Câinele de lângă pod - un poem de Geo Dumitrescu

Pedalam liniştit

prin dimineaţa răcoroasă şi plină de soare,

pedalam liniştit, egal, cu pieptul plin

de bucuria aerului proaspăt, a luminii,

de bucuria echilibrului,

a lunecării libere, line, pe două roţi,

agale pedalam, ascultând

zumzetul roţilor pe asfalt,

depănând uşor stâlpii de telegraf, arborii,

câmpurile verzi, foşnitoare, gardurile…

Probabil că în văzduh

ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,

şi norii alergau în jocuri fantastice pe cer…

Dar eu mă gândeam că de multă vreme nu mai

alergasem

pe lângă garduri, cu un băţ în mână,

făcând să cânte din fugă, răpăind,

marile xilofoane ale ulucilor

cântecul lor întotdeauna surprinzător

de vegetale ciolane moarte…

Şi-acum, pedalând liniştit, cu pieptul plin

de puterea aerului pur şi-a luminii,

de bucuria echilibrului

şi-a locomoţiei libere, line, pe două roţi,

privirea mea alerga de-a lungul gardurilor

liberă, dreaptă, lipsită de orice sfială,

liberă, energică, materială, ca o nevăzută nuia,

făcând să răpăie bătrânele scânduri

în frânturi de cântece vioaie, puerile,

crâmpeie de marşuri încrezătoare, ce aminteau

de vremea surâzătoare, suavă,

a impetuosului “sânt soldat şi călăreţ”…

Aşa mergeam, pedalând liniştit, inundat de bucuria mişcării,

surâzător şi ţanţoş,

petrecut de cântecul gardurilor -

când, deodată, la câţiva paşi în faţă,

aproape de capătul podului,

l-am zărit aşteptându-mă,

eram sigur că pe mine mă aştepta,

negreşit, numai pe mine putea să mă aştepte -

aşa cum şedea liniştit pe labele dinapoi,

privindu-mă ţintă, urmărindu-mi vădit mişcările,

câinele Degringo mă aştepta, apărut deodată,

naiba ştie de unde, la câţiva paşi în faţa mea,

în marginea câmpului, acolo unde, puteam să jur,

ochii mei alergaseră cu puţin înainte,

pipăind drumul. Şi totuşi, nu era chip să mă-nşel,

aşa cum şedea tăcut şi calm,

urmărindu-mă cu privirea,

părea că mă aşteaptă acolo de mult, de mult,

poate chiar din clipa când, cu un ceas înainte,

pornisem în frumoasa mea plimbare de dimineaţă,

sau poate chiar înainte de aceasta…

Am trecut pe lângă el fără grabă,

descriind totuşi o curbă uşoară, îngrijorată,

deşi, privindu-l în trecere cu coada ochiului,

l-am văzut rămânând liniştit,

neschiţând nici un gest agresiv,

cu ochii ţintă, cu un aer blajin, trist, prostănac -

am trecut ocolindu-l un pic, pedalând fără grabă,

cu o uşoară strângere de inimă -

dar frică nu-mi era, nu mi-e frică de câini,

nu mi-a fost frică niciodată de câini -

şi totuşi, aşa cum mă urmărea cu privirea, tăcut,

câinele Degringo îmi dădea o nelinişte,

un fel de teamă potenţială, mai degrabă impresia

că lui i s-ar putea părea că mi-e frică,

sau că poate într-adevăr era cazul să-mi fie…

Dar frică nu-mi era şi, pedalând fără grabă,

am intrat pe scândurile podului

lăsându-mă furat o secundă

de clipocitul dulce, vioi, al apei printre stâlpi…

În aceeaşi clipă, în urma mea,

ridicându-se încet, fără grabă,

câinele Degringo porni uşor

lângă roata din spate.

M-am mirat, fireşte, şi am simţit cumva

tulburându-se bucuriile acelei dimineţi,

am simţit alterându-se, sub povara

unei determinări neprevăzute, supărătoare,

nemărginita bucurie a echilibrului,

a lunecării libere, line, pe două roţi…

Şi-am întors capul, aşteptându-mă la cunoscuta,

inevitabila vehemenţă stupidă a potăilor exasperate

de mişcarea rotundă, inabordabilă, a roţilor.

Dar câinele Degringo alerga liniştit,

fără să schiţeze nici un gest de enervare,

fără să latre măcar,

potrivindu-şi paşii pe paşii roţilor mele

şi privindu-mă ţintă în ochi

cu aceeaşi privire limpede, blajină,

parcă afectuoasă…

- Pleacă! – i-am spus intrigat – fugi, du-te-acasă! -

deşi era cu totul vădit

că nu putea să aibă ceea ce se numeşte casă.

- Du-te, dobitoc necăjit, lasă-mă-n pace!

i-am spus, ameninţându-l cu mâna,

şi mă gândeam, fireşte, că-ntotdeauna ar fi mai bine,

când e vorba de câini, ar fi mai bine,

când e vorba de orice fel de câini,

ca ei să latre, decât să tacă şi să se ia după oameni,

chiar dacă oamenii îşi iau uneori libertatea,

cu totul nevinovată, dealtfel,

şi pentru nimeni dăunătoare,

de a umbla călare pe bicicletă

sau chiar pe nişte cai înaripaţi…

Dar câinele Degringo alerga liniştit

lângă roata mea din spate

păstrându-şi strict ritmul şi distanţa

şi privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi…

Se scurgeau kilometri

sub foşnetul mângâietor al roţilor, câmpuri şi livezi

alergau de o parte şi de alta a drumului

şi gardurile cântau, cântau,

sub privirile mele energice, materiale,

vechile, uitatele lor cântece puerile,

marşuri încrezătoare – probabil că în văzduh

ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,

şi norii se-nvârteau în fantastice jocuri pe cer…

Dar câinele Degringo

alerga liniştit lângă roata din spate,

privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,

parcă afectuoşi.

- Pleacă! – i-am spus, cuprins de o bruscă mânie,

căci niciodată

n-am putut suferi să se ţină cineva după mine.

- Pleacă! – i-am spus cu crescândă furie,

în faţa acestei nemaipomenite lipse de demnitate -

pleacă, lasă-mă-n pace, du-te dracului! -

deşi ştiam prea bine că nu există un iad al câinilor

şi că ei n-au ajuns niciodată până astăzi

la treapta gândirii metafizice

care să le îngăduie a crede în draci -

pleacă! – i-am strigat totuşi scos din fire -

du-te dracului, dulău nesuferit,

voi, haimanale, potăi vagabonde, căzături,

ce tulburaţi sufletele oamenilor cumsecade,

voi, pribegi, scăpătaţi, lepădături, ce stârniţi

fel de fel de conflagraţii sfâşietoare

în sufletele oamenilor de treabă,

strămutându-le capitala conştiinţei, de sus,

de sub frunte, tocmai jos, în stânga pieptului,

acolo unde se adună în vaste străchini filantropice,

- aberaţii periculoase

ale sfântului instinct de conservare -

mila, înduioşarea, sentimentalismul,

hrana voastră dulceagă, precară -

pleacă, milogule, javră, fricosule, hoţule! -

i-am mai strigat furios la culme, deşi

îmi dădeam seama

că întrecusem măsura bunei-cuviinţe

şi că, mai ales în ce priveşte ultimele două ocări,

n-aveam nici cea mai mică îndreptăţire

să le rostesc -

pleacă odată! i-am spus.

