Isihia

Voi săruta un înger. De foc,

De lut și carne. Alergând prin ploaie.

Eu păcătosul sunt iertat.

Nu știu de ce.

Privirea lui pe rana mea, intransigentă.

E îngerul chirurg,

E bisturiul frumuseții.

E glasul netremurător al vieții.

De unde vii? De ce acum?

Culcat ca holdele de maci

Sub vântul furtunos al mării

Morții sunt, eram. Până să vii.

Oare greșești că ai ales?

Oare vezi tu ce nu văd eu în mine?

Știu, și eu am un duh acolo.

Îl sunt cum ești și tu. Dar e de-ajuns?

Da, pentru tine da, și iartă-mă

Că nu dau roade cât ar trebui,

Că zâmbetului tău abia îi pot zâmbi.

Mi-e încă noapte. Dar te voi iubi.






______________


Notă: O poezie este un dar, nu o aluzie. Pentru a trăi doar sensuri vii și înalte, fie și printr-o simplă poezie, trebuie să avem mare grijă, atenția unei liniști încordate, așa, ca în isihasm. Nu e o liniște nepăsatoare, leneșă. E aproape un efort, de a fi bun sau bună mereu, de a avea și gândul, nu doar fapta pe drumul cel bun. Asta e ceva greu. E o fericire câștigată, nu una doar primită, în dar. A citi poezie înseamnă așadar și a munci. Noi și muncim, nu doar gândim.