Pe unde a intrat diavolul în istorie?

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/pe-unde-a-intrat-diavolul-in-istorie/ )

Lucrarea “Diavolul în istorie” a Profesorului Tismăneanu ridică problema responsabilității. Pe unde a intrat diavolul în istorie? Atâta vreme cât răul (diavolul) este doar în mintea oamenilor îi deranjează doar pe ei, nu se află în istorie. Răul poate intra în istorie doar prin faptele concrete ale unor oameni sau prin faptele lor culturale (vorbe, texte). Răul prin fapte culturale poate fi chiar mai mare decât cel prin fapte concrete, deoarece convinge foarte mulți oameni să facă rele concrete. În acest text am să explorez câteva căi posibile de intrare a diavolului în istorie prin fapte culturale.

Pornesc de la un model simplu de clasificare a produselor culturale. Am ales produsele culturale teologice și științifice deorece sunt cele care se bucură de cea mai mare autoritate în fața oamenilor din spațiul european, nu sunt considerate simple ficțiuni și joacă un rol major în justificarea faptelor concrete. Prin știință înțeleg aici doar știința modernă. Dată fiind simplitatea modelului utilitatea articolului este de a structura o eventuală discuție, nu de a emite adevăruri.

În tabelul de mai jos putem vedea cinci tipuri ideale de autori în domeniul teologie și științei. Diferențierea dintre tipuri am făcut-o în funcție de practica citării autorilor precedenți și de faptul dacă există sau nu un scop spiritual al autorilor când au scris textul.

Tip de autor. Subliniat cel pe unde poate intra diavolul în istorie	Practică citarea autorilor precedenți	Are un scop spiritual când scrie textul	Scurtă caracterizare a produsului cultural
1 Teolog anonim sau nu, pe linia tradiției creștine	Nu	Da	Este scris și citit pentru “folosul duhovnicesc reciproc” [1] al autorului și cititorului. Adevărul dogmei este inconceptibil ca separabil de trăirea practică a vieții creștine, pe care o servește.
2 „Teolog” profesionist	Da	Nu	Produsul își pierde folosul spiritual, accentul se deplasează pe adevăr dogmatic discursiv demonstrabil rațional, polemici cu alți autori, poate duce la pretexte pentru separare instituțională, opțiuni politice, crime, etc
3 Cercetător profesionist	Da	Nu	Componente ale cunoașterii cu o anumită utilitate practică, adevăr științific aflat într-o permanentă schimbare prin constrângeri teoretice și empirice
4 Cercetător din vocație	Da	Da	Produsele tind să fie suprainterpretate în raport cu potențialul lor real de descriere a faptelor, ideile originale să fie aplicate dincolo de domeniile unde este legitim să fie aplicate, ceea ce facilitează utilizarea lor ideologică, politică, uneori duce la crime în masă
5 Plagiator	Nu	Nu	Produsul este un „fake”. O dublă impostură care erodează percepția publică a metodei tradiției teologice anonime fără citare și pe cea a metodei critice a culturii științifice nespiritualizate, cu pretenții de obiectivitate.

În cazul 2 toți autorii ar declara probabil că au un scop spiritual când scriu, dar eu cred că situația reală stă ca în tabel. În cazul 5 toți autorii vor declara că practică citarea corectă (nici un plagiator nu declară că el plagiază).

Exemple pentru cazul 2 sunt “teologi” care au facilitat prin textele lor fenomenul inchiziției, uciderea unor oameni de știință și catehizarea cu forța și mii de crime a populațiilor din regiuni necreștine ale lumii. Nu am cunoașterea necesară în domeniu să dau nume, dar îmi imaginez că există astfel de autori, de vreme ce faptele făcute în numele credinței există. Distincția dintre teologi și falși teologi este aplicabilă și în zona islamului, afirmată ca religie a păcii de către teologii ei autentici (dintre care unii aruncă pisica în responsabilitatea celor care au promovat prin lucrările lor generalizarea gândirii materialiste scientiste, de ex. a lui Darwin, care la rândul ei a influența islamul și ar fi generat terorismul).

