În prima parte a acestui text am sa interpretez un fragment al eseului lui Berlin „Necesitatea istorică“ prin prisma rolului pe care acest fragment îl joacă în structura de ansamblu a argumentaţiei lui Berlin din eseul respectiv. În a doua parte a textului voi aplica argumentaţia lui Berlin, şi, în particular, fragmentul pe care l-am ales, la situaţia istorică postcomunistă a României. Miza eseului din punct de vedere aplicativ este formularea unui răspuns la următoarea întrebare: există vreo atitudine publică a celor cu convingeri comuniste în perioada predecembristă care poate fi considerată rezonabilă într-o societate postcomunistă ?
Fragmentul este următorul (1): “că s-a trecut nepermis de uşor, s-a suprimat sau s-a deformat ceea ce în mod obişnuit numim fapte; că evidenţa care în anumite situaţii este considerată ca fiind suficientă […] este ignorată, fără nici un motiv întemeiat, în alte situaţii, similare în toate privinţele relevante, că norme de interpretare sunt arbitrar modificate de la caz la caz, adica fără respectarea unei reguli sau a unui principiu; că avem motive să credem că istoricul în discuţie a dorit să stabilească anumite concluzii din alte motive decat cele impuse de evidenţa dedusă din normele de inferenţă validă acceptate în epoca sa sau în epoca noastră […]. Iată modalităţile în care distingem în practică superficialitatea de profunzime, parţialitatea de obiectivitate.”
Structura de ansamblu a argumentaţiei lui Berlin, reconstruită pe baza informaţiei din întregul text, este urmatoarea :
1. Identificarea cauzelor care au permis dezvoltarea şi răspândirea unor perspective teoretice care atenueză responsabilitatea şi subminează libertatea. Aceste cauze sunt tendinţele umane de a fugi de responsabilitate şi de a-şi dori o schemă universală de cuprindere a cunoştinţelor. La p198 : “..izvorăşte din dorinţa de a scăpa de responsabilitate, de a renunţa la judecată doar pentru a nu fi judecaţi la rându-ne”, iar la p188 : “una din cele mai arzătoare dorinţe ale omului este să descopere o schemă unitară, în care totalitatea experienţei, trecută, prezentă şi viitoare, posibilă sau virtuală, să se integreze într-un tot armonios”. Evitarea suferinţei pare a se afla în spatele acestor tendinţe, conform unei observaţii din “Două concepte de libertate” (DCL), p255 : “... certitudinea că nu doar în practică, ci în principiu e imposibil să găseşti răspunsuri sigure şi tranşante […] – toate acestea pot scoate din minţi pe cei care caută soluţii finale şi sisteme unitare, totalizante”.
2. Identificarea determinismului si relativismului ca fiind perspectivele teoretice prin intermediul cărora cele două tendinţe sunt satisfăcute. Ambele perspective afectează responsabilitatea, iar prima dintre ele afectează şi libertatea. Astfel, la p154 : “toate acestea modifică, bineînţeles, ideile noastre despre limitele libertăţii şi responsabilităţii”. Iar la p138 “Cu cât ştim mai mult [cazul determinismului], cu atât aria libertăţii umane, şi în consecinţă, a responsabilităţii, se restrânge mai pronunţat”. Putem eventual recupera libertatea într-un sens de supunere faţă de legile istoriei (idee dezvoltată ulterior în DCL): “să le fim fideli [legilor istoriei sau adevăratelor finalităţi ale vieţii] şi vom fi liberi”. În cazul relativismului absenţa responsabilităţii sau neputinţa evaluării acesteia vine “nu pentru că am cunoaşte prea mult, ci, dimpotrivă, pentru ca nu cunoaştem suficient” (p162). Aceste perspective vor deveni ţinta criticii lui Berlin.
3. Acceptarea tacită a unei presupoziţii cu privire la natura umană, formulată explicit în DCL, la p246 : “o fiinţă împiedicată să facă ceea ce ea însăşi decide [aşadar care nu are libertate şi responsabilitate] nu mai este un agent moral şi nu mai poate fi considerată [...] o fiinţă umană”. Presupoziţia transpare şi în textul eseului de care mă ocup aici, atunci când (la p172) se arată că determinismul este incompatibil cu “tratarea oamenilor drept creaturi cu scopuri şi motivaţii”. Berlin regăseşte această presupoziţie de altfel şi când îl interpretează pe Mill (John Stuart Mill şi finalităţile vieţii, p 277) : « un om este om datorită capacităţii sale de a alege – de a alege binele, şi răul », iar (p269) “a distruge răul şi binele [...] duce la o sinucidere colectiva, şi morală şi intelectuală”.
