor, prin instituțiile religioase din care oamenii fac parte	Stat „sănătos” democrat, prestator de servicii direct oamenilor, alternează politicieni care pun accentul mai mult pe LN sau pe LP
Om „sănătos” ortodox- bizantin, care pune accent pe fundamentele existențiale care fac posibilă LN și LP, libertate ontologică	Se simte ca peștele în apă în statul ăsta, supunându-se puterii politice și având la dispoziție infrastructura și resursele necesare pentru proiectul lui religios care se bazează pe o autonomie internă, nu una externă	Atâta vreme cât nu e prigonit personal sau prin instituția religioasă, sau dacă statul nu adoptă niște reguli prin care se facilitează încalcare unor reguli fundamentale pe care el le consideră bune, nu îl interesează ce face statul ăsta.
Om “sănătos” democrat, cu libertate negativă (LN) și pozitivă (LP)	Se simte oprimat de un astfel de stat și zice că banii se risipesc dacă statul susține instituțiile religioase. Libertatea internă i se pare o simplă retorică menită să îl facă să piardă (să renunțe la) resurse externe.	Se simte nu chiar ca peștele în apă, dar destul de bine în statul ăsta, pentru că are la dispoziție un spațiu social pentru autonomie personală externă și resurse pentru proiectul lui personal care poate fi și spiritual (whatever this can mean) dacă ajung spre vârful piramidei lui Maslow cu satisfacerea nevoilor.

E vorba de grupuri principial incompatibile de oameni care se izolează unii de alții la nivel privat și sunt în conflict de interese la nivel public pentru utilizarea statului ca prestator de servicii folositoare lor.

Oamenii din grupul ortodox-bizantin sunt mai uniți decât cei din grupul democrat, pentru că la primii zona de conflict este una internă, mentală, sufletească, acolo se dă lupta de a alege între bine și rău, iar pentru relații cu alți oameni există regula absenței conflictului, în timp ce la democrați există o dispută exterioară permanentă cu privire la importanța relativă a libertății negative față de cea pozitivă în politicile publice ale statului.

Pentru a ilustra eventuala utilitate a modelului propus îl aplic la trei situații de interes public:

Aplicație 1: închinarea la moaștele Sfintei Parascheva. Acesta este un gest întemeiat pe libertatea interioară de decizie specifică oamenilor sănătoși ortodocs-bizantini. Pentru oamenii din grupul democrat este ininteligibilă decizia acestor oameni. Cei din subgrupul libertății pozitive (obsedații de resurse pe care nu le vor pentru ei sau pentru alții) se vor simți revoltați și îi vor disprețui pe ortodocs-bizantini pentru că irosesc resurse, își distrug sănătatea, etc, îi vor considera „bolnavi”. Cei din subgrupul libertății negative (obsedații de autonomie pe care o vor și pentru ei și pentru alții) vor fi mai toleranți, în numele chiar al autonomiei pe care o susțin, dar îi vor privi ca pe niște victime ale unei manipulării pentru că ortocs-bizantinii renunță la autonomia lor publică și sunt un rău exemplu social pentru fanii autonomiei publice. Adepții libertății pozitive vor vrea să îi salveze pe primii, să îi “însănătoșească”, la fel ca în andecdota cu cel care ajută să treacă o doamnă strada ca apoi să descopere că dânsa nu voia (oamenii din această categorie cunosc scopurile bune de urmat pentru toți oamenii și în acest sens au o asemănare de familie cu ortodoc-bizantinii, doar că scopurile diferă). La rândul lor, nimic nu i-ar face mai fericiți pe ortodox-bizantini să îi „însănătoșească” pe democrați, să le releve adevăratul spațiu al libertății, cel interior, și a faptului că supunerea socială și politică este o metodă foarte bună pentru maximizarea acestuia.

Aplicație 2: protestele contra proiectului Roșia Montana și a exploatării gazele de șist. În aceste proteste sunt apărate interesele celor care vor un stat bizantin (subminat de orice investiție externă României din partea unor state nebizantine) și ale celor care vor libertate pozitivă de la un stat democrat (subminată de orice exploatare neautarhică a resurselor statului). Pentru un adept al libertății negative ca prioritate ele sunt o manifestare exemplară a libertății de inițiativă.

Aplicație 3: interpretarea drepturilor omului ca încălcând precepte religioase. Pentru un adept radical al libertății pozitive proprietatea privata si profitul fiind un furt, argumenteaza el, legile care dau drept de proprietate privata inca o regula biblică. Pentru un adept radical al libertății negative redistribuirea bunăstării fiind bazată pe jefuirea (taxarea) celor care au bunuri, ideea de stat social din legi e bazată pe incălcarea unei porunci biblice. Pentru un ortodox-bizantin toată această dezbatere este un non-sens, „drepturile omului” sunt un concept mai degrabă nefolositor, o contingență istorică probabil nerelevantă la scara mileniilor.