Exemple pentru cazul 4 sunt Marx în economie și Darwin în biologie. La Marx lucrurile sunt arhicunoscute. La Darwin tindem să ținem sub preș lucrări și afirmații ulterioare “Originii speciilor” (care este o teorie științifică adevărată în elementele ei esențiale și un program de cercetare pentru toată biologia ulterioară). În aceste lucrări extrapolarea caracteristicilor selecției biologice la procesele economice și sociale pornind de la „adevărul” ipotetic că gândirea este o secreție a creierului cu interesul de a avea o imagine strict materială a lumii vii într-un context cultural pozitivist (fără ca Darwin însuși să fie emoțional un rasist) a dat apă la moară aberațiilor sociologice ale lui Herbert Spencer și a pasat mingea către cele mai diverse ideologii. Către marxiști, cărora le-a susținut ideea luptei de clasă și programul materialist de interpretare a societății, către unii ideologi americani, cărora le-au susținut ideile rasiste generând programe eugeniste puse în practică la scară mică la începutul secolului XX, și către naziști, care au pus în practică programele eugeniste “deduse” din unele lucrări ale Darwin și ale contemporanilor lui pe scară industrială. Exemple contemporane, despre care nu știm dacă vor avea efecte catastrofale sau nu (mai degrabă cred că nu), dar care ilustrează bine tipul 4 cu interese spirituale decuplate de cele religioase sunt evoluționiști atei ca Richard Dawkins și fizicieni ca Stephen Hawking. Cazuri cu interese științifice spirituale subsumate unor interese religioase sunt Newton și Einstein. Acestea nu pot avea efecte catastrofale pentru că generează doar mici erezii benigne, pe care nu le înțelege aproape nimeni (sunt soluții conceptuale coerentizatoare între religie și știință create pentru consumul personal al unor astfel de oameni de știință).

Trebuie subliniat că situațiile din paragraful de mai sus sunt diferite de cele în care practica științifică este denaturată și pusă la remorca unor interese religioase din lene intelectuală, cum este cazul creaționiștilor (aceștia nu se încadrează nici în categoria 3, nici în 4, pentru că ei practică o pseudo-știință). Și prin această categorie de discurs intră diavolul în istorie, întreținând unor false conflicte. Este cu atât mai regretabil să vedem argumente creaționiste preluate în discursuri teologice contemporane în bună parte autentice. În tabelul de mai sus e vorba de tipuri ideale, lucrările reale putând avea și caracteristici mixte.

Unii ar putea susține că și prin autorii din tipul 3 diavolul intră în istorie, de ex. prin cercetătorii din domeniul fizicii nucleare care au permis apariția bombei atomice. Nu cred că așa stau lucrurile, oricum dacă există responsabilități ele nu sunt datorate cunoașterii științifice produse în mod profesionist, ci angrenării conștiente în proiecte tehnologice, ceea ce ține de aplicarea cunoașterii, de inginerie, nu de cunoașterea științifică propriu-zisă. Intrarea diavolului în istorie pe aici nu este specifică proiectelor de dezvoltare a cunoașterii științifice.

Cazurile 2 și 4 sunt cazuri rare, dar care prin influența lor mare pot avea un impact catastrofal, disproporțional în raport cu produsul cultural respectiv (efect neliniar). Ele pot deschide larg poarta pentru intrarea diavolului în istorie. Cazurile de tip 5 distrug prin ubicuitatea lor. E vorba în fond de niște oportuniști capabili de orice pentru interese meschine. Pe aici intră drăcușorii. Dar prin efectul picăturii chinezești pot distruge și ei coerența morală a corpului social. Am bănuiala că acest tip ideal are un rol foarte important și în propagarea socială fără discernământ a consecințelor ideologice ale cazurilor 2 și 4 (unde e rost de un ciolan, unde e o ideologie la modă care are succes, hop și noi, să ținem contra cost poart larg deschisă pentru intrarea răului).