4. Acceptarea explicită a multiplicităţii scopurilor şi al conflictului inerent al acestora la nivel individual sau interindividual ca ţinând de natura umană. P183 : “scopurile, obiectivele ultime pe care omul încearcă să le atingă sînt multiple, chiar şi în interiorul unei singure culturi sau generaţii, [...] parte din acestea intră în conflict şi conduc la confruntări între societăţi, partide, şi nu în ultimul rând în interiorul indivizilor înşişi”, idee reluată şi în DCL la p255 “că nu putem avea totul [şi completă libertate, şi accces la alte “valori care, la rândul lor, derivă din concepţia noastră despre om şi necesităţile fundamentale ale naturii sale”] – iată un adevăr necesar”. Multiplicitatea scopurilor şi obiectivelor oamenilor, faptul că o parte dintre ele intră în conflict la un moment data sau la momente diferite, în cazul unui individ sau a mai multora, are implicaţii atât asupra obiectivităţii judecăţilor istorice, cât şi a modului cum este concepută libertatea umană.
5. Susţinerea distincţiei bine-rău, esenţială pentru manifestarea şi evaluarea responsabilităţii, şi care este subminată de relativism. Realitatea distincţiei bine-rău este susţinută printr-un argument de tip pantă alunecoasă, la p175 : “putem fi siguri că cele mai evidente categorii morale, noţiunile de bine şi rău [...] sînt, în principiu, complet diferite de indispensabilele categorii de valoare ‘nonmorale’ precum noţiunile de important, trivial, semnificativ etc. ?”. Categoriile menţionate sunt considerate indispensabile deoarece sunt utilizate chiar şi de către relativişti, ele fiind (p170) “distincţii de bază pe care toţi le facem şi care se reflectă inevitabil în utilizarea curentă a cuvintelor”, distincţii care surprind (p182) “o comparaţie sau un contrast” fără de care nu ar mai avea nici un înţeles pentru noi. Nu putem avea nici un fel de discurs în absenţa utilizării unor contraste, implicat de termeni cum ar fi subiectiv, relativ, tendenţios. Prin urmare nu putem nega faptul ca aceste contraste subiacente surprind ceva real, chiar daca limita dintre termenii opuşi este într-o anumită măsura vagă. Argumentul are implicaţii şi asupra determiniştilor, pentru că dacă diferenţa respectivă nu este una de principiu, atunci nu putem să distingem între fapte şi valori (distincţie esenţială pentru determiniştii scientişti) şi atunci, acceptând acest determinism nu doar (p197) “violentăm noţiunile fundamentale ale moralităţii noastre”, ci şi “înlăturăm câteva din cele mai generale concepte şi categorii ale gândirii normale”. Prin urmare (prin cuplaj cu presupoziţia de la punctul 3) “cei preocupaţi de problematica umanului [deci şi istoricii] sînt constrânşi să folosească acele categorii şi concepte morale pe care limbajul ordinar le conţine şi exprimă”, pentru că setul de scopuri dezirabile ale omului (DCL, p254) “depinde de modul în care determinăm binele şi răul”.
6. Amendarea exceselor utilizării distincţiei bine-rău de către cei care doresc salvarea libertăţii, (dar nu şi a responsabilităţii) din perspectivă deterministă (istoricistă sau scientistă). Aici este vorba de faptul că, din această perspectivă (p141) ceea ce este bun şi rău “se defineşte în funcţie de obiectivul către care toată creaţia se îndreaptă”, fie că aceast obiectiv este suprauman (teleologic sau prin pattern al dinamicii istoriei), fie că este stabilit fără nici un echivoc pe baze cunoaşterii tuturor cauzelor (scientism). În cazul istoriciştilor (p 157) “A pleca urechea la apelul lor [al acestor istorici şi vizionari] nu înseamnă altceva decât să acceptăm că suntem ‘manevraţi’, lăsându-ne purtaţi către adevăratul ţel al sinelui nostru ‘real’, al dezvoltării sale ‘naturale’ sau ‘raţionale’”. Iar în cazul scientiştilor (p187) „trebuie să ne reeducăm [...] în aşa fel încât să ne adaptăm legilor universului”. O dezvoltare mai amplă a acestui demers se face în DCL în contextul discutării abuzului de conceptul de libertate pozitivă.
7. Propunerea unui set de criterii pentru obiectivitatea evaluării a ce e bine şi rău. Aceste criterii sunt cele menţionate în fragmentul pe care l-am ales pentru interpretare, citat în debutul acestui eseu. În esenţă este vorba de un metacriteriu, şi anume constanţa şi coerenţa crteriilor mai substanţiale dominante într-o epocă sau grup anume. El pare să se încadreze sub noţiunea de rezonabilitate (p171): “nu este nevoie de nici un remediu radical pentru a asigura un minim rezonabil al acestor calităţi [de obiectivitate] în scrierea istoriei”. Criteriile propriuzise sunt schimbătoare (p179) de la o epocă la alta sau între grupuri, dar metacriteriul rămâne, şi prin prisma lui trebuie să facem evaluările comportamentului dintr-o anumită epocă istorică sau a membrilor unui grup. Conţinutul obiectivităţii istorice s-ar putea schimba aşadar, dar obiectivitatea ca atare ar continua să rămâna, prin prisma rolului pe care il joaca în constituirea discursului. O abordare asadar funcţionala a obiectivităţii (2).
