Trandafir la Pângărați

Drama unei societăți de hoți

( http://www.contributors.ro/fara-categorie/drama-unei-societați-de-hoți/ ) 

Nu era aproape nimeni să nu ia acasă ceva de unde lucra în anii ‘80, iar cine nu lua era considerat prost. Și cam toată lumea se zbătea să lucreze undeva de unde se putea lua cât mai mult. Așa stăteau lucrurile în comunism, sub autoamăgirea că era vorba de averea poporului. Nu avea nici o legătură cu naționalitatea, o făceau și românii, și maghiarii, toți. După ’89 circula povestea cu maghiarul din România care s-a dus să se angajeze la o măcelărie în Ungaria. În ziua de salariu după o lună a primit o sumă mult mai mică decât cea negociată. La întrebarea de ce i s-a prezentat un grafic cu diferențele zilnice ale greutății sale la intrarea și la ieșirea din măcelărie. În fiecare zi era mai greu la ieșire cu 4-5 kg, pontatorul era pe un cântar automatizat. Valoarea cumulată a mărfii scoase se scăzuse din salariu. Cetățeanul s-a întors să lucreze în România. Nu avea nici o legătura cu gradul de educație, în facultăți se purtau frigiderele în birouri de profesori universitari doar pentru a adăposti găinile moarte primite de la profesorii îndrumați pentru lucrările de grad. Acesta este omul nou comunist, un om cu mentalitate de sclav și de hoț.

Problema este cât timp poți trăi ca popor în acest fel? Evident este un mod autodistructiv de funcționare a unei societăți. Însă cum se poate modifica așa ceva? Doar prin inițiativa personală a câtorva, care  nu numai că vor fi urâți de aproape toți ceilalți la început, dar vor fi urâți și neînțeleși chiar în propriile lor familii.

Cine luptă împotriva plagiatului va trebuie să își asume că va deranja pe cei cu care se vede la masa de Paști și de Crăciun, cui protestează contra hoției i se va aduce aminte că a fost ținut în facultăți din furat, cine luptă împotriva corupției va trebuie să își asume că ce susține el poate trimite la închisoare rude ale sale. Nu rude depărtate, ci frați, surori.

De asta au fost scutiți doar nomenclaturiștii și securiștii. Sclavii muncitori și intelectuali nu.

Este să fii reformist în condițiile astea moral sau nu este? Este așa ceva normal din punct de vedere psihologic sau nu este? Dacă răspunsul pe care îl dați este da, înseamnă că puteți provoca suferință cuiva pe termen scurt în numele unor binefaceri pe termen lung. Dacă răspunsul pe care îl dați este nu, atunci ați spus că imoral și anormal este comunismul, pentru că el ne-a dus aici. A distrus structura psiho-socială a unui popor punând în loc o inepție incomensurabilă.

Văd cumva aici o analogie cu primii creștini într-o societate înfundată într-o decadență fără margini. O analogie de situație socială, nu de fond al problemei, între primii creștini și reformiștii de azi. Se cere să întorci spatele unor persoane cu comportamente inadecvate dar considerate normale statistic pentru niște idealuri care nu au încă destui oameni care să le împărtășească, niște idealuri care nu îți asigură o rețea socială concretă în care să poți trăi normal socialmente vorbind. “Lasă-i pe cei morţi să-şi îngroape morţii şi tu urmează-Mi Mie”. Dar în reformă nu există un El, sunt doar oameni obișnuiți, iar a urma idei precum urmezi persoane nu este posibil. Un reformist este un om mai mult sau mai puțin izolat, care știe că are dreptate, dar pe care acest lucru nu îl ajută cu nimic în viața lui de zi cu zi. În plus, în timp ce pentru un creștin binefacerile pe termen lung sunt garantate dacă ai întors spatele comportamentelor necorespunzătoare, binefacerile ieșirii din starea de corupție nu sunt deloc garantate, bunăstarea personală depinzând și de mulți alți factori decât mentalitățile oamenilor. Rămâne totuși faptul social: atât primii creștini cât și reformiștii sunt urâți și admirați simultan.

A fi reformist în România în 1990 era o crimă, deveneai țintă a urii, a fi în 2002 era o nebunie, a fi în 2008 însemna să te sacrifici acolo, în locul particular unde luptai pentru asta, a fi în 2014 nu este încă deloc comod.

Scandalul din jurul fratelui președintelui Băsescu nu este decât un caz particular al acestei situații generale. Spectaculos prin faptul că este vorba de fratele unui om care este președintele României, dar, altminteri, de o crasă banalitate românească.

Semnificația alegerilor din PMP

( în Revista 22 aici: http://www.revista22.ro/semnifica539ia-alegerilor-din-pmp-43467.html )

Democrația reflectă preferințele celor care aleg. Într-o societate imatură politic democrația funcționează mai mult ca un mecanism de învățare socială și mai puțin ca un mecanism prin care se stabilesc scopurile bune de urmat în societate.

