Cât de adânc este iadul

Cât de adânc este iadul ? Este adânc pe cât de mare este trădarea: “ Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (2 Petru 2, 21). Iar trădarea vine din frică și din lăcomie.

Este adânc pe cât de mare este dezbinarea: “Nimiceşte-i, Doamne şi împarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.” (Ps. 54, 9). Răul și de bine se folosește ca să facă dezbinare.

Este adânc pe cât de mare este mândria: „Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov 9, 13), „În gura celui nebun este varga mândriei lui; buzele pe cei înţelepţi îi păzesc” (Pildele lui Solomon 14, 3). Mândria vorbește prin gurile celor orbi.

Este adânc pe cât de mare este orbirea: “Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi” (Matei 11, 23), “ Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu amorţirea inimii” (Deuteronomul 28, 28). Orbirea inimii este mai grea decât orbirea ochilor.

Este adânc pe cât de mare sunt frica și viclenia: “Noi am făcut legămînt cu moartea și cu iadul învoială; urgia va trece fără să ne atingă, căci ne-am făcut din minciună un adăpost și din viclenie un liman !” (Isaia 28, 15), “Tu trăieşti în mijlocul viclenilor şi ei din pricina vicleniei nu Mă cunosc pe Mine" (Ieremia 9, 6). Nebun e cel ce crede că nu se vede în inima și mintea lui.

Este adânc pe cât de mare este desfrânarea: „Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului.” (2 Petru 2, 14). Crezându-se ascuns își dă drumul la toate poftele.

Este adânc pe cât de mare este lăcomia: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Matei 23, 25). Și pofta vine mâncând.

Oricât de adânc ar fi iadul în care suntem dragostea ne poate ridica de acolo dacă o cerem: “Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos” (Ps. 85, 12), iar apoi o și făptuim. Iar cel mai mult dintre fapte ne ține să nu cădem dragostea față de cine ne-a făcut răul, ne urăște, ne disprețuiește. Dragostea față de cine ne înșală, ne minte în față.

Dar dacă nu primim mâna îtinsă, dacă Îi întoarcem spatele Celui care ne-a făcut bine ? Atunci iadul este adânc pe cât de mare sunt hula, dușmănia și încrâncenarea: „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii. Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle” (2 Petru 2, 9-10). Nădejdea a plecat de la noi și ne-am dus.

Totul depinde atunci numai de alții, ce mai fac pentru noi. Iar dacă nici alții n-au cerut milă pentru noi având fapte de dreptate alături iadul este adânc pe cât de înalte sunt cerurile: “Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” (Apocalipsa 20, 14).

Nu e loc de trădare, nici dezbinare, nu e loc de mândrie, nici de orbire, nu deschidem ușa fricii și vicleniei, o închidem desfrânării, fugim de lăcomie, lăsăm hula să treacă pentru că nu e de la noi și nu suntem noi cei care să o învingem. Ținem aproape cu hotărâre, căci pe dânsa a spus că va zidi Biserica Sa şi “porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Unitate, curaj și libertate, sau dezbinare frică și robie, avem de ales. Nici un om nu e înțelept de unul singur.

Rațiunile unei vizite papale

Față de rațiuni e doar aparent rațional să vorbim cu articol hotărât, să spunem “rațiunea este...”, deși gramatica ne permite. Când o facem ne concentrăm atenția prea mult, analitic, și pierdem întregul, sau poate că a fost pierdut de la bun început.

O rațiune a vizitei papale din aceste zile este unificarea în duh la scara întregului timp istoric. S-a văzut în fața altarului catedralei naționale depășirea diversității culturale în genere păstrând-o așa cum este, o depășire de sus. Un președinte protestant, un Papă și un Patriarh al unei biserici naționale, individualitate, universalitate și expresie locală relativ autonomă a universalității unite altfel decât prin dialog inter-cultural, unite în fapt. Trei ipostaze la omenității unitare.