Şi continuând să arunc după el

bolovanii vorbelor dure, grosolane,

furios afară din cale

m-am înverşunat asupra pedalelor

transmiţând roţilor viteza propriei mele mânii…

Pedalam, îndârjit, orbit de furie,

prin dimineaţa însorită,

pedalam din greu, gâfâind, şi-n jurul meu

nu mai vedeam, nu mai simţeam nimic

în afară de valurile mari de aer proaspăt

care mi se spărgeau în piept

şi împotriva cărora luptam disperat, gâfâind,

cu gura larg deschisă,

ca într-un mare strigăt de spaimă…

Dar frică nu-mi era şi, întorcând capul,

am putut să văd

ceea ce cu adâncă îngrijorare şi ciudă presimţeam:

în salturi mari, atletice,

deşirându-şi prelunga, scheletica alcătuire,

câinele Degringo alerga lângă roata din spate

privindu-mă necontenit cu ochii lui limpezi,

în care acum licărea parcă şi o tăcută mustrare…

Piereau în goană kilometri

sub şuierul tăios al roţilor,

alergau copaci de-o parte şi de alta,

gardurile verzi, înalte, ale pădurii,

dar eu pedalam gâfâind,

din ce în ce mai greu, mai încet,

risipind în lungul drumului, lăsând

în crengile arborilor mari fâşii vinete, gălbui,

de înverşunare şi ciudă, până când, ostenit,

despovărat de freamătul nefiresc al nervilor,

am lăsat roţile în voie

să-şi cheltuiască ultimele elanuri…

M-am dat jos. Lângă roata din spate,

câinele Degringo se oprise şi el.

- Ce vrei? – i-am spus

rezemând bicicleta de-un pom -

ce vrei, dulău nesuferit? Şi m-am apropiat

hotărât să lămuresc definitiv lucrurile.

- Ce vrei? – i-am spus,

aşezându-mă pe o piatră în faţa lui -

de ce nu vrei să fii un câine cumsecade,

de ce nu te duci să-ţi vezi de treaba ta?

Dar era cu totul vădit

că întrebările mele sânt de prisos,

că trista vietate din faţa mea

tocmai de asta ducea lipsă,

de ceea ce se cheamă o treabă, un rost…

Auzindu-mi însă glasul mai îmbunat,

câinele Degringo s-a apropiat uşor,

cu o anume pondere în mişcări,

s-a apropiat uşor, fără grabă,

fără nici un pic de sfială, privindu-mă ţintă,

privindu-mă mereu cu un fel de iubire amară -

iar eu mă uitam prosteşte, înmărmurit,

căci nu era nimic în purtarea lui

din slugărnicia penibilă, mieroasă,

a potăilor fără căpătâi, nu era nimic

care să semene a umilinţă şi a linguşire -

el părea să nu cunoască ori să fi uitat de mult

vechea taină patrupedă a guduratului,

părea că nu ştie să se gudure şi să dea din coadă -

şi faptul că nu mai avea coadă,

ci un ciot urât, o retezătură,

nu putea să te-nşele, întrucât

se ştie că există vietăţi

care ştiu să dea din coadă şi să se gudure

chiar fără să aibă coadă…

Dar câinele Degringo

era limpede că nu ştia să se gudure -

el s-a apropiat uşor, fără teamă,

cu un fel de simplitate sinceră,

atingându-mi mâna cu botul lui uscat,

plin de crăpături, aspru, ca o gresie,

şi privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,

parcă afectuoşi, ceea ce, vezi bine, nu se putea,

la urma urmelor, să nu mă facă să cad pradă

unei vagi bănuieli, să nu mă facă să nutresc închipuirea

că, dintr-o clipă într-alta, îl voi auzi vorbind…

Era un dulău mare, voinic, ciolănos, cu blana roşcată,

de care atârnau, ca nişte medalii ale mizeriei,

plotoage mari de pâslă murdară, cu nămol şi ciulini.