Într-o societate imatură politic un lider responsabil va direcționa jocul democratic în direcția bună pe termen lung. El nu va submina jocul democratic formal devenind un despot luminat, dar va folosi toate mijloacele legal disponibile pentru a direcționa rezultatul votului în direcția pe care o consideră bună pentru țara sa.

Care este direcția bună pentru România ?

Înainte de a da un răspuns posibil la această întrebare aș vrea, în primul rând, să îl felicit public pe domnul Funeriu pentru scorul de 20%. Douăzeci de procente pentru un candidat cu profilul dânsului este excepțional pentru o țară ca România.

În al doilea rând vreau să o felicit și pe doamna Udrea pentru că își asumă cu modestie rolul de curea de transmisie între domnul Traian Băsescu și electorat. PMP este în această etapă de dezvoltare a sa doar un vehicul politic pentru deciziile d-lui Băsescu, în condițiile în care d-l Băsescu nu are formal voie să se amestece în jocul politic intern.

Pentru a putea aprecia care este direcția bună pentru România trebuie să luăm în considerare factori care acționeză la mai multe scări:

• Factorii geopolitici. Acești factori sunt relevanți tot timpul și constrâng pe cei de nivel național, în special în cazul țărilor mijlocii și mici. În acest moment pentru România aceștia sunt factorii determinanți. O simplă sinteză a semnalelor din mass-media arată că s-a dus o luptă geo-politică dură cu privire la traiectoria țării noastre și că rezultatul ei este acum deja cunoscut. Iată câteva semnale din media ale acestui proces care nu este niciodată transparent complet, media fiind mai degrabă un vector de manipulare într-o direcție sau alta:
• Insistența d-lui Ponta de a participa la Consiliul unde s-a blocat proiectul Nabucco, neîndeplinirea acolo a mandatului pe care l-a primit (link);
• Participarea izolată a domului Ponta la olimpiada de la Soci alături de domnii Putin și Ianukovici;
• Vizita doamnei Nuland, care probabil că a sost tocmai când apăreau informații cu privire la iminența agresiunii rusești în Ucraina evidențiind rolul geopolitic al domnului Ponta și strategia sa internă reală. În orice caz, de la această vizită s-a trezit se pare la realitate și d-l Antonescu;
• Compartamentul domnului Ponta față de vizitele oficialilor americani, în perioada în care lucrurile nu erau tranșate în urma agresiunii Rusiei în Ucraina și mai spera să fie primit la Moscova (intenție care la acel moment nu fusese făcută publică);
• Pregătirea ruperii USL prin forțarea ocupării funcției de vice-prim-ministru de către d-l Johannis, viitorul candidat la prezidențiale agreat și de dl. Băsescu, încă neanunțat public la acel moment;
• Ruperea USL și mutația comportamentală inexplicabilă prin rațiuni de nivel național a domnului Antonescu, însă explicabilă prin rațiuni de nivel geopolitic și poate personale (posibile lucruri compromițătoare strânse poate chiar de cei care îl împing în față pe domnul Ponta pentru a-l scoate din joc pe fostul lider PNL la momentul potrivit). Explozia necontrolată de ură a d-lui Iliescu, artizanul din spatele d-lui Ponta, la adresa d-lui Antonescu – un semnal clar că scopul de blocare a intențiilor geopolitice ale PSD fusese atins;
• Declarațiile publice ale domnului Băsescu cu privire la planul domnului Ponta de a fi primit de domnul Putin, un semnal că mai multe detalii ar putea să ajungă în presă așa cum a ajuns și informația despre vizita domnului Geoană la Moscova la alegerile anterioare (o vizită cu mize energetice - link , arătând către ce direcție se îndrepta România dacă d-l Geoană era ales președinte);
• Amânarea excesivă a candidaturii domnului Ponta, care știe deja că cine va candida din partea PSD va pierde, că jocurile sunt făcute. Acțiunile sale politice actuale urmăresc exclusiv minimizarea pierderilor, personale și pentru grupul din spatele dânsului;
• Încetarea acțiunilor de pregătire a construcției South-Stream în Bulgaria (link).

Din punct de vedere geopolitic direcția bună pentru România este să își consolideze poziția în clubul occidental: Europa și NATO.

