Subminarea economiei sub un anumit prag în numele dreptului la viaţă este imorală : consecinţe practice

În acest text arăt pentru folosul potenţial al decidenţilor şi al publicului instruit că a nu submina economia dincolo de un anumit prag nu este o chestiune doar de interes utilitarist, egoist, ci şi una morală. În final rezultă câteva consecinţe practice.

Primul element pentru înţelegerea argumentului este scara de timp a aplicării dreptului la viaţă. Să asumăm că pericolul de deces al unor persoane vulnerabile la acest virus este în orizontul de timp de două luni şi pentru a le proteja stopăm/încetimim puternic activităţile economice pe această durată. În această perioadă resursele disponibile pentru viaţa altor persoane, nevulnerabile la acest virus, vor fi mult diminuate. Ştim clar, din statistic cu privire la starea generală de sănătate a populaţiei, că o parte dintre aceste persoane nevulnerabile la virus sunt vulnerabile din alte cauze, tot de sănătate, sau psihice, au probleme de depresie, etc, dar la scara de timp de, să zicem, 4-6 luni (au nevoi de medicamente, tratamente, operaţii, situaţii vieţii lor personale, etc, pentru care nu vor mai exista resurse să fie satisfăcute). Toate aceste persoane vor fi victime în mod cert după alte câteva luni ale măsurilor luate în primele două luni, din raţiuni biologice sau psihice.

Observăm că nu există nici o soluţie perfectă la problemă, adică situaţia este tragică. Acest tragism trebuie asumat, este realitatea. Încălcarea dreptului la viaţă al persoanelor vulnerabile la acest virus este imorală, la fel este şi încălcarea dreptului la viaţă al celor din categoria cealaltă. A spune că dreptul la viaţă e relevant numai pentru două luni este şi ilegal, şi imoral.

Nu avem de o parte persoane care trebuie apărat, iar de altă parte persoane care trebuie să le apere pe primele, nu există o deosebire esenţială între cele două categorii. Fiecare dintre categorii e de fapt o sub-populaţie şi are o stuctură statistică, variază în vulnerabilitatea lor din diferite puncte de vedere. Al doilea element pentru înţelegerea argumentului este diferenţa dintre gândirea esenţialistă şi gândirea populaţională statistică.

Ce poate fi rezonabil într-o astfel de situaţie ? În opinia mea este rezonabil să lucrăm esenţialist numai până la un punct. Gândire esenţialistă este instituţionalizată pentru că e ceva uşor de înţeles în limbaj comun : de o parte ai ceva, de altă parte ai altceva, alt subiect cu alte atribute. Realitatea obiectivă este însă statistică, nu esenţialistă : subiecţii variază în trăsăturile lor pe un gradient în ce priveşte vulnerabilitatea. Gândirea esenţialistă este firească în legi, dar nu este firesc să domine în punerea în practică a legilor. Acolo trebuie luată în considerare şi cunoaştere ştiinţifică. Gândirea populaţională statistică este tipică ştiinţelor despre populaţiile umane.

Cum decidem asupra punctului dincolo de care gândirea în termeni pur instituţionali este nepotrivită ? În opinia mea este rezonabil ca punctul să fie stabilit în funcţie de efectele în realitate ale decidenţilor. Dacă aşteptăm să vedem efectiv încălcarea reală a dreptului la viaţă al altor persoane vulnerabile din alte cauze decât acest virus la o scară de timp de câteva luni mai mult decât primele, sau încercăm să anticipăm e o chestiune care priveşte decidenţii, nu pe cei care intervin din societatea civilă cu opinii. Deja aici mi se pare o problemă de calcul utilitarist, fără dimensiune morală.

Există într-adevăr în gândirea de tip statistic transferată în instituţii pericolul pantei alunecoase, de a supralicita argumentul în sensul includerii  în interiorul dreptului la viaţă a unor chestiuni de care ne putem dispensa, şi atunci cineva să susţină că stilul lui de viaţă, să zicem risipitor, trebuie protejat în numele dreptului la viaţă. Există şi riscul abordărilor selecţioniste, eugeniste. Dar acest risc este eliminat în lumea contemporană prin însuşi dreptul la viaţă universal. E limpede că fără a fi selecţionişti, eugenişti, undeva trebuie pus un prag. Acest prag se poate pune pe baza simţului a ce este rezonabil şi ce nu este. Rolul decidenţilor este să aşeze acest prag acolo unde este rezonabil.

Legile nu pot fi aplicate drept fără un simţ moral, fără discernământ, nici dreptul la viaţă. Sau altfel spus, decupajele esenţialiste instituţionalizate ale realităţii nu pot fi aplicate moral fără atenţie la realitatea obiectivă, la consecinţele efective ale faptelor decizionale la scări de timp rezonabile. A aplica legile în sine, fără atenţie la consecinţe, este imoral, nu are nimic de a face cu tragismul situaţiei, ci cu iraţionalitatea. Putem observa cât de important este discernământul moral al decidenţilor, şi al celor care votează decidenţii, nu poate fi vorba de o simplă expertiză tehnică în politici publice.

Din punct de vedere practic ce se poate recomanda este :

1)      monitorizare strânsă a ratelor deceselor din alta cauze decât epidemia pe unităţi adminstrative distribuite geografic şi compararea cu ratele medii din trecut în aceleaşi zone, calculate pe un interval nu mai lungă de două săptîmâni.

2)      Monitorizarea strânsă a stării de spirit a populaţiei prin serviciile de informaţii, a numărului de firme falimentate, a ratei şomajului, toate distribuite geografic şi susţinerea ţintită pe grupuri care manifestă valori alarmante, nu pe baza unor valori medii naţionale.