O altă rațiune a vizitei este această construcția unei alternative la instituțiile seculare globale. Puterii de a gândi a omului idolatrizată i se contrapune o alternativă creștină, a cărei energie vine din altă parte. Inițiativa are două centre și crește concentric, recristalizând sub altă formă instituțională ceea ce fusese cândva unitar, dar mereu supus căderii în ispita politică și a mândriei de a gândi cu totul autonom. N-am să-i spun cu numele deja consacrat, pentru că la noi e generator de dezbinare irațională, dar drumul spre acest cadru instituțional există și e bine că există. Eforturile de dezbinare din partea unui al treilea pretins centru sunt sortite eșecului, iar integrarea sa se va face pe măsura învingerii răului din această țară prin efortul proprii săi locuitori.

E limpede și rațiunea păstrării memoriei globale a răului, a felului cum a acționat diavolul în istorie prin totalitarisme. Exodul masiv din țara noastră și din alte țări nu ar fi avut loc fără acest experiment comunist, ne-am fi dezvoltat organic în civilizația europeană. Rostul actualei diaspore uriașe va fi fiind și să apropie, să co-responsabilizeze instituțiile creștine.

Vedem apoi rațiunea contracarării barbariei manipulărilor identitare globale, a drumului spre disoluția relativistă. Mergem împreună așa cum suntem, păstrând identitățile culturale civilizaționale, fără să le traumatizăm. Le unim prin urcuș împreună, nu doar prin științe moderne. Cunoașterea științifică rămâne pe versantul secular al armoniei pe care o căutăm, dar la dreapta ei măsură, fără a-i denatura valoarea prin exces.

Simțim și rațiunea de a scoate la iveală realitatea cu privire la construcția instituțională naționale, identitatea reală a poporului român și a statului nostru. Învelișurile unei istorii fictive se usucă și cad, se relevă tot mai clar miezul a ce s-a întâmplat cu adevărat. Rostul vizitei este și să ne ajute să păstrăm memoria națională a răului făcut de înaintașii noștri, situația persoanelor, trădările între frați, felul cum au gestionat presiunea diabolicului politic în diferite momente istorice. Înțelegem și iertăm, mergem împreună mai departe, iar pe acest teren se clădește un nou centru simbolic al unității naționale, așezat chiar în capitală.

Vizita ne mai relevă barbaria manipulărilor identitare locale. Înțelegem clar că acoperirea crucilor de acum o vreme a fost făcută pentru a submina succesul acestei vizite papale, pentru a submina unitatea noastră în duh. Ce deplorabil și ce naiv să crezi că ai putere asupra lucrării lui Dumnezeu în lume, dar tipic diavolesc. Înțelegem și cine a dorit să facă asta, speculând remanențele identitare culturale locale, traumatizatându-ne, divizând. Vizita ne-a urcat peste aceste falii, a creat un pod solid, de neclintit, deși, firește, nu a fost în acest scop, dar avut în mode evident acest rost, această rațiune.

Și iată-ne la rațiunile poate cele mai mici, dar nu mai puțin importante devreme ce există, lucrarea politică actuală, la care am pus și noi umărul acum o săptămână. Vedem nebunia gândului că o societate firească, sau fie și măcar o familie, se poate întemeia pe corupție. Vedem căderea urii, dinții zdrobiți ai dezbinării, prăbușirea prefăcătoriei, victoria înțelepciunii. Vedem statul de drept intrând într-o lume în care nu are tradiție, dar care îl primește cu brațele deschise pentru că îi respectă valorile cele mai înalte și nu se transformă în idol. În lupta istorică a ontologiilor seculare cu cea creștină vedem ridicarea mereu și mereu la izbândă a celei din urmă. Vedem slăbiciunea pretențiilor de salvare seculară generală, dincolo de exerciții administrative de politici publice, înțelegem și sprijinim ce e de folos, ne delimităm de ceea ce nu este. Vedem utilitatea unei investiții, cea mai deja modalitate de a evalua folosul unei fapte, dar necesară pentru a vorbi celor dominați încă de gândirea în termeni de câștig.