• Factorii de scară națională. Disputele corupție-stat de drept, stânga-dreapta, ateism-credință, ecologism-dezvoltare industrială, europenism-euroscepticism se încadrează aici. Ca urmare a turbulențelor pe plan internațional nici unul dintre acești factori nu este determinant pentru traiectoria României și, în particular, pentru cine va fi președinte. Cei care susțin astfel de poziții ca prioritare fie ascund cu ele interese geopolitice, fie fac jocul involuntar al unor interese geopolitice, fie folosesc opțiunile geopolitice în mod instrumental, pentru a-și susține oportunist opțiunile de nivel național prin alianțe internaționale adecvate.
• Agenda națională principală e conturată de problema justiției și problema economică. Preferințele politice ale românilor sunt distribuite statistic în această ordine : pe direcția justiției 1) indiferența civică, 2) pro-corupție  3) pro-stat de drept, pe direcția economică 1) stat asistențial, 2  auto-realizare prin inițiativă personală. Există o heterogenitate spațială între diaspora și cei de acasă, precum și între cei de acasă. Este un fapt social că în nici un caz grupul celor care vor și stat de drept și auto-realizare din inițiativă personală nu poate câștiga la vot.
• Dintre instrumentele retorice disponibile pentru convingerea cetățenilor să voteze într-un fel sau în altul (argumentare, persuasiune prin seducție, persuasiune prin incitare) cetățenii care să fie receptivi la argumentare sunt procentual puțini în România. Este un fapt social că structura electoratului român nu permite ca cineva să câștige cu argumente elaborate alegerile din țara noastră. Singurul argument la care majoritatea românilor răspunde este cel de autoritate externă : că persoana a fost girată de cineva pe a cărui autoritate ei deja o acceptă, din orice motive ar accepta această autoritate.
• Românii nu pot încă furniza ca președinte un om din societatea civilă pentru că funcționarea societății civile se bazează pe argumente elaborate, pe acțiune rațională de modificare și punere în practică a unor politici publice. Cu atât mai puțin poate ocupa funcția de președinte cineva din societate civilă în condițiile unor turbulențe internaționale. În astfel de condiții poate fi acceptat să conducă statul angajat în structuri de tip NATO și Uniunea Europeană doar cineva sigur din punct de vedere al intențiilor sale, un om absolut predictibil cu privire la deciziile sale strategice majore.

Din punct de vedere național direcția bună pentru România este să își consolideze statul de drept, iar exprimarea celorlalte preferințe valorice să se facă doar într-un astfel de cadru instituțional. Faptul că acestă direcție bună pentru România este în fază cu direcția bună pe plan geopolitic este o șansă istorică pentru țara noastră.

• Factorii de la scara partidelor din România. Abia aici suntem la nivelul la care se discută cine are cea mai bună sau mai puțin bună resursă umană pentru îndeplinirea unor roluri politice sau a altora. Ca și în cazul scării geopolitice, nici la această scară informația nu este foarte transparentă. Totuși :
• În condițiile actuale contează mult cuplarea la informațiile relevante geopolitic ale momentului. Nu se pune problema ca cineva care nu este deja în cercurile puterii de partea geopolitic bună să candideze cu șanse la funcția de președinte.
• Profilul moral și intelectual, gusturile, imaginea, etc – au importanță doar în măsura în care există mai multe persoane care ar putea gira atingerea scopurilor relevante la scară mai mare. Prima condiție pentru a putea gira este asumarea strategiei pro-occidental, a doua este să fie o persoană sigură, care nu își schimbă opiniile după cum bate vântul, și a treia este să poată convinge un electorat insensibil la argumente raționale complicate.
• Datorită structurii electoratului intelectualii nu au nici o șansă să conducă partide importante din România. Pe de altă parte, fi o eroare concentrarea lor într-un singur partid, de exemplu în Forța Civică, doar ca să conducă și ei ceva. Un partid al intelectualilor va pierde încă multă vreme, și va avea șanse să câștige doar atunci când cei care își modifică acțiunile pe baza argumentelor raționale sau care respectă astfel de oameni vor deveni statistic dominanți. Ce pot face intelectualii prin acțiunile lor este să modeleze din interior partidele existente, în măsura în care mecanismele de funcționare din partid le permit să facă asta. În acest moment PMP și AC au în mod clar astfel de mecanisme, s-a mai mișcat ceva și pe la PDL, în timp ce PNL a fost până acum imun la astfel de demersuri (nu știm ce se va întâmpla după ce noul partid va avea în       conducere un om ca d-na Macovei).

Din punct de vedere al partidelor direcția bună pentru România este ca :

·         Membri de partid care își asumă valorile geopolitice și naționale bune pentru România să aibă impactul electoral care să le permită să ocupe poziții în stat și să aibă cunoașterea aparatului de stat necesară pentru a pune cu eficiență în practică programul asumat.

·         Partidul să aibă mecanismele interne care să permită evoluția resursei umane a partidului și implicit a liderilor lui în sensul creșterii ponderii receptivității la argumente raționale, a comportamentului moral și a bunului gust.

A doua direcție bună pentru România de la nivelul partidelor nu este în fază cu direcția bună pe plan geopolitic și nici cu direcția bună la nivel național (ambele au nevoie de girare prin vot din partea electoratului în starea actuală a lui, o stare nereceptivă la valorile rațiunii, moralității și bunului gust) ceea ce este o neșansă istorică pentru țara noastră. Mai avem de așteptat până când nivelul liderilor politici va fi mai ridicat și până când vom avea lideri din politici provenind din societate civilă.

Dacă factorul determinant pentru profilul persoanei acceptabile azi să fie președinte este cel geopolitic, factorii naționali și de partid influențează modul cum o persoană cu un astfel de profil va candida și va ajunge președinte.