8. Promovarea setului comun de presupoziţii (3) pentru a asigura comunicarea, toleranţa şi pluralismul. Obiectivitatea, atâta cât poate exista în limitele rezonabilităţii, e bazată (p185) pe “presupoziţii comune, suficiente pentru o minimă comunicare” şi ne permite să recunoaştem “umanitatea altor oameni şi civilitatea altor civilizaţii”. Berlin nu enunţă aceste presupoziţii, dar este de presupus că este vorba de cele pe care le-a adoptat el (le-am prezentat la punctele 3 şi 4). Implicaţiile asupra toleranţei şi pluralismului sunt dezvoltate in DCL (p257) : omul civilizat [acceptă] relativitatea propriilor principii, dar totuşi le susţine (punctul 7), spre deosebire de omul barbar (pe cale de consecinţă, relativiştii şi determiniştii, dar mai ales ultimii). Toleranţa şi pluralismul sunt dezirabile deoarece altminteri are loc distrugerea “binelui şi răului”, după cum punctează în eseul despre Mill (a se vedea punctul 3). Prin urmare lui Berlin pluralismul i se pare (DCL p256) “un ideal mai adevărat şi mai uman decât obiectivele celor care caută [...] idealul unei stăpâniri de sine pozitive”, un ideal mai conform cu natura umană. Berlin este aşadar în perfect acord cu presupoziţiile pe care le-a adoptat încă de la bun început.
Prin prisma elementelor de mai sus se pote observa că pasajul pe care l-am ales este unul crucial în argumentaţia lui Berlin, el fiind o contribuţie de substanţă pentru interpretarea obiectivităţii în vederea depăşirii atât a consecinţelor relativismului (anularea distincţiei bine-rău), cât şi a consecinţelor determinismului (o distincţie bine-rău prea tare).
Să inspectăm acum în ce măsură este rezonabil ca acest metacriteriu să fie aplicat în condiţiile societăţii româneşti postcomuniste. Aceasta revine la a evalua dacă este rezonabil ca indivizii (istorici sau simpli evaluatori ai unor fapte din perioada comunistă sau postcomunistă) să respecte aceleaşi reguli sau principii. Să luăm cazul indivizilor care au acţionat şi evaluat în ambele perioade, dominanţi în perioada aşa numită de tranziţie. Dacă îşi schimbă criteriile în acord cu implicaţiile schimbărilor politice şi sociale, vor fi evaluabili negativ prin prisma duplicităţii, ipocriziei, etc, şi inclusiv prin prisma metacriteriului lui Berlin (dacă nu acceptăm că trecerea la postcomunism este un motiv întemeiat pentru propria lor schimbare), iar dacă nu şi le schimbă vor fi evaluabili negativ prin prisma faptului că promovează valori care nu mai sunt de actualitate, ci specifice unei alte epoci istorice. Poate fi considerată schimbarea epocii istorice un motiv întemeiat pentru schimbarea imediată a criteriilor substanţiale de evaluare a faptelor la acelaşi individ ? Judecând după modul cum este interpretată în societatea românească actuală schimbarea foştilor comunişti rezultă că nu, că nu este rezonabilă o astfel de schimbare. Pe de altă parte nu este considerată rezonabilă nici menţinerea vechilor opinii, după cum arată tot realitatea societăţii actuale româneşti. Atitudinile existente, maxim intolerante, ar putea fi facilitate şi de (p198) “momentele de confuzie şi de slăbiciune interioară”.
Avansez ipoteza, pe care nu o discut aici, că aceaste atitudini au drept rădăcină mentalitatea deterministă a majorităţii indivizilor ca rezultat al epocii comuniste, şi că incapacitatea de a accepta ca rezonabile atât menţinerea opiniilor, cât şi schimbarea lor este un mecanism prin care o societate dintr-o epocă istorică de tip determinist are tendinţa sa se menţină (în termeni tehnici, este un mecanism de feed-back pozitiv).
Această tendinţă are în substrat şi faptul că ţine de natura umană să fugă de responsabilitate, pentru că ţine de natura umană să fugă de suferinţă. Din această perspectivă soluţia lui Berlin este neputincioasă, fuga de responsabilitate nu pote fi evitată. Pe de altă parte, opinez că fuga de responsabilitate si neputinţa suportării ideii că în principiu este imposibil sa găseşti răspunsuri sigure şi transante este un simptom de blocare ontică. Prin aceasta înţeleg o blocare prin ignorarea nivelului ontologic în sens fenomenologic. Interesant că însuşi Berlin surprinde semnificaţia demersului fenomenologic pentru libertate, dar nu dezvoltă (p196) : “În maniera lor specifică, câţiva existenţialişti moderni proclamă şi ei importanţa crucială a actelor individuale de alegere [...] cei mai serioşi dintre ei subliniază, cu tot atâta insistenţă ca şi Kant, realitatea autonomiei umane, adică realitatea anagajamentului liber asumat faţă de un act sau o formă de viaţă pentru ceea ce sunt ele însele ».
Probabil că singura atitudine rezonabilă a celor cu convingeri comuniste azi este tăcerea.
_____________
Note:
(1) Berlin, I, 1996, Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, p179
(2) Interesant ca Huizinga are o abordare funcţionala a definiţiei istoriei cu care de asemenea rezolva totul.
(3) O sugestie către conceperea unei democraţii de tip Habermas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu