Trei ani

Dacă îți dă cineva o carte în latină sau greacă veche și îți spune “citește!”  fie ești capabil să o citești, fie nu ești capabil să o citești. Cam așa e și cu muntele. Nu oricine e capabil să meargă pe munte. Mihaela nu doar că era capabilă să meargă pe munte, dar muntele făcea partea din identitatea ei.

Atunci când ai o relație cu un om uneori vorbele tind să compenseze precaritatea faptelor, lipsa lor de consistență. Declarațiile înlocuiesc faptele de dragoste. În cazul nostru faptele au fost cele care au vorbit în locul vorbelor. Vorbele noastre erau doar niște poezii, din când în când.

Muntele nu permite precaritatea faptelor. Când cineva te asigură în coardă viața ta este în mâinile lui la modul literal.

Ca să poți merge pe munte trebuie să ai câteva calități: forță fizică, forță psihică, să cauți ceva mai mult decât  pe tine însuți – o dimensiune spirituală, și să nu fi laș. Mersul pe munte este o deliberată apropiere de cer, de tăcere și de moarte, urmată de reîntoarcerea în comunitatea lumească. Astea le-am gândit noi încă de atunci, fără să știm nimic de practica ortodoxă.

Ceea ce ne-a lipsit nouă a fost dimensiunea religioasă, transformarea spiritualității intense montane în relație explicită cu Dumnezeu. Sau, cum spune părintele Tănase, am idolatrizat muntele. Ani la rând în mini-vacanța de Paști plecam pe coclauri, în general în Banat (cheile Nerei, cheile Carașului). Accesul era o aventură, fără mașină, uneori cu lungi marșuri pe jos pe șosele între două autostopuri. Când ieșeam din tură a treia zi de Paști prin vreun sat, oamenii de la porți ne întâmpinau cu cozonac și ouă roșii.

Din punct de vedere al relației cu muntele atunci când eram acolo, eram complementari. Mihaela era mereu cu ochii după flori, gâze, pietre cu forme aparte, miracole ale naturii, eu sesizam mai degrabă structurile mari, formele, spațiile. Ne îmbogățeam reciproc.

În prima noastră tură, prin 93 toamna, am fost cu un prieten Mihai pe Brâul de mijloc în Piatra Craiului. În prima tură doar noi, în aceeași toamnă dar înainte să fim un cuplu, am urcat pe Valea Bucșoiului și am mers de la Omu spre Pietroșița, dormind la stâna din Deleanu. După cununia civilă am lăsat invitații și am luat trenul de Rodna Veche. “Luna de miere” a fost o tură cu cortul prin Rodna, Gutâi și Țibleș.

Cele mai grele trasee tehnic vorbind au fost 2A, am intrat o dată pe niște fețe între Albișoara Crucii și   Hornurilor reușind până la urmă să-i dăm de capăt cu câteva pitoane, un pasaj delicat aproape fără asigurare și o retragere pe un brâneag în Crucii. Ne plăceau turele heirupiste, gen Rarău-Giumalău iarna de vineri seară până luni dimineața cu tot cu drumul de la București cu trenul.

Aveam un jurnal de munte în care scriam amândoi după tură, iar în turele mai lungi îl luam cu noi ca să nu se estompeze impresiile.

Ieri am fost prin Baiului, muntele unde a avut loc avalanșa de acum trei ani. Iarna munții aceștia sunt foarte frumoși. În mod deliberat am lăsat telefonul acasă, ca să fie ca pe vremuri – comuniune totală cu muntele. Am intrat dimineața pe la Sinaia, stâna din Cumpătul și am ieșit seara pe la Azuga, pe muchia Sorica. Un traseu pe care l-am făcut și cu Mihaela, întreg sau pe bucăți de mai multe ori.

Urcușul a fost fără probleme, muchia fiind dezgolită de zăpadă. Dar după Baiul Mare s-a pornit un vânt teribil dinspre sud-vest. Abia puteai să stai în picioare, noroc că bătea din lateral spate. Totuși, la un moment dat, într-una din puținele zone cu cornișă mare am avut rezerve să risc să trec pe acel vânt, zona fiind relativ îngustă și cu pante mari pe lateral. M-am așezat puțin. În acel moment rafalele au încetat și un calm total s-a instalat. Am trecut zona, iar după vântul a început cu și mai mare intensitate, continuând fără oprire până la ieșirea din zona înaltă. Astfel de rezolvări de situații dificile ni și mi s-au întâmplat de mai multe ori pe munte, dar acum le interpretez altfel, nu doar ca simple coincidențe.

În primăvara lui 98 am urcat împreună în Baiului de la Bușteni și am ieșit pe la Sinaia, având pe creastă un vânt comparabil însă din față. Din cauza lui am propus o dată ajunși sus să ne întoarcem la Bușteni. Însă Mihaela a spus că vrea să mergem mai departe. A fost una din cele mai dure ture împreună.

Mihaela iubea muntele. De revelionul 97 când eram la Curmătura cu Dragoș în trei luni am mers o bucată din creasta nordică a Pietrei Craiului. Se luase și o cocăriță neagră după noi, a trebuit să o asigurăm  în cordelină la un moment dat, îi era frică să treacă un pasaj. La începutul lui mai 97, cu Dragoș în șapte luni am urcat cu telecabina în platou și am coborât în Sinaia pe jos pe o combinație de nemarcat și Piciorul Pietrei Arse.

Cine nu are experiența muntelui nu poate înțelege. E ca și cum ar vrea să citească o carte în latină sau greacă veche fără să cunoască aceste limbi. Cine simte lumea de la o scară mică nu poate înțelege structura ei sufletească atunci când e trăită de la o scară mare. De mai aproape de cer. Revenirea periodică aproape de cer e un avantaj uriaș, îți permite să trăiești în lume fără să fii copleșit de prea adesea ei meschinărie. E ca un fel de rugăciune, aș spune acum. Evident, pentru alții poate exista altceva, muntele culturii sau cel al înduhovnicirii. Important e să urci ceva, după darurile pe care le-ai primit. Adevărata moarte este să rămâi rob al celor trupești și materiale.

Ieri am văzut de sus piciorul de plai pe care s-a declanșat cu noi avalanșa acum trei ani. La fel ca și atunci, și acum avea zăpadă multă pe el, în timp ce pantele învecinate erau parțial dezgolite. O combinație particulară de orografie și expunere la vânt care îl fac un fel de receptor de zăpadă.

Dumnezeu să te odihnească, Mihaela. Știm că te rogi de sus pentru noi. Te iubim.

Texte suplimentare:

http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_avalansa-din-baiului_id_3200.html

http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_moarte-pe-munte_id_2211.html

http://virgiliordache.blogspot.ro/2012/12/ce-inseamna-muntele-pentru-mine.html