Cui îi convine politica strategică pro-occidentală a domnului Băsescu trebuie să o primească la pachet și cu agenda lui personală, atâta vreme cât nu are altă variantă mai bună de ales. Agenda aceasta include și oamenii cu care vrea sau poate să lucreze. Este clar pentru oricine după rezultatul alegerilor din PDL că și-a dorit un partid controlat de omul dumnealui, respectiv de doamna Elena Udrea. Este la fel de clar că d-l Băsescu încurajează oameni tineri, că îi ajută să se formeze. Însă domnii Funeriu și Papahagi nu sunt genul să răspundă la comenzi, cum sunt d-l Boc și d-na Udrea. Stilul managerial al Președintului l-a făcut, de altfel, și pe d-l Pleșu să renunțe a mai fi consilier…

Nu în ultimul rând, nu cred că este acceptabil pentru aparatul unui stat NATO de la granița în pericol a acestui club ca oameni precum d-l Papahagi și d-l Funeriu să  experimenteze conducerea unui partid important în condiții de puternică instabilitate geopolitică. Domnul Ungureanu a ales un astfel de experiment și în condițiile actuale, însă domnia sa are deja o poziție foarte clară și validată în funcționarea statului. Este un om sigur.

Alegerea doamnei Udrea în dauna domnului Funeriu reflectă opțiunea șefului statului pentru o soluție sigură, de tip comandă și control, în condițiile existenței unui timp scurt până la alegerile prezidențiale și a stării de fapt a electoratului român. Simplul fapt că șeful statului o girează a fost suficient să îi asigure succesul în fața unui activ de partid care nu poate fi esențial diferit de structura electoratului românesc. Este acum treaba structurilor de partid care au votat-o pe d-na Udrea să facă munca de teren necesară pentru pregătirea victoriei unui pro-occidental ca domnul Diaconescu, sau a contribuției decisive a domniei sale la victoria domnilor Ungureanu sau Johannis. Nu se poate anticipa cine va fi președinte, nu o știu nici cei care fac strategia de transfer al puterii pro-occidentale, dar cu siguranță va fi unul dintre dânșii. Domnul Diaconescu are potențialul să rupă mult din voturile electoratului de stânga în primul tur, ceea ce garantează că domnul Ponta sau cine va candida din partea USD va fi obligat să ajungă în turul 2, unde nu are nici o șansă în fața oricărui candidat pro-occidental.

După ce situația se va stabiliza pe plan global și generațiile comuniste crescute paternalist își vor micșora influența politică va sosi și vremea politică a intelectualilor ca domnii Funeriu și Papahagi, chiar dacă pentru dumnealor ca persoane, ca și pentru noi toți aflați azi la vârsta maturității, va fi probabil prea târziu. Până atunci ce putem face eficient în mod alternativ este acțiunea civică, formularea de politici publice, fie individuală, fie în cadrul unor think-tankuri (Societatea Academică Română, Fundația Mișcarea Populară, altele nou înființate dacă cei din FMP nu vor să gireze evoluțiile din PMP cu imaginea lor, sau pur și simplu simt că nu pot îndeplini în actualele condiții rolul pe care și l-au asumat - după cum se vede din ultimele demisii, etc), cu eventuala posibilitate de implicare în structurile executive ale statului atunci când partidele care au preluat proiectele respective ajung la putere și vor să le pună în practică.

Cititorelor și cititorilor care sunt dezamăgiți de un astfel de mod de interpretare a lucrurilor le sugerez  că a face politică este o preocupare ca oricare alta, e ceva onorabil doar dacă e făcută bine, că lucrurile importante cu adevărat pentru un om nu sunt rolul său politic, ci viața sa personală - privată și publică. Singurul rol respectabil al politicienilor este să furnizeze servicii publice de calitate care să permită cetățenilor care nu fac politică și plătesc taxe pentru acele servicii să se exprime deplin în viața lor personală. O doamnă de serviciu care își face treaba cu seriozitate, bine, este mai valoroasă pentru societate și mai demnă de respect decât un prim ministru care și-o face prost.

În concluzie, pe baza celor de mai sus cred că important în alegerile prezidențiale de anul acesta este ca viitorul președinte să fie pro-occidental și susținător al statului de drept. Restul sunt, în condițiile de acum, detalii.

Rugăciune la Vecernia Rusaliilor

_________

Sursa: http://basilica.ro/stiri/sarbatoarea-ipogorarii-sfantului-duhi-la-patriarhie_17762.html

Despre bucuria că se face dreptate

(pe contributors la http://www.contributors.ro/cultura/despre-bucuria-ca-se-face-dreptate-2/ )

Când Ceușescu a fost ucis o explozie de bucurie a cuprins țara, îmi aduc bine aminte. Eram bucuroși că s-a făcut dreptate, că a fost pedepsit pentru suferința pe care ne-o adusese, eram plini de speranță pentru ce va urma în absența lui. El întruchipau răul, iar răul dispăruse simbolic odată cu moartea lui. Azi tot mai multe persoane corupte sunt pedepsite pentru faptele lor și mulți dintre noi ne bucurăm și spunem că s-a făcut dreptate. Se vede asta ușor din comentariile la articolele care prezintă aceste vești. Oamenii vor să dispară răul la fel cum voiau în 1989.