Mă privea mereu,

pilindu-mi uşor mâna cu botul lui aspru, cu zimţi,

şi-n ochii lui nu se putea citi

nici-o urmă de umilinţă,

nici-o urmă de frică – nu, frică nu-i era,

părea să nu-i fi fost niciodată,

părea să nu ştie ce e frica de om,

şi poate tocmai  de aceea, privindu-l, mi se părea

că văd în ochii lui o adâncă încredinţare umană

care spunea că frica nu e o zestre fatală a vieţii,

care spunea că ura nu e o lege firească a vieţii…

îl priveam prostit de mirare, înmărmurit,

căci desigur, acestea nu sânt lucruri

pe care să le poţi citi în privirea unui câine,

când, deodată,

zării în ochii lui limpezi, strălucitori,

chipul meu, oglindit,

chipul meu, care seamănă atât de bine

cu o veche coajă de pâine neagră,

fruntea mea, plină de dungi,

ca aprinzătoarea unei cutii de chibrituri

în care n-au mai rămas prea multe beţe…

- O, ai dreptate, prietene, mă gândeam tulburat

(căci desigur nu e firesc

să-ţi vezi chipul în ochii unui câine),

ai dreptate, da, şi eu m-am luat cândva după oameni

şi ei nu m-au alungat aproape niciodată

şi am rămas lângă ei, împreună cu ei,

şi nu i-am slujit cu mai puţină credinţă

decât vă este dat vouă, câinilor, să dovediţi,

şi ei nu m-au alungat

aproape niciodată dintre ei…

Ai dreptate – i-am spus, ridicându-mă -

haide, i-am spus, vino cu mine…

Şi încălecând, am pornit încet către casă.

Pedalam uşor, liniştit, prin dimineaţa luminoasă,

se scurgeau kilometri sub foşnetul mângâietor

al roţilor, câmpuri şi livezi alergau

de-o parte şi de alta a drumului

şi gardurile cântau, cântau,

sub privirile mele drepte, libere,

vechile, uitatele lor cântece puerile,

marşuri încrezătoare -

poate că în văzduh ciripeau şi păsări,

cum se întâmplă adesea,

şi norii se învârteau în fantastice jocuri pe cer,

dar eu cugetam la soarta câinelui Degringo,

ce alerga liniştit lângă roata din spate

privindu-mă mereu cu ochii lui umezi, afectuoşi -

şi mă gândeam că făcusem bine ascultând

de învăţătura marelui înţelept

care-a spus că nimic nu trebuie lăsat să se piardă

din ceea ce poate fi de folos cândva – şi mă gândeam

că poate făcusem rău aşezându-mi viaţa sub povara

unei determinări neprevăzute, stingheritoare,

ce putea să-mi tulbure, să-mi altereze

nemărginita bucurie a echilibrului,

a lunecării libere, line,

în frumoasa plimbare a vieţii ! …

- Îţi dai seama ce faci? – mă întreba un gând -

îţi iei răspunderea unei vieţi,

a unei vieţi!… Bagă de seamă!

Îţi asumi riscuri nemaipomenite,

nu vei mai scăpa toată viaţa

de această potaie vagabondă,

nu vei mai scăpa niciodată, niciodată

în virtutea unei inerţii ce se numeşte recunoştinţă.

Gândeşte-te bine ce faci, gândeşte-te bine -

o, voi, sentimentali, suflete de gelatină,

duioase inimi caritabile, muiereşti,

plopi tremurători,

voi, furnizori de proteze morale, duhuri senile

cu creierul înotând în lacrimi,

voi ce hrăniţi în sufletele slabe

nevoia de ocrotire şi milostenie,

răsfăţul şi tânjeala… Gândeşte-te bine ce faci ! ….

- Lasă-mă ! -

i-am răspuns gândului stăruitor ca o muscă -

dă-mi pace, ştiu bine ce fac, înţeleptul

avea dreptate, pleacă ! – i-am spus -

oamenii nu trăiesc ca săbiile, în teci de oţel,

fiecare-ntr-o teacă,

pleacă ! – i-am spus cuprins de furie -

du-te dracului, pacoste burgheză,

drojdie a josniciei !… – căci ştiam bine

că numai acolo poate fi locul unui asemenea gând.

Şi continuând să arunc după el

cu bolovanii vorbelor dure, vehemente,

m-am înverşunat asupra pedalelor

transmiţând roţilor viteza propriei mele mânii.

