Nici evoluționist, nici ateist: you don't impress me much !

Mulțumită unor domni precum Richard Dawkins sau Daniel Dennett a devenit neonorant să fi numit evoluționist.

Eu am unele îndoieli că Darwin și-ar fi permis să afirme, cum aflăm azi din presă ca ar fi zis Dennet pe la Universitatea din București, că "există un suflet. Este alcătuit din 100 de trilioane de celule și nimic altceva. Și asta e bine, pentru că suntem mecanisme formidabile". N-ar fi făcut asta nu pentru a proteja sensibilitatea credincioasei sale soții, ci pentru că era un om de știință.

Pentru a respinge această afirmație nu e nevoie decât să observi eroarea de aplicare a cuvântului "suflet" în științele cogniției ("suflet" nu este un termen teoretic al acestei științe, cel puțin după știința mea) și eroarea de a enunța propoziții normative în cadrul unei științei, altele decât standardele etice ale științei ("e bine că suntem mecanisme formidabile" nu este o propoziție a științelor cogniției, un fapt științific demonstrat, cât despre cultura "formidabilului" ea e în stilul știrii despre găina care a născut pui vii).

Ca să citez un tânăr profesor filosof (plecat între timp după ce a constatat că oamenii care se ocupă de etică nu prea o și practică, zicea dânsul), atunci când comenta la curs aberațiile comuniste ale lui Sartre sau "driblingurile pe metru pătrat" ale filosofie analitice făcute până la epuizare fizică și mentală, dar neurmate de vreun gol în poartă, zic și eu: "you don't impress me much !".

Ok, pentru autoconsum am rezolvat problema D & D. Și totuși, ce ne facem cu cei fără pregătire formală în filosofie ? Păi ne facem cam așa: generăm suferință. Zilele trecute cineva de la biologie, ca răspuns la eseul "Creație și evoluție" (Idei în Dialog aprilie 2007 și postat zilele trecute pe blog) mi-a scris în felul următor:

"Mă și gândeam prin anul I, II la profesorii care o tot țineau cu evoluția că e aproape imposibil să-l cunoască vreodată pe Dumnezeu pentru că asta ar fi însemnat să renunțe la tot ce au construit o viață întreagă. În condițiile în care mulți în afară de viață profesională nu mai au nimic e ca și cum te-ai sinucide,e o nebunie. Oricum cine e dispus să facă așa ceva e martir în mod cert. I-am înțeles și-i înțeleg, dar cu regret."

Și continuă, aducând discuția spre mine, prof prin zonă:

"E foarte simplu să fi evoluționist cu evoluționiștii și creștin cu creștinii. Să fi creștin în fața unui evoluționist ești cel mai mare fraier și evoluționist în fața unui creștin cel mai mare păcătos. Am remarcat și în rândul colegilor mei această duplicitate care e pe de o parte rezultatul neștiinței iar pe de altă parte evitarea de a te simți prost și de a fi luat de prost în diverse situații. Mai de ales ca student când profesorii fac tot felul de glume și remarci. O perioadă de timp m-am consumat cu lucrurile astea însă am ajuns să îmi impun indiferența în fața unora care nu fac decât să-ți demonstreze grosolănia și golul în care trăiesc. Ceea ce e interesant e că nici nu-ți dau pace, nu ratează nici o ocazie să te pună în situația de a te simți inferior. E o înclinație nici măcar animalică să te bucuri văzând că ai putea să necăjești pe cineva."

Hei, dar atunci avem o mică problemă, mare de tot, nu cumva ne batem joc de niște oameni încă în formare pe bani publici ? Folosim catedra pentru a ne satisface dominând niște suflete tinere (sau mă rog, niște sisteme tinere și complexe de rețele neuronale, pentru cine nu înțelege cuvântul), niște suflete veșnice în credința lor, în loc să prezentăm și analizăm teorii științifice cu pro și cons, așa cum ne cere fișa postului? Nu că cei cu creaționismul ar fi mai grozavi în fapte, pentru că scoaterea teoriei evoluției din manualele din preuniversitare e o enormitate strigătoare la cer, o crimă pentru sufletele tinerilor, dar noi pretindem că sunt oameni de știință și acceptăm constrângeri raționale ale opiniilor exprimate în spațiul academic.

În aceste împrejurări sunt obligat să precizez clar: sunt un utilizator al teoriilor evoluției (având ca o componentă cheie teorii ale selecției) pentru explicarea unor fapte biologice, culturale și mentale, și sunt un investigator al teoriilor evoluției ca obiecte culturale, dar nu sunt un evoluționist.