Pe de altă parte, este un loc comun că nu este bine să te bucuri de răul altuia. Este bine sau este rău că ne-am bucurat în felul acesta? Este acesta o bucurie frumoasă sau o bucurie urâtă? Dacă este și una și alta unde se termină frumusețea și unde începe urâțenia?

Am pus aceste întrebări către doi prieteni și am primit două răspunsuri, pe care le redau mai jos.


Răspunsul primului prieten

“Îți mărturisesc ca și eu m-am bucurat când l-am vazut pe Cosma de la CJ Prahova încătușat.

Bucuria mea (chiar m-am bucurat mult!) are patru motive:

1. Faptul că statul de drept (ca temei al civilizatiei) funcționeaza, în ciuda adversităților.

În paranteză merită spus că civilizația este într-un sens scopul arhetipal al omenirii. În creștinism, Ierusalimul ceresc.

Statul de drept nu trebuie confundat cu dreptatea naturala. Este într-un fel exact opusul. Dreptatea naturală – în sensul de dreptate primitiva, dreptate telurica  – este cea a infernului, a Furiilor, a titanilor. Este întotdeauna tragică, toate tragediile grecești se bazează pe conflictul dintre această formă a dreptății telurice, anterioare cetății, și dreptatea apolinică, a regelui.

A te bucura de chinurile altuia – pe care acesta intr-un mod “drept”, legitimat de regulile “naturale” sau omenești, le suportă – ține de frustrare, de bucuria față de răul altuia și de fapt de răzbunare. Razbunarea este dreapta, cumva, are legatură cu dreptatea insasi. Chiar și Dumenzeu în Iov o recunoaște ca valabilă. Doar că este o dreptate a căderii, a infernului, a frustrării, a lipsei.

Această frustrare a fost descrisa în mitul grec prin Erinii. E frumos cum se explică în Orestes al lui Euripide învingerea apolinica a Furiilor. La final vine Apollo si restabilește totul. Dar și pentru că Orestes arată compasiune la un moment dat.

În epoca “naturală” dreptatea stătea sub semnul Eriniilor, deci al blestemului. A face răul intra imediat sub incidența forțelor infernale care fac actul de justitie naturală, se razbună, plătesc, cum zic englezii, retribution.  Diavolul este cel ce acuză, cel frustrat, cel care vrea sa se faca dreptate sub forma razbunării, ca in iudaism și în creștinism …

Cei ce s-ar bucura de intrarea lui Băsescu – ca Antenele – în pușcarie par sa fie dintre cei munciți de Furii, iesiți dintr-o logica a răzbunarii. Nu prea cred că bucuria lor vine dintr-un spirit apolinic, dintr-un spirit al cetății, din plăcerea de a vedea reinstaurată armonia, civilizația, ordinea.

2. Pentru ca e stopată o serie de daune, un rău, o maladie, un curs rău al actiunilor

Ce s-a întâmplat acolo în Prahova depășeste imaginația.

3. Procurorii sunt eroii civilizatori, cavalerii invingatori. E ceva motivator și o poveste foarte frumoasa,ar putea sluji de materie prima pentru un mit istoric.

4. Pentru că este o dovadă de obiectivitate în spațiul public, nu o simplă răzbunare subiectivă sau o crimă interesată mascată sub un simulacru de proces ca în cazul lui Ceaușescu.

Unii avem firi mai blânde, alții mai răutăcioase, din naștere. Dar important este ce facem cu ceea ce avem de la naștere. Dreptatea pe care o cerem trebuie să tindă spre obiectivitate. Dacă suntem prea buni, atunci trebuie să devenim mai severi, iar dacă suntem prea răutăcioși, atunci trebuie să devenim mai buni. Dar asta nu este posibil pentru fiecare de unul singur, ci doar prin echilibrarea reciprocă a tendințelor noastre subiective. De aceea dreptatea nu poate fi decât un bun public.

Consecințele blândeții exagerate sunt următoarele:

·         lipsă de obiectivitatea și tratare în mod egal a tuturor indiferent de ce au făcut.

Consecințele răutății sunt următoarele:

·         lipsa de obectivitate și tratarea discriminatoriu a oamenilor indiferent de ce au făcut.

Răutatea și blândețea duc la imposibilitatea sortării valorilor, a evaluării responsabilităților și la scăderea productivității grupale și organizaționale.

Răutatea și blândețea personală exagerate pot fi controlate de către o persoană prin:

·         rațiune, știind că duce la lucruri care se repercutează asupra ta și a altora în mod negativ. Acest mod este accesibil oricui.