Auzim și vedem autolimitarea și modestia liderilor, simțim respectul reciproc și față de natură, respectul naturii față de oameni, uneori, dar și furia ei ca semn, trăim compasiunea în fața suferinței unor oameni coexistând cu bucuria altora. Știm că suntem doar la început de drum și intuim ce ne așteaptă dacă ne vom abate, iar și iar, în mod iresponsabil. Știm că nu știm, în fond, mai nimic.

Rațiunile se formează asemenea stropilor de ploaie, le primim, ni se dau. Fiecare se mișcă în feluri proprii, separat și împreună la scări tot mai ample și pot fi strivitoare. Rațiunile se văd de către fiecare mai mult sau mai puțin, iar vederea lor e numai în comuniune, când orice vine este primit cu pace. Rațiunile vor putea fi deslușite tot mai mult pe măsura trecerii timpului, de către alți oameni. Sursa lor, rațiunea, nu poate fi epuizată de cuvinte separate, de fraze și texte tot mai complicate, dar știm că a fost cândva văzută și așteptăm să revină. O putem căuta și putem ști când ne apropiem de ea prin semnul trimis de Cel care a trimis-o și pe ea cândva să fie văzută: unitatea noastră în duh.

Rațiunea trebuie să fi fost ieri în Catedrala națională, așa cum este în orice altar creștin.

Ateism, raționalitate și moralitate

În acest mic text încerc să formulez problematica ateismului sincer, onest, dezinteresat, așa cum am cunoscut-o direct pentru că mi-o asumam la finele anilor 80 și începutul anilor 90. Este un simplu exemplu, rămâne la latitudinea cititorului să decidă dacă include elemente relevante general, am bănuiala că ar putea include. Îl scriu pentru că fără intenție am vexat atei morali și onești în ultimul articol de pe Contributors (miza lui era politică) și cred că le datorez o reparație.

În procesul de construire a eului se folosesc resurse culturale, ce citim, ce învățăm, ce comportamente imităm, ce modele avem. Atunci când toate resursele culturale avute la dispoziție în perioda de formare sunt asociate științei în accepțiunea modernă, ideologiilor seculare, religia este devalorizată public și privat, iar modelele alese se declară atee (de felul celor asociate revistei Știință și tehnică din acea vreme), adică susțin că este rațional să credem că Dumnezeu nu există, e cu totul natural să fii ateu. Ești ateu ca peștele în apă, în apa aceea culturală, în cazul meu creată de comunism.

În ce sens este rațional ? În sensul că scopurile pe care ți le propui și coerența a ceea ce gândești sunt compatibile cu ideea că nu există Dumnezeu. În fapt nu ai nici o reprezentare asupra lui Dumnezeu în afara celor disponibile în cărți cum era în acele vremuri Biblia hazlie sau altele de acest fel. În armată s-a întâmplat să fiu bolnav câte zile și la infirmerie un neoprotestant mi-a dat să citesc Biblia, un format micuț al lor. Am citit tot textul în trei zile, nu am simțit absolut nimic special, era o narațiune istorică oarecare combinată cu niște povești imaginare. Ateismul de acest fel nu este incompatibil cu moralitea. Regulile morale vin de undeva, nu se știe de unde, nici nu te intersează, există în jur și ți le însușești în construcția eului pentru că ști că e bine, așa se spune, e o practică.

Dificultățile poziției ateiste apar în momentul în care scopurile se diversifică și apar situații și fapte despre se pune problema dacă sunt bune sau rele. Se poate trece cu superficialitate, cu indiferență peste ele, păstrând o coerență de suprafață, refuzând problematizarea, sau se poate aprofunda, se poate merge la temeiuri. Ce este binele și ce este răul ? Aceste întrebări sunt inseparabile de întrebarea ce este omul (cinevav, o prietenă mi-a dat să citesc rescrierea Fenomenologiei spiritului de către Noica sub numele povestiri despre om), iar întrebarea despre om e insperabilă de întrebarea despre ființă. Există un domeniu întreg care se ocupă cu aceste lucruri, se numește filozofie. Am urmat facultatea de filosofie cu interese de acest fel, am construit răspunsuri personale despre bine și concluzia la care am ajuns e că, pe această linie binele depinde de decizia personală, dar că poate exista oricând răzgândire și că ființa altor oameni, exista lor ca persoane depinde de credința irațională a propriei persoane (tehnic vorbind nu există o cale rațională constrângătoare pentru a ieși din problema solipismului, text aici).