Două sunt motivele pentru care mă delimitez complet de apartenența la acest grup care îngloba marea majoritate a utilizatorilor teoriilor evoluției, dar care va cuprinde fără îndoială tot mai puțini: 1) Abuzurile în utilizarea teoriilor evoluției biologice în alte domenii ontice decât cel biologic și în particular ușurința iresponsabilă cu care omul este conceptualizat strict ca ființă biologică sau derivabilă din rădăcini exclusiv biologice 2) Lipsa de respect a unora dintre evoluționiști pentru semenii lor credincioși, agresivitatea alarmantă cu care își promovează ideile (ca să își vândă cărțile?).

Ironic, atunci când am publicat acel eseu în 2007 a venit cineva pe ușă la mine în birou, profesorul X, sa mă întrebe daca aici e chiar ecologie, cum scrie pe ușă, sau mai degrabă teologie. Adică, domnule, aici e cu ateismul, nu știai? Nu știam, n-am găsit în fișa postului. Mai târziu a venit o militantă din Bacău cu ateismul, tot așa excedată de eseu sa mă întrebe clar și răspicat: în ce cred eu, în evoluție sau în creație, și să îmi spună ca sunt schizofrenic, cum pot să susțin și una si alta, am dublă personalitate înseamna. Am intrebat-o ce specialitate are și mi-a spus că a terminat economia. N-am înțeles de ce nu îsi propune să înțeleagă cum funcționeaza radioul fără să știe fizică, i-am spus. A plecat nemulțumită; sărmana.

Iar acum o persoană creștină citește eseul respectivul și îmi spune după aceea că sunt un evoluționist, sau că oricum ceva nu poate fi decât în neregulă prin susținerea unui punct de vedere alternativ la falsa dispută evoluționism - creaționism.

Pentru a evita pe viitor astfel de situații și dezamăgiri ale unor suflete tinere voi face chiar acum, pe loc niște dezvoltări la textul respectiv (Creație și evoluție), menite să evite perceperea distorsionată a mesajului în viitor, sau cel puțin perceperea în felul de mai sus. Ei, să nu mint, le transcriu doar de pe hârtie, dar sunt făcute la cald, deci mai pot suferi ajustări.

Pentru cineva fără resurse mistice din textul menționat transpare mai degrabă că am un concept de Dumnezeu cultural. Voi arăta acum explicit care este poziția mea în raport cu Dumnezeul viu, creștin, în contextul unei (schițe de) teorii fenomenologice, depășind raportarea cam culturalistă, prin discursuri ca părți ale lumii, din eseu.

În cazul Bisericii și al religiei creștine relația este ontologic primordială în fața entității (în știință e pe dos, avem entități și apoi conceptualizăm relații între ele, ca proprietăți relaționale). Se vede asta și din Kirkegaard foarte bine (când la un curs despre el mă uitam siderat ce spune omul ăsta și întrebam cu ce ontologie lucrează un coleg teolog mi-a spus simplu: cu o ontologie de extracție biblică; cu precizarea doar, o fac eu, că sensul termenului ontologie nu era în această observație cel heideggerian). Dar are această primordialitate a relației un sens cognitiv? Sensul cognitiv, cu individuare, este derivat în creștinism din cel experiențial, cu trăire. Intenționalitatea husserliană (sau ființarea-la-îndemână heideggeriană) nu sunt decât reformulări în context teoretic ale primordialității relației.

În reconstrucția din textul vechi proiectul de viață este în relație cu Celălalt ca scop, cu sinele transcendent. Dar poți ajunge la experiența originară care permite proiectul de viață fără trăire anterioară ontică și în particular una discursivă? Mi-era evident de atunci că nu, dar această anterioritate temporală în timpul spațializat mi se părea că nu merită prea multă atenție dinspre ființă. Acum văd altfel. Primirea cuvântului celuilalt este o precondiție a experienței ontologice (religia creștină ne spune în plus că avem și un cuvânt al Celuilalt, nu doar al celuilalt; dar acum noi oricum primim cuvântul Celuilalt prin celălalt, pentru că îl primim prin Biserică) nu numai pentru că ne formulăm ontologia în cuvinte, ci și pentru că suntem înființați de aceste cuvinte pe lângă auto-înființarea prin sine transcendental care ni se poate întâmpla sau nu, e contingentă la oameni. Altminteri ar trebui să restrângem oamenii doar la cei cu autenticitate și nu știu cât de mulți ar rămâne. Nu că acesta ar fi un argument filosofic, dar poate că e un argument de bun simț. Numai că Heidegger a mers prea departe după Kehre cu importanța limbii.

A crede creștinește înseamnă a-ți asuma un temei ontologic în transcendent prin iubire în baza unui cuvânt (discurs) dăruit ție din iubire. Întemeirea în transcendental (așa cum e făcută ea în eseul menționat) este doar o reconstrucție rațională, autonomă, a tribulațiilor libertății de a fi și de a face bine sau rău.