E limpede că oamenii din aceste categorii au moduri diferite de a gândi omul, scopuri diferite și căi diferite de a-și atinge scopurile. De exemplu, oamenii din grupul ortodox-bizantin nu critică individual statul (dacă e să respecte canoanele), ci doar prin vocile mai-marilor. Oamenii din grupul democrat valorizează critica publică și libertatea de expresie cu privire la stat.

Cum e structurat sistemul de valori al acestor oameni ca să își rezolve problemele? Ei au în spate un amestec de gândire deontologistă și utilitaristă de următorul gen: un nucleu deontologist de valori acceptate ca bune la un om indiferent de consecințe, iar acest nucleu este înconjurat de o anvelopă utilitaristă de fapte bune în funcție de context, judecate ca atare după rezultate. Statul intră în zona utilitaristă, ca instrument pentru implementarea creării proiectului de om acceptat ca bun. Omul bun democrat e ceva mai puțin deontologist ca omul bun ortodox-bizantin, adică are o anvelopă utilitaristă mai bine dezvoltată.

Formularea problemei

Din punct de vedere formal și declarativ prin integrarea în UE și NATO statul sănătos este statul democrat. Avem acum un stat sănătos (nu neapărat perfect, dar suntem pe drumul cel bun). Propoziția anterioară este adevărată pentru tipul ideal al oamenilor democrați, dar falsă pentru tipul ideal al celor ortocs-bizantini. Oamenii din aceste două categorii trebuie să trăiască împreună în același stat, la care se raportează diferit și de la care au așteptări diferite. Acest stat de facto este acum democrat și luăm acest lucru ca fiind bun. Atunci problema este următoarea: cum pot să trăiască în armonie într-un stat democrat oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară, fie libertatea negativă, fie libertatea pozitivă?

Sub-probleme:

• Ce calități sociale ale oamenilor din cele două tipuri ideale ar fi de folos să le aibă toți oamenii dintr-o societate?
• Ce ajustări ale cadrului instituțional ar permite o viață a celor trei tipuri ideale cu un minim de conflicte?
• Există oameni în societate românească neîncadrabili nicăieri pe gradientul dintre aceste tipuri?
• Ipoteză: există o categorie de oameni care nu au nici un fel de valori de nivel spiritual și folosesc instrumental de oameni și instituții cu valori spirituale sau religioase doar pentru scopul personal de a avea putere și/sau a controla resurse.
• Minimizarea prezenței oamenilor fără valori spirituale în politică, dacă există astfel de oameni, este ceva bun, sau e ceva rău? De exemplu, e preferabil să avem cleptocrați predictibili pe care să îi controlăm cu instituțiile de justiție în locul unor oameni animați de idealuri care prin prisma lor consideră “bolnavi” pe alții și care, în numele ideii lor de sănătate, ar putea deturna statul spre regimuri totalitare pentru însănătoșirea tuturor?
• Poate fi gândită o noțiune de om „întreg” în care toate tipurile de libertăți menționate să aibă un rol rezonabil, echilibrat? Astfel încât dominația cleptocraților să nu mai pară ceva folositor (în sens de cel mai mic rău posibil) pentru nimeni.

În fața mulțimilor de oameni care unii pentru alții se consideră bolnavi și ni se perindă prin fața ochilor zi de zi cu efortul lor altruist real de a ne însănătoși după felul lor de a fi, lăsându-ne pe fond la cheremul cleptocraților post-nomenclaturiști și post-securiști, are sens să căutăm altceva? Părerea mea este că da, pornind de la următoarea constatare: cleptocratul este un om bolnav din perspectiva oricăruia dintre tipurile ideale de om sănătos din acest articol. Cleptocratul nu are nici un soi de nucleu deontologist, are doar o anvelopă utilitaristă transformată în nucleu. Este un răpitor pur sânge care se folosește de idioții utili de diversse feluri care au nuclee deontologiste. Arta lui este următoarea: să identifice valorile fundamentale ale oamenilor din manifestarea lor publică și din invadarea spațiului privat și să le folosească în interesul lui materialist personal.

Asta în cazul în care există cleptocrați în acest sens. Eu cred că nu există, dar poate că sunt optimist. Dacă există cu adevărat, am îndoieli că cei cu nuclee deontologiste au vreo șansă în fața lor. Poate doar împreună.