În momentul în care ajungi să cunoști problematica filozofică intri în mod inevitabil în contact cu argumentele pro și contra existenței lui Dumnezeu, iar poziția rațională, coerentă nu mai poate fi atee. Știi clar că este rațional, cu resursele culturale și instrumentele de gândire avute la dispoziție, să fii agnostic. Dumnezeu devine un concept extrem de elaborat, divers structural, în acord cu diferitele perspective raționale asupra lui, că e acceptat ca existând sau nu, în esență un obiect cultural alături de altele a cărui structură și funcționare în viața omului necesită o explicație, se poate teoretiza. Moralitatea poate să aibă sau nu o legătură cu Dumnezeu. Situația ateistă îți apare ca una pe drumul spre maturizare intelectuală, un drum extrem de costisitor și care nu are neapărat o legătură directă cu maturizarea psihologică, pot exista atei maturi psihologi, responsabili, morali în sensul respectării prin imitație a unor reguli care vin de undeva.

Dar de unde vin aceste reguli ? Nici o teorie etică nu e mulțumitoare, nu e lipsită de limite ale întemeierii. Observați vă rog că acest tip de întrebare nu interesează pe nimeni, aproape pe nimeni. Este o curiozitate de tip științific, un interes epistemic, o dorință de a înțelege lumea pentru a acționa rațional în ea. În spate o atitudină mândră, dornică de putere personală, de exprimare liberă a deciziilor personale în mod rațional. Este un ethos iluminist, tip societății comuniste în care m-am născut și format în perioada esențială a vieții. Nu este un ethos al contemplării lumii, al admirării ei, deși aceste lucruri există în plan secund. Adevărul de tip descriptiv, discursiv, e mai important decât binele și frumusețea.

Se poate face o răsturnare se pot pune nediscursivul, frumusețea și binele înaintea descrierii adevărate ca prioritare. Se poate face din știință și gândirea teoretică ceva periferic în raport cu viața simplă, ceva instrumental pentru scopuri secunde, în timp ce simplitatea servește scopurile majore. Se poate teoretiza un gambit de acest fel (un text în Idei în Dialog din 2007). Și pe acest fond se poate primi ca realitate ceva care schimbă ontologia existenței, felul cum gândești ființa și omul, o descentrare de pe sine spre mai mulți sine, pe alții în mod real, pe persoane ca prioritare ontologic și lipsa de realitate și coerență a propriei identități în absența altor persoane inaccesibile principial în natura lor, dar existente. Cosntrucția eului nu mai e un act de cultură, este un act de viață într-un cu totul alt sens decât cel biologic. A naturaliza cât de cât acest mod de a fi e o chestiune de 7-8 ani, iar procesul e fără final. În fapt e nenatural în sensul științific, nu poate fi descris tehnic în limbajul științelor moderne. E descriptibil în limbajul patristic. Este rațional în alt sens decât raționalitate superficială atee, cea foarte elaborată agnostică filozofică, care rămân inteligibile asemenea unor subspații de stare dintr-un spațiu mult mai bogat dimensional (analogia e cu valoare limitată, pentru că nu se pot măsura și descrie efective variabile, când se face asta se pierde ceva esențial).

În concluzie ateismul este compatibil cu moralitatea, dar în mod contingent, nu necesar, se poate rămâne în această situație sau se poate trece la altele în funcție de ce se întâmplă în viața personală, de interesele care apar și, nu neglijabil, de resursele culturale în achiziția cărora e dispus să investească fiecare. La credință nu se poate trece prin decizie personală autonomă, e în funcție de ce vrea Dumnezeu.