În finalul acestui articol am să schițez o soluție pentru decuplarea totală a propozițiilor descriptive din știință de cele din teologie. Asta ar fi de folos pentru a preveni apariția cazurilor de tip 4 și a celor de pseudoștiință (creaționistă și similare).

Decuplarea adevărului religios de cel științific

Cu privire la cunoașterea știițifică există două locuri comune despre care trebuie să spun că sunt false: că este o cunoaștere dezinteresată și că este o cunoaștere care modelează ceva exterior, în particular natura, care ne spune adevărul despre natură, despre cultură sau despre minte.

Cunoașterea științifică nu este o cunoaștere de dragul cunoașterii, chiar dacă există idealul metodologic al unei atitudini dezinteresate. E de ajuns să ne uităm la orice programe de finanțare a cercetării. Chiar și investiția în cunoaștere fundamentală e motivată de utilitatea ei strategică potențială. Apoi, cunoașterea științifică nu este constrânsă în felul cum este formulată doar de verificarea empirică a predicțiilor ei într-o realitate externă (natura sau altceva), chiar dacă realismul este presupoziția metodologică de lucru a științei de zi cu zi. Felul cum concepem această realitate externă e în permanentă schimbare (la scara istorică), iar schimbarea e controlată de un ameste de obiecte matematice, lingvistice și măsurători empirice. Modelul de cunoaștere ștințifică (teorie) cu întemeiere exclusiv empirică este doar unul dintre cele existente pentru a înțelege teoriile științifice, și actualmente depășit. El este larg răspândit în mentalul colectiv al românilor datorită educației materialist dialectice din comunism, de care pe fond nu prea ne-am desprins nici acum.

Orice formă de cunoaștere discursivă (pe suport text), atât cea religioasă, cât și cea științifică, este acceptată pe baza unor temeiuri, a unor argumente, și este produsă în vederea utilizării într-un scop. Adevărul ei este după părerea mea de nedespărțit de acest context, al întemeierii și al domeniului de utilizare (scopurile la care folosește, în ce proiecte concrete sau existențiale folosim acea cunoaștere ca o resursă, o învățăm și o considerăm adevărată). Cred că este lipsit de sens să discuți despre adevărul unei bucăți de cunoaștere în genere, decuplată de contextul proiectelor (în sens chiar managerial dacă vreți) de producție a ei și de utilizare a ei. E ca și cum am vrea să aplicăm proprietățile de par și impar, pe care le au doar numerele naturale, unor obiecte din natură. Am produce poezie, nu cunoaștere. Cum ar arăta o astfel de formulare contextualistă a adevărului (context practic și de întemeiere epistemică) ?

Cunoașterea obiectivă face parte dintr-un anumit context practic și de întemeiere:

Dacă vreau să ating scopul X (manipulare a naturii, ex. tratarea unei boli de inimă) atunci accept că “Propoziție descriptivă” (adevăr științific, ex. omul este un organism cu structură și funcționare anume) obținută prin „Metodă care satisface cerințe de comunicabilitate și testabilitate intersubiectivă”

Cunoașterea religioasă face parte din alt context practic și de întemeiere:

Dacă vreau să ating scopul Z (ex. mântuire, pace sufletească, unire cu Dumnezeu) atunci accept că „Propoziție descriptivă” (adevăr religios, dogmă, ex. Omul nu este un animal, ci este o ființă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu) obținută prin „Metodă care face apel la texte sacre și tradiție.”