·         spirit. Acest mod este accesibil doar celor care aleg asta.

Răutatea și blândețea exagerate pot fi controlate la nivel organizațional și social doar prin instituții corecte, prin proceduri clare, neinterpretabile, de sortare a comportamentelor valoroase și de management al conflictelor. A lăsa puterea la nivelul unei singure persoane într-o organizație sau într-o țară care nu are proceduri clare și corecte, modificabile doar foarte lent pentru optimizare în timp, deschide calea arbitrarului, în special când o astfel de persoană nu are valori spirituale.

Statul de drept înseamnă obiectivitate publică. Înseamnă domnia legii prin acordul instituțional al tuturor persoanelor din cetate cu privire la tipurile generale de acțiuni permise și nepermise, nu domnia unor persoane anume, oricât de înțelepte ar fi acestea.

Iar cum orice om care ajunge într-o poziție de putere în stat tinde să domnească el însuși în loc să asigure domnia legii, statul de drept nu poate exista decât printr-o atentă echilibrare a puterilor, a organizațiilor publice majore, adică un stat de drept nu poate fi decât policentric. De aici rezidă pericolul major al oricărui partid stat pentru cetățenii țării în care acesta are puterea.

Așadar mă bucur că ne îndreptăm către un stat de drept și că sufocantul partid stat devine tot mai puțin puternic. Mă bucur că se face dreptate înseamnă că mă bucur că pot respira în țara mea.”

Răspunsul celui de al doilea prieten

“Dreptatea se referă la respectarea unor reguli și legi. Dreptatea este ceva inventat de oameni sau primit de oameni ca să ne putem înțelege unii cu alții, dar dragostea nu este o invenție și nu este nici ceva primit. Ea există de la sine, din  noi, este zâmbetul sincer pe care îl vedem pe fața celuilalt când ne întâlnim unii cu alții. Dreptatea fără a mai putea zâmbi niciodată cu un om după aceea este o pierdere, nu un câștig.

Dreptatea nu este o valoare în sine, ea e doar un bun instrument, indispensabil poate, ca să ne înțelegem. Dar dacă oamenii ar avea dragoste unul pentru altul nu am mai avea nevoie de reguli și de dreptate. Pentru că nimeni nu ar mai face ceva să supere pe altul, sau dacă ar face fără intenție și-ar cere imediat iertare.

Dacă îți pasă de altcineva nu îl faci să simtă că trebuie să își caute dreptatea datorită faptelor și deciziilor tale. Ca să poți să faci asta cu trebuie să îl cunoști pe cel de lângă tine, să ști ce valori are, care sunt diferențele. Dar niciodată nu vom putea cunoaște pe toți oameni, nici măcar pe cei care spunem că ne sunt apropiați. Cu cât oamenii sunt mai asemănători cu noi, cu atât îi cunoaștem mai ușor.

Dreptatea este așadar valoroasă mai ales când nu ne cunoaștem unii pe alții, adică atunci când suntem mulți cei care avem interese comune și când suntem diverși. Dreptatea este esențială pentru un popor, pentru un stat, pentru o asociere de state. Pe măsură ce ne cunoaștem devine tot mai puțin importantă. Într-un grup de prieteni, de colegi vechi de școală, de serviciu sau într-o familie ce importanță mai are cine are cu adevărat dreptate? Dacă are importanță mare înseamnă că nu suntem cu adevărat un grup, suntem niște străini împreună ca în metrou. Dacă suntem un grup îl lăsăm în ale lui pe cel care nu are dreptate și îl iubim sau măcar tolerăm mai departe pentru că este al nostru, îl știm. Sau noi al lui, sau reciproc. Și la un moment dat își va da seama și singur că a greșit. Iar dacă nu își va da seama asta e, unii sunt neputincioși, victime oarbe ale unui fel de a fi. Dacă va vrea să plece dintre noi îl lăsăm să plece, poate că se va întoarce mai târziu. Ce rost are când cineva decide să plece din grupul nostru să aruncăm cu noroi în el? Ce vrem să spunem cu asta?

Ni se pare că nu putem trăi fără reguli și dreptate, dar că am putea trăi fără dragoste. Asta e pentru că suntem sau am devenit egoiști, ne raportăm doar la noi înșine. Vrem doar dreptatea noastră. Dreptatea noastră nu poate exista fără dreptatea altuia, pentru că a avea dreptate înseamnă să ceri altuia să ți-o recunoască. Dar nimeni nu îți recunoaște ceva dacă în situația inversă nu s-ar aștepta să recunoști și tu la fel pentru el.

Când acceptăm și dreptatea celuilalt atunci înseamnă că am început să avem dragoste. De fapt dreptatea e un fel de surogat, de formă abstractizată și sărăcită de relație umană autentică.