De ziua mondială a albinelor

Pe 20 mai a fost ziua albinelor în calendarul iubitorilor naturii. Creștinii, asemenea albinelor, iau ce este bun din sărbătorirea acestei creaturi minunate : culegerea roadelor bune, grija față de stup până la sacrificiu, vederea frumuseții.

“Mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa.” (Pildele lui Solomon, 6, 8). Și mai apoi: “Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău?” Asemenea albinei, Solomon a ales să primească ce este bun, înțelepciunea, și ne arată calea de urmat. Albina alege ce e e folos, utilul cu adevărat, în solitudine și nesingurătate.

„Mică este între cele zburătoare albina, dar rodul ei întrece orice dulceaţă.” (Ecclesiasticul 11, 3). Rodul accesibil nouă, fagurele, e rezultatul cooperării acestor ființe. Roiul își apără rodul și este de temut celor care nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu (“a tăbărât asupra voastră ca albinele” Deuteronomul 1, 43), dar celor care urmează binele li-l oferă. Și omul și plantele polenizate se bucură de lucrul albinelor urmându-și fiecare rostul în lume.

Frumusețea albinei este semn al puterii creatoare a lui Domnului: “De frumuseţea albinei ei se va mira ochiul şi de viscolul ei se va spăimânta inima” (Ecclesiasticul 43, 22). Dincolo de de resursele naturale și serviciile ecosistemice pe care ni le furnizează aceste ființe, se află înțelesul lor la care ajungem doar prin Duhul Domnului, curățați de lăcomii și interese lumești. Duhul Domnului “e mai dulce ca mierea şi [...] mai tare ca leul (Cartea judecătorilor 14, 18).

Asemenea albinei, Sf. Împărăteasă Elena nu ar fi căutat binele dacă nu l-ar fi găsit deja, dacă nu ar fi pogorât peste ea Duhul Domnului. L-a căutat, l-a găsit și ni l-a așezat la vedere tuturor în stupul vieții noastre, ca să ne bucurăm.

Între lucru și ascultare, între Marta și Maria, să urmăm binele în casa noastră sub semnul Sfintei Cruci, urcând pe cât putem din locul jos în care ne aflăm.

Votăm

Votăm pentru libertate, pentru frumusețe, pentru demnitate. Într-o vreme a minciunii votăm pentru adevăr. Adevărul nu stă în dubă. Votăm cu milă pentru cei traumatizați pe viață de comunism: orbi sufletește, ciungi de membrele rațiunii, muți de privirea sinceră.

Votăm plângând, pentru că știm că va exista suferință. Deși meritată, ea va durea, niște oameni vor fi loviți, făcătorii de rău, impostorii, lacomii, hoții. Cei care ne-au mințit manipulându-ne că votul contează vor vedea că votul contează. Vor fi zdrobiți de propria lor minciună experimentală pentru “educarea” României. Eram educați deja, nu aveam nevoie de toată această porcărie din ultimii ani.

România nu avea nevoie de acest experiment al haosului, al agresiunii, al dictaturii proștilor. Ar fi fost de ajuns un singur Cuvânt. Dar nimeni nu a fost capabil să îl spună, nici măcar Patriarhul Daniel, nici măcar Papa. Am fost prea lași cu toții. Ne-au interesat instituțiile, acoperișurile, nu persoanele și vețile lor, planurile gândirii noastre așa-zis înțelepte Despre oamenii politici nici nu are rost să discutăm, cu ochii doar după plăceri și bani de câteva luni au început să dea interviuri că fac ceva. Ce chestie ! În medie românul e inteligent și are rost să i te adresezi, care va să zică.

Cu toții au înțeles de la început, dar le-a fost frică, de bani, de “siguranța” națională. Votăm ca să le arătăm că sunt niște proști, că nu suntem nesimțiți cum cred ei, aleșii, specialii. La judecata de apoi vom fi toți goi în fața lui Dumnezeu. Nici unul nu va avea grade pe umăr, nici mitră, nici vilă, nici domeniu de vânătoare.