Dacă cineva este nemulțumit de această soluție deoarece i se pare că acceptă propoziții care se află în contradicție logică printr-o șmecherie contextualistă atunci mai introduc un element suplimentar. În conformitate cu logica verbul a fi (cuantificatorul existențial - în termeni tehnici) nu se poate aplica singur unui subiect. Nu pot spune cu sens doar că ceva există, ci spun asta numai împreună cu faptul că acel ceva care există are o anumită proproprietate (pe care în exprimarea comună nu o mai menționez din economie de vorbe). „Gândesc, deci exist” al lui Descartes este un raționament doar aparent valid, forma corctă logic este “gândesc, deci există ceva și acel ceva are proprietatea că gândește.” Observăm că în acest moment mă dau pe mine mai în spate, reflexiv, și mă tratez ca pe un obiect cu anumite proprietăți. Ține de felul de a fi al exprimării în limbaj că rămâne mereu ceva neexprimabil. Nu suntem capabili să avem o cunoaștere completă despre om, ci putem doar să enunțăm după un efort limitat de cunoaștere (cheltuind resurse finite) că are anumite proprietăți și să verificăm adevărul propozițiilor respective în mod pragmatic, în funcție de felul în care cunoașterea produsă ne ajută la atingerea unor scopuri specifice și foarte diferite. Diferitele tipuri de cunoaștere alocă termenului “om” diferite seturi de proprietăți care evidențiază aspecte diferite ale unei realități externe pe care trebuie să o presupunem metodologic, dar la care nu avem niciodată acces complet, iar compatibilitatea (relațiile) dintre aceste aceste seturi de proprietăți nu poate fi evaluată cu folos doar în mod direct.

Relațiile dintre cele două tipuri de cunoaștere se pot stabili cercetând și relațiile dintre proiectele de producție a cunoașterii și cele de utilizare a cunoașterii, nu doar direct relațiile dintre enunțuri. Orice proiecte au nevoie de resurse și este inevitabil să nu ajungă în condițiile unor resurse limitate la relații de competiție între proiecte și instituții, sau de disonanță cognitivă dacă proiectele sunt ale aceleiași persoane. Și atunci ne criticăm reciproc folosind conceptul de adevăr al propozițiilor în genere separate de contextul lor. Dar relațiile pot fi și de cooperare sau mutualism. Atâta vreme cât există scopuri omenești ca îndumnezeirea care nu pot fi atins folosind doar cunoaștere științifică, și scopuri omenești ca exploatarea resurselor minerale de pe meteoriții dintre Pământ și Marte (japonezii se ocupă cu asta) care nu pot fi atinse prin cunoaștere religioasă e limpede că e preferabilă o teoria a adevărului care permite acceptarea ambelor tipuri de cunoaștere.

Acesta nu este un mod relativist de a pune problema, cu consecințe de tipul anything goes, pentru că cunoștințele de diferite tipuri sunt stabilizate prin procedurile lor de întemeiere și prin succesul practic pe care l-au avut în atingerea scopurilor pentru care au fost create. Ele sunt rezultat al evoluției culturale, ca proces distinct de evoluția naturală, au propria lor dinamică, dar una cu reguli proprii de selecție în viața efectivă a ce este adevărat și ce nu.

Dar în termenii gandirii comune actuale (pentru că are și ea dinamica ei) cele doua tipuri de cunoaștere par realmente opuse. Ca rezultat ne irosim inutil energia datorită unor falii sociale și politice create pe aliniamente de cunoaștere crezută adevărată, atât pe plan național, cât și pe plan internațional. Poate că alături de investițiile în capital creat (fabrici, reședințe și clădiri pentru cult) o investiție folositoare complementară ar fi cea într-o educație academică nici scientistă, nici dogmatică a celor din tipurile 2-5 (cei din tipul 1 n-au nevoie de nimic în plus) cu acces atât la știință cât și la dogme în condițiile unei gândiri asupra a ce este cunoașterea de diverse feluri și a unui sistem public de valori care să arate clar ce se poate face și ce nu trebuie făcut niciodată, indiferent în numele a ce și pentru ce. Cu exemple concrete din istoria dezastrelor omenirii și cu cât mai multă modestie, fără a ne împinge în față pe noi înșine, autorii, ci gândindu-ne la folosul celor pentru care scriem, conștienți că nu vom ști niciodată aproape nimic, că lucrurile cu adevărat importante nu se pot spune în cuvinte.  Ca să îi fie mai greu diavolului să intre în istorie.