Pedalam îndârjit, cotropit de furie,

prin dimineaţa însorită,

pedalam din greu, gâfâind, şi-n jurul meu

nu mai vedeam nimic, nu mai vedeam

decât blana roşcată, peticită a câinelui,

salturile lui mari, atletice,

ochii lui umezi, afectuoşi,

în care strălucea limpede marea încredinţare umană

care spune că mizeria nu e zestrea fatală a vieţii

care spune că nepăsarea nu e legea firească a vieţii…

- Lasă ! – mi-am spus, domolind alergarea -

vom vedea,

vom vedea – îmi spuneam, frământat de gânduri,

apăsat de o nouă răspundere – ah ! – mă gândeam -

dacă aş fi cioban, sau măcar vânător !

Iată – i-aş putea spune atunci – bucură-te,

acesta este rostul tău : vei intra în rândul lumii,

vei păzi oile, vei fi vânător ! …

Dar oile mele pasc liniştite,

în rânduri drepte, pe coala albă

şi n-au nevoie – de-atâtea ori v-am spus-o ! -

de nici un fel de pază,

iar vânătoarea nu mi-a fost niciodată la îndemână,

niciodată, vai ! , nu m-am priceput,

în ruptul capului nu m-am priceput

la meşteşugul vânatului…

Lasă – îmi spuneam – vom vedea,

până una-alta, mă va-nsoţi

în călătoriile mele de noapte:

am să-l învăţ să zboare, am să-l asmut spre cer,

am să-l asmut spre stele, înaintea mea, departe,

să pipăie drumul, aşa cum am văzut că fac

şi ceilalţi astronauţi, trimiţându-şi câinii

înainte, ca la o mare vânătoare,

am să-l asmut asupra sălbăticiunilor fosforescente

ce mişună prin pădurile cerului -

aşa cum am văzut că fac şi vânătorii adevăraţi

prin pădurile de pe pământ -

să adulmece vânatul, să-l stârnească, mânându-l

în bătaia privirii mele libere, drepte, cutezătoare…

Da, da – i-am strigat, oprindu-mă în faţa porţii -

vom merge la vânătoare, haimana bătrână,

vom zbura, vom vâna împreună -

o, ce vânători straşnice o să facem ! -

şi nu vom sluji aceste înalte meşteşuguri

cu mai puţină credinţă

decât i-a fost dat omului să dovedească

în marele lui zbor către steaua adevărului,

în marea lui vânătoare împotriva inerţiei şi beznei,

şi nu vom sluji aceste înaripate meşteşuguri

cu mai puţin devotament

decât vă este dat vouă, câinilor,

să dovediţi în slujba omului…

Şi bucuros de dibăcia acestui gând,

am deschis poarta,

spunându-i: – Fii binevenit în viaţa mea ! …

Iar vouă, oameni buni, fraţii mei,

care veţi zâmbi poate citind

această poveste sentimentală,

la fel vă spun şi vouă, ca întotdeauna :

fiţi bineveniţi în inima mea ! Acum însă,

alături de această obişnuită vorbă de întâmpinare,

trebuie să vă mai spun ceva,

un lucru însemnat, aşa cum v-aş povăţui,

să nu puneţi mâna pe soba încinsă :

fiţi cu băgare de seamă, aveţi grijă,

când veţi întinde mâna să deschideţi uşa casei mele,

când veţi întinde mâna s-o strângeţi pe-a mea,

potrivit vechiului obicei al oamenilor,

fiţi cu băgare de seamă ca mâna voastră

întinsă, mişcarea mâinii voastre

să n-aibă nici o umbră de asemănare cu vechiul gest

al unei mâini ce se ridică spre a lovi…

Căci câinele Degringo

se află acum, credincios, nedespărţit,

lângă uşa mea, poate chiar undeva în mine…

Fireşte, aş fi putut să nu vă spun acest lucru

de pe acum, să nu vă silesc să-l ţineţi minte

până când vă va fi, poate, de folos – dar voi ştiţi,

de multă vreme ştiţi că nu mă pricep să mint

şi din această pricină n-am să pot scrie niciodată

pe poarta inimii mele : “Nu intraţi, câine rău !” …