Cel mai greu pentru un manager  este să ajute oamenii din grupul lui să aibă un minim de dragoste unii față de alții, să îi facă să se tolereze pe cei care sunt în mod inevitabil în conflict de interese, așa cum se întâmplă adesea într-o țară. Ca să poată face asta trebuie ca el însuși, managerul, să aibă dragoste de oameni. Dacă nu are se va refugia într-un discurs de apărare a dreptății, a cinstei. Dar dreptatea este așa cum sunt legile, iar dacă legile sunt nedrepte… Și adesea sunt. A vorbi doar despre ce e drept ca manager este ceva foarte sărăcăcios.

Desigur, și sărăcia asta este mult mai bună decât a ignora dreptatea și a încuraja dușmănia. Dar o astfel de țară sau grup de fapt încetează să existe. Se va dezintegra de la sine. Managerul devine un anti-manager, un agent distrugător, nu unificator, nu coordonator. În România de azi cei mai buni sunt obsedați de dreptate, iar cei mai răi încurajează dușmănia. Avem nevoie de lideri care să iubească oamenii.

Cineva a vorbit demult despre un simț al dreptății, care îți spune într-un fel fără cuvinte cum să aplici legea astfel încât să nu ducă la un rezultat nedrept. Acest simț l-ar avea orice om. În baza lui orice om știe când a făcut ceva nedrept, chiar dacă pretinde că e drept de ochii lumii. Acest simț ar permite să vorbim de morală și de vinovăție, de responsabilitate pentru faptele noastre. Mai târziu alții au spus că simțul dreptății este o înțelepciune izvorâtă din faptul că ne pasă de oameni, de cei pe care îi evaluăm și ale căror fapte le judecăm. Să faci dreptate și să nu fie nimeni mulțumit, ce tristețe ar fi aceasta. Se poate întâmpla doar când nu ne pasă de oameni. Altfel spus simțul dreptății ar avea de a face cu dragostea și cu cât îl avem mai mult, cu atât căutăm mai puțin dreptatea formală. Cu cât îl avem mai puțin, cu atât facem mai mult cum vrem noi legile și doar ceea ce vrem noi cu legile.

La ce ne-ar folosi să dovedim că avem dreptate, dacă atunci când cineva este în suferință sau vedem că ar putea fi nu suntem sufletește alături de el? Chiar și cel care ne-a nedreptățit merită compasiunea noastră. De fapt cel care ne-a nedreptățit sau știm că urmează să o facă merită cea mai multă dragoste din partea noastră. Tot timpul, pentru că trebuie că sufere în sinea lui deoarece este o ființă umană, și mai ales atunci când suferă vizibil dintr-o cu totul altă cauză. Nimic nu ar fi mai urât și mai nefolositor pentru noi decât să ne bucurăm de suferința celui care ne-a nedreptățit. Dacă vom face asta el se va izola de noi și ne va urî.

Dragostea e mai mare decât dreptatea, dar cu toții trebuie să facem cât mai mult efort să fim drepți. Fiecare dintre noi înșine să lucreze asupra sa. Restul vine de la sine. Țara, prietenii, și o viață frumoasă.”

Încheiere

Din răspunsurile celor doi prieteni mi-am mai dat seama cât de importante sunt pentru viața noastră să cunoaștem rădăcinile culturale ale Europei, acea gândire care problematizează viața, persoana și cetatea. Este catastrofal că aceste rădăcini lipsesc din educația preuniversitară a românilor de peste 60 de ani și poate că ceea ce se întâmplă în țară este și rezultatul acestei educații mutilante. Știința idolatrizată ca preocupare majoră a gândirii îmi par acum o descreștere în raport cu gândirea veche. Puterea ei de seducție prin rigoarea discursului pare mai degrabă o capcană a gândirii care a dus la raționalism și ideologiile lui. Faptul că mulți dintre intelectuali ne-am orientat în România spre știință sau către stilul foarte tehnic de gândire  reflectă cred ceva din blocarea noastră comunistă în proiect. Scientismul dominator cultural îmi apare ca o formă de mediocritate, de lipsă de obiectivitate, o excrescență malignă pe trupul spiritual al unei țări. Un exemplu de monocentrism cultural care aduce după el și este favorizat de o cultură a corupției așa cum se întâmplă cu orice fel de monocentrism instituționalizat. Nu acesta a fost spiritul educației românești la întemeierea ei, ci căutarea obiectivității și a excelenței (Anexa).

Pe fond, din răspunsurile prietenilor mi-am dat seama că este rezonabil să ne bucurăm când cineva este pedepsit. Dar  nu pentru că acel om suferă, ci pentru faptul că s-a făcut dreptate și acest fapt este folositor pentru instaurarea armoniei și ordinei în țară. Este la fel de important să nu cedăm tentației dorinței de răzbunare când căutăm dreptatea, pentru că această cedare va submina armonia organizațiilor, a cetății și pacea noastră sufletească.

Mi s-a părut semnificativ că ambele scrisori se încheie prin referire la frumusețe. Prima are în vedere în primul rând frumusețea vieții cetății, cealaltă în primul rând frumusețea vieții personale.