______

Notă: [1] Lemeni A., 2011, Adevăr și comuniune, Ed. Basilica, București, p32

Wittgenstein über Mystik und Ethik

6.43 Wenn das gute oder böse Wollen die Welt ändert, so kann esnur die Grenzen der Welt ändern, nicht die Tatsachen; nicht das, was durch die Sprache ausgedrückt werden kann. Kurz, die Welt muss dann dadurch überhaupt eine andere werden. Sie muss sozusagen als Ganzes abnehmen oder zuneh-men. Die Welt des Glücklichen ist eine andere als die des Un-glücklichen.

6.431 Wie auch beim Tod die Welt sich nicht ändert, sondern auf-hört.

6.4311 Der Tod ist kein Ereignis des Lebens. Den Tod erlebt man nicht. Wenn man unter Ewigkeit nicht unendliche Zeitdauer, son-dern Unzeitlichkeit versteht, dann lebt der ewig, der in der Gegenwart lebt. Unser Leben ist ebenso endlos, wie unser Gesichtsfeld gren-zenlos ist.

6.4312 Die zeitliche Unsterblichkeit der Seele des Menschen, das heist also ihr ewiges Fortleben auch nach dem Tode, ist nicht nur auf keine Weise verbürgt, sondern vor allem leistet diese Annahme gar nicht das, was man immer mit ihr erreichen wollte. Wird denn dadurch ein Rätsel gelöst, dass ich ewig fortlebe? Ist denn dieses ewige Leben dann nicht ebenso rätselhaft wie das gegenwärtige? Die Lösung des Rätsels des Lebens in Raum und Zeit liegt ausserhalb von Raum und Zeit. (Nicht Probleme der Naturwissenschaft sind ja zu lösen.)

6.432 Wie die Welt ist, ist für das Höhere vollkommen gleichgültig. Gott offenbart sich nicht in der Welt.

6.4321 Die Tatsachen gehören alle nur zur Aufgabe, nicht zur Lösung.

6.44 Nicht wie die Welt ist, ist das Mystische, sondern dass sie ist.

6.45 Die Anschauung der Welt sub specie aeterni ist ihre Anschau-ung als—begrenztes—Ganzes. Das Gefühl der Welt als begrenztes Ganzes ist das mysti-sche.

6.5 Zu einer Antwort, die man nicht aussprechen kann, kann man auch die Frage nicht aussprechen. Das Rätsel gibt es nicht. Wenn sich eine Frage überhaupt stellen lässt, so kann sie auch beantwortet werden.

6.51 Skeptizismus ist nicht unwiderleglich, sondern offenbar unsin-nig, wenn er bezweifeln will, wo nicht gefragt werden kann. Denn Zweifel kann nur bestehen, wo eine Frage besteht; eine Frage nur, wo eine Antwort besteht, und diese nur, wo etwas gesagt werden kann.

6.52 Wir fühlen, dass selbst, wenn alle möglichen wissenschaft-lichen Fragen beantwortet sind, unsere Lebensprobleme noch gar nicht berührt sind. Freilich bleibt dann eben keine Frage mehr; und eben dies ist die Antwort.

6.521 Die Lösung des Problems des Lebens merkt man am Ver-schwinden dieses Problems. (Ist nicht dies der Grund, warum Menschen, denen der Sinn des Lebens nach langen Zweifeln klar wurde, warum diese dann nicht sagen konnten, worin dieser Sinn bestand.)

6.522 Es gibt allerdings Unaussprechliches. Dies zeigt sich, es ist das Mystische.

7 Wovon man nicht sprechen kann, darüber muss man schweigen.

Despre Diavol

Mi se pare tot mai mult că incapacitatea de a face față răului cel mic, neputințelor și intereselor aproapelui decât printr-o reacție radicală duce la întoarcerea răului cu o forță crescută. În fond e o lașitate, o fugă de dezbaterea și disputa civilizată, un refuz de a accepta pierderea de etapă, dacă ești înfrânt, o răzbunare distructivă. Am văzut zilele trecute filmul Lincoln și am avut sentimentul unei lecții despre mâna invizibilă, cum din interesele egoiste ale oamenilor și interacția lor ies lucrurile bune pe plan spiritual. Nu de la intențiile bune ale politicienilor trebuie să așteptăm politicile folositoare, ci de la prinderea acestor oameni într-o rețea socială cât mai extinsă simultan cu acceptarea unor valori morale publice în mod deontologist, chiar dacă cei mai mulți dintre noi suntem incapabili să le urmărim permanent.