Recuperarea experienței ontice anterioare experienței fundamentale, originare, de revelare a sinelui transcendental ca personală, ca exclusiv individuală (întemeierea ei prin sinele transcendental după ce ea a avut loc experiența) este o iluzie, o amăgire izvorâtă din mândrie. Pentru că ea (experiența ontică anterioară) nu e bazată pe o relație a individului (ca posesie a lui), ci pe o relație înăuntrul individului. Să explic. Modelul entitate - proprietăți relaționale este inadecvat pentru a descrie această situație (el este corect dacă ne uităm la limbaj, dar limbajul despre această relație este un model prea grosier aici, fapt pe care nu l-am sesizat când am folosit modelul în eseul respectiv, probabil pentru că este by default folosit în știință). Mai degrabă poate avem o suprapunere parțială de ființă cu cel (sau Cel) cu care suntem în relație, relația este co-constitutivă ambelor ființe, și în fond nici nu este o relație, ci reconstruim suprapunerea de ființă ca pe o relație când vorbim despre acest fapt. Într-un astfel de model avem o continuitate de ființă în zona ontică, anterioară experienței originare, dar și ulterior ei, prin cuvânt ca mijloc de propagare în timp a ființei oamenilor, nu doar o în-ființare explozivă în autenticitate după experiența originară. În locul unui model al ființei cu cvasi-monade finite temporal apărând auto-referențial nu se știe cum din punct de vedere ontologic (sau mă rog, prin Angst sau altele de genul acesta),  avem stadiul autentic (ontologic) doar ca pe o posibilitate de auto-întemeiere a ființei, posibilitate grefată (atunci când se actualizează) pe un stadiu ontic mai puțin spectaculos și autonom poate, dar la fel de important pentru viața ființei, ba chiar mai important dacă ținem seama că este precondiție a celui ontologic.

Stadiul ontologic poate fi atins deplin (Angst e doar un imbold deschizător) doar printr-o reconstrucție rațională a posibilității libertății și iubirii, însă e și o posibilă fundătură existențială, o posibilă ispită dacă este scoasă din contextul ontic și, mai ales, dacă alegem răul nu binele. El poate fi și o auto-întemeiere întru bine dacă alegem binele printr-un decizionism altruist, dar este un fapt că nu e un bine maximalizat pentru toți oamenii pentru că nu toți sunt curioși sau vor sau au suficientă energie să își asume o auto-întemeiere rațională. Stadiul ontologic decuplat de ființa ontică e mai degrabă util doar ca o treaptă pe un drum oarecare, contingent istoric, spre faptă prin iubire (pentru mine de exemplu a fost util ca treaptă între ateismul științific dobândit în comunism și viața creștină vie). Altminteri el e periculos prin izolarea sa de modelele care l-au făcut posibil, prin asumarea personală a unei poveri a ființei întregi care nu te poate decât arunca din liniște în tulburare (cei drept și invers când ești în formă), într-o căutare fără atractor clar pentru că sinele transcendent asumat ca scop e a-formal ca și sinele transcendental. Forma și conținutul atractorului nu pot veni decât prin Cuvântul asumat pe calea ființei ontice (tot prin alegerea ta) și poate că stadiul transcedental are după o astfel de alegere rolul unei trepte care nu trebuie aruncate o dată ce ai depășit-o, ci trebuie folosită mai departe într-un demers interpretativ permanent al Cuvântului, pentru că un astfel de demers necesită libertate și autonomie. Va fi fiind și în domeniul vieții creștine valabilă argumentația milliană pentru menținerea adevărului viu, și atunci stadiul ontologic rămâne un instrument cum este libertatea opiniei sau a cuvântului. Evident el nu va putea fi folosit decât de către mireni.

Căutarea ontologică, autentică, rămâne și în această schiță de model mai adecvat ca semn al libertății. Dar ea e firesc stabilizată prin scopurile substanțiale asumate prin viața în comuniune în Biserică, prin Dumnezeul viu, ontic, existent în spațiul posibilităților formale construibil (doar ca sub-model acum) printr-o reconstrucție rațională de tip transcendental mereu ipotetică și re-formulabilă, asemenea teoriilor științifice. Dumnezeul viu, ontic, este anterior și întemeiază ființa dumnezeului formal reconstruit rațional. Dumnezeul viu, ontic, nu e doar referentul unui discurs intra-mundan religios al unei lumi autonome întemeiate transcendental (deși la nivelul analizei discursurilor printr-un model strict al evoluției culturale schema anterioară rămâne, dar asta nu e decât o teorie specială, ea nu explică relația cuvântului - ca metaforă pentru discusuri, cu experiența originară deschizătoare de autonomie). Asta e ce cred că ar putea fi o schiță de discurs filosofic în măsură să descrie mai adecvat faptele de credință și libertate.

Deci cu Dumnezeu înainte. La propriu.