Frumusețea astfel izvorăște din sisteme de valori diferite, complementare, care se limitează reciproc, dar care mai întâi se recunosc ca partener de dialog și astfel se potențează.

Ideile în dialog public pot exista doar într-un stat de drept. Statul de drept este un izvor nu numai al dreptății, ci și al frumuseții publice, este o împlinire a frumuseții vieții personale -inseparabilă de bunul mers al cetății.

____

Anexă: Căutarea obiectivității și excelenței publice la întemeierea educației în statul român.

Pasaje dintr-un proces verbal întocmit în 29 aprilie 1865.

“Din citirea și dezbaterea în tot a noii legi de Instrucțiune, Consiliul s-a încredințat ca pentru înlesnirea aplicării acestei legi care trebuință a se face oarece modificări ce se aștern mai jos. [...].

Cu stipendiații nu se face milă, ci statul îi crește pentru ca să aibă oameni distinși în toate ramurile [notă: doar învățământul primar era gratuit și obligatoriu; evidențierile îmi aparțin]. Pe lângă acestea stipendiații sunt destinați și în scopul de a se ridica prin ei nivelul studiului. Din amândouă punctele de vedere ei nu se pot suferi mediocri și acesta este și înțelesul legii speciale pentru stipendiații din 1861 […].

Arbitrii care vor judeca titlurile și aptitudinea candidaților de învățători vor fi:

1)     Pentru învățătorii sătești, revizorul, institutorul de clasa III și inginerul, sau în lipsă, medicul județului, român fiind.

2)     Pentru institutorii și institutoarele din Comune urbane, doi dintre profesorii gimnaziului local sau cel mai apropiat, trage la sorți, revizorul județului și doi delegați din partea Primăriei locale.

3)     Pentru profesorii de gimnaziu, trei profesori de clase superioare ai liceului celui mai apropiat trag la sorți, trei delegați din partea Municipalității și Directorul liceului.

4)     Printre profesorii claselor superioare de liceu, Directorul liceului, câte doi profesori trași la sorți din corpul profesoral al facultăților din București, pentru partea de dincolo de Milcov și din Iași pentru cea de dincolo [sic] de Milcov, de litere și de științe, și doi sau trei membri, după trebuință spre completarea numărului de șapte, delegați din partea Primăriei locale sau dintre particulari numiți de Ministru.

5)     Pentru profesorii din facultăți, Decanul și 4 profesori ai facultății acelei științe luați prin sorți, doi membri din consiliul de stat din secțiunea corespunzătoare acelei facultăți, doi membri aleși, după natura facultății sau din Curtea de casațiune, sau din Consiliul Medical sau din Consiliul Tehnic … delegați din partea Ministerului.

[…] din elementul 5) s-au șters vorbele pentru București de la facultatea din Iași și pentru Iași de la cea din București, pentru că prin această condițiune, până să se aducă nici o garanție mai mare la alegerea candidaților, s-ar cauza numai pierderi deșarte prin diurnele ce ar căuta să se dea profesorilor și altor persoane numite, ca să se strămute dintr-un oraș în altul. […]

Consiliul, în ceea ce privește cărțile didactice, va propune Ministerului concursuri pentru elaborarea lor, dându-se premii din fondurile bugetului Instrucțiunii pentru stimularea bărbaților capabili, deosebiți de beneficiile din vânzarea acelor cărți, care se vor decerna de Consiliul permanent după cazuri. […] Când va fi urgență de carte scolastică precum și când după publicarea unui concurs pentru asemenea cărți nu se va căpăta un bun rezultat, Consiliul va propune Ministerului a însărcina cu luarea lor persoane dovedite cu cunoștințe speciale în materiile de care vor avea să trateze cărțile. Concursul cu toate acestea va rămâne deschis. […] Dacă la 1 septembrie viitor nu am avea, de exemplu, abecedare, atunci clasa I de la toate școlile elementare, ar căuta să stea închisă. […]

Stipendiștii care la examenele anuale vor avea la vreun obiect de studiu obligatoriu o notă mai mică decât șapte, vor pierde stipendiul, afară de cazul de boală.

Stipendiștii nu pot părăsi internatul înainte de a fini cursul învățăturilor.”

Decanul ținea evidența prezenței celor al căror învățământ era subvenționat.

“STATUL de prezență al elevilor stipendiști de la Facultatea de Științe de la Universitatea din București pe luna februarie anul 1866

Anul al II-lea

Christea Popescu,                  trei absențe

Ioann Petraru,                         șase absențe

Ștefan Michailescu,               patru absențe

Ioann Periețeanu,                   șase absențe

Ioann Georgescu,                   șapte absențe

Anul al III-lea

Grigorie Dimitrescu

Ionescu Paul,                          fără absență

Floru Dănuț

George Constantinescu

George Ghiriloiu

Decan

(ss) Al. Orăscu”

Sursa: Berciu-Drăghicescu A. (adunarea și selecționarea documentelor), 2008, Istoria Universității din București – Documente (1864-1972) -, Editura Universității din București, 31-37