Morți au fost și în războiul de secesiune, morți au fost și în comunism și fascism. Dar în primul caz confruntarea a fost în limitele naturii umane, nu subsumată unor scopuri utopice, dincolo de ceea ce omul poate fi capabil. A fi egali în fața legii și diferiți în rest între noi cum suntem a fost un scop folositor de urmat, indiferent de motivațiile egoiste materiale sau emoționale sau de orgoliu ale actorilor implicați, pe când a duce inegalitățile la extrem și a aplica selecție umană ca pe un bine public, sau a duce egalitatea dincolo de cea în fața legii și a aplica nivelare socială ca pe un bine public au fost doar ispite ale diavolului.

În climatul materialist al zilei de azi s-ar putea ca unii să considere exprimarea Diavolul în istorie (titlul cărții lui Vladimir Tismăneanu tradusă recent și în românește) ca pur metaforică. O ontologie a minții pur științifică, materialistă, fără gânduri de la diavol și de la Dumnezeu, e bună pentru medicină, dar o ontologie a minții pentru acțiune politică fără acceptarea existenței unor gânduri realmente bune sau rele duce la dezastru. Gradul de realitate al diavolului nu este mai slab decât al termenilor teoretici din fizică, dar raportat la seturi diferite de fapte ale lumii.

Avem în minte și gânduri care nu ne vin de la noi, ci de la diavol unele și de la Dumnezeu altele. Să nu ne învoim cu orice gând ne trece prin minte fără să ne întrebăm dacă este unul bun sau unul rău. Ține de discernământul nostru să înțelegem care sunt unele și care sunt celelalte. Ține de rolul duhovnicului atunci când ne simțim depășiți de situație. Dar atenția trebuie să fie a noastră mereu, lenea gândirii, lipsa de reflexivitate nu ne fac, orgoliul că tot ce dorim este dorința noastră nu ne duc decât la ruinarea vieții. A fi undeva în spate și a vedea cum defilează gândurile prin fața ta. A te nevoi pentru a nu mai fi asaltat de gânduri rele. Lucruri elementare pentru un creștin, ciudate pentru cineva care s-a construit în poate cea mai diabolică perioadă a istoriei, când în numele binelui s-a făcut atâta rău.

Cum ne informează dl. Tismăneanu, "Mihail Bulgakov scria despre prezenta Diavolului in Moscova celui mai ingrozitor an al Marii Terori, 1937. Leszek Kolakowski a precizat ca Diavolul a fost o parte a experientei totalitare, o prezenta reala. Comunismul si fascismul au falsificat notiunile de Bine si de Rau (lucru accentuat de Alain Besancon pe urmele lui Vladimir Soloviov)."

Să ne rugăm pentru cei care fac rele. Sunt niște victime care se învoiesc cu răul care li se pune în față. Suferința celor care suferă în urma faptelor lor nu este nimic față de suferința lor. Suferința este o ocazie de a te trezi la realitate, în timp ce facerea de rău este scufundarea în iluzie, într-o viață diabolică.

________

Sursa foto: http://www.contributors.ro/cultura/diavolul-in-istorie-editia-romaneasca/

O legătură între Basarabia, gazele de șist și Roșia Montana

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/editorial/o-legatura-intre-basarabia-gazele-de-%C8%99ist-%C8%99i-ro%C8%99ia-montana/)

Cred că toată lumea a observat de câțiva ani buni următorul mesaj pe drumurile naționale și diverse ziduri sau parapeți cu vizibilitate mare:  “Basarabia e România”. Ca orișicare cetățean mereu m-am întrebat cine scrie aceste mesaje și de ce nu le șterge nimeni. Din succesiunea de proteste contra proiectului Roșia-Montana, apoi contra gazelor de șist și acum pro Basarabia am o idee în acest sens.