Avem libertate, avem drepturi, votăm. Sub unii dintre noi s-au pus bombe și au fost aruncați în aer, acum un an în Malta. Alții au fost azi arestați. Nu ne interesează reduceri, nu ne interesează vouchere pentru honoris causa al infractorilor, transport cu avioane în iad, sex tradițional, hore ale imbecilității, o lume horcăind cu țuica la nas în așteptarea lui Ceaușescu, zeul pomenit în sfinte Liturghii decenii.

Ne e scârbă de oameni ca Dragnea și Putin. Ne e greață de Andronescu și Tăriceanu. Năstase ne provoacă vomă, iar eiusdem farinae, cloaca imposturii, microorganismele care se hrănesc din orice deșeu, din orice pată fecală din instituții, nu există câtă vreme nu se pocăiesc de dezastrul adus fiecărui om din această țară prin faptele lor. La pușcărie. Nu ne interesează criminalii, profesioniștii hoției, șpăgarii, leneșii, mafia care calcă în picioare orice, vânduții diavolului, privilegiații paradisurilor fiscale, abonații banilor de coordonare din fonduri europene.

Unde e datoria iubirii semenilor ? În noi, nu în aceste javre. Votăm pentru libertate, pentru frumusețe, pentru demnitate. Într-o vreme a minciunii votăm pentru adevăr. Adevărul nu stă în dubă. Votăm cu milă pentru cei traumatizați pe viață de comunism: orbi sufletește, ciungi de membrele rațiunii, muți de privirea sinceră, despre care am vorbit mai sus.

Ce va fi după vot ? Alt vot. Normalitatea puterii oamenilor asupra puterii lor, gunoaiele societății instalate în frunte. Sau moartea noastră, preferabilă sclaviei. Dăm mai departe ștafeta luminii gândirii și curajului, se va găsi cine să o aprindă și să o ducă mai departe. Dăm mai departe dragostea și îmbrățișarea, responsabilitatea civică, față de semeni. Zâmbiți, nenorociților ? Vă va amorți zâmbetul. Peste ani veți schelete în pământ, asta e soarta oamenilor.

Nu urâm pe nimeni. Iubim pe toți și dăm o lecție meritată. Votăm.

Nimeni nu este stăpân peste noi în afară de Cel care ne-a creat pe toți și toate, Dumnezeu.

Votăm. Adevărul nu e în pumnul în gură pe care ni-l bagă PSD. Adevărul nu e în plus 100 de lei la pensie sau la salariu. Adevărul nu e să îți vinzi prietenii pentru bani și promisiuni. Adevărul nu e să faci din tineri carne de tocat pentru acasă sau pentru export, să scuipi inocența în ochi pentru că totul e o afacere a ta. Adevărul nu e să înțepenești în funcții până mori cu capul pe birou. Adevărul nu e să te înfigi în fața tuturor ca un nesimțit fără nici un fel de contribuție, de merit.

De n-ar fi făcut între noi lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ați avea, dar ați știu şi L-ați urât – şi pe El, şi pe Tatăl Lui, L-ați urât pe nedrept.

N-avem nevoie de imaginea abjecției care să ni se impună ca icoane, de toți acești comuniști ratați. Să crape în zeama lor, în clubul lor închis. Sunt liberi să vorbească între ei. Să ne scutească de poluarea fonică împuțită pe care o răspândesc. O adunătură de imbecili care insistă cum insistă violatorul psihopat să fie iubit. Nu vă iubim, cărați-vă !

Votăm pentru că am înțeles toate acestea și acționăm. Lepra care a împânzit țara se va restrânge pe măsură ce facem ceva. Întoarcem spatele nenorociților și îi călcăm în picioare dacă vin în calea noastră.

Votăm pentru libertate, pentru că vrem să facem asta.