Niște oameni capitalizează pe 1) sentimentele naționale ale românilor și 2) naivitatea unor cetățeni pentru a îndepărta România de traiectoria occidentală incitând câteva încălcări de tabuuri:

• Să ceri anularea granițelor dintre România și Republica Moldova în contextul dreptului internațional și stabilității politice globale actuale (numesc asta “direcția România Mare”)
• Să elimini prin forță investitori strategici, generând costuri de imagine suficient de mari ca respectivii să nu mai suporte, sau cel puțin ca alții să nu mai aibă chef să vină („direcția nu ne vindem țara”)
• Să canonizezi prea rapid oameni care au trecut delicat („direcția România sfântă”)

Cu privire la primul aspect, anularea granițelor prin decizie a celor două grupuri de cetățeni, așa ceva poate să funcționeze în condițiile fluidității juridice și geopolitice dintr-un război mondial, dar această abordare nu are nici o șansă în situația globalizată din secolul XXI. Aici confundăm între scopuri și mijloace. Scopul nu este să decidem noi și doar noi să fim împreună cu Moldova, scopul nu este să dăm cu tifla, să ne arătăm mușchii sau curajul, ci să fim cu Moldova. Rusia a acuzat România de revizionism (de ex. neoficial aici și prin voci oficiale aici), dar asta nu înseamnă că nu are interesul să existe manifestații pentru unirea Basarabiei cu România. Este exact ce ar da apă la moară acuzațiilor Rusiei și ar activa probabil revizioniștii din Ungaria, pentru a destabiliza regiunea. În acestă perspectivă alianța dintre Băsescu și Orban apare ca naturală, legată de interesele țărilor lor, nu de interese ideologice.

Cu privire la al doilea aspect, tactica pare să fie să slăbești cât mai mult adversarul  (România) pe termen scurt, în numele unei ipotetice dezvoltări durabile raționale pe termen lung folosind resurse exploatate autarhic. Aici cuvântul rațional e pedalat până la manie, după cum se vede în Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă, document care face referire la contextul internațional doar la coadă (aici). Se folosește ideea utilă a necesități nedistrugerii capitalului natural și neexacerbării inegalităților sociale ducând-o la ideea inutilă a vulnerabilizării în competiția globală economică și politică. Pentru ca România să se dezvolte durabil trebuie să fie satisfăcută o condiție sine qua non : în primul rând să existe România. Politica de alianțe și de securitate când te afli într-o zonă gri trebuie să să afle între cerințele preliminare (boundary conditions) nu  în lista “și altele”. Pentru Elveția, San Marino sau Andorra nu ar fi cazul. Condiția preliminară de existență pentru o țară ca România este durabilitatea politică a sistemului democrat, abia apoi, instrumentală pentru ea, avem durabilitatea socio-economică și naturală, nu invers. Dacă ducem țara către un sistem autoritarist ca în Rusia dezvoltarea durabilă va servi doar liderilor poltici, nu și cetățenilor. ONU a acceptat dezvoltarea durabilă pe agenda organizației globale și implicit a statelor din lume cu referire la aspectele naturale, economice și sociale ca pe o soluție a menținerii aceleiași configurații a statelor din lume, a micșorării riscului de conflict internaționalizat, nu ca pe un instrument pentru reconfigurarea sferelor de influență rezultate din falimentul sistemului comunist. Ecologismul nerezonabil periclitează stabilitatea politică democratică și subminează prin aceasta interesele cetățenilor neecologiști.

În ce privește al treilea aspect, poate că este surprinzător să aflați că Biserica Ortodoxă din Republica Moldova (supusă Moscovei), diferită de Biserica Ortodoxă Autonomă a Basarabiei (supusă Patriarhiei Române) intenționa să canonizeze un martir al temnințelor comuniste, în condițiile în care românii au amânat discuția, la fel cum au făcut și în cazul altor potențial canonizabili (nu dau link-ul pentru ca acest articol să fie publicabil). BOR amână pentru a nu leza sensibilitățile internaționale post-belice, tabuurile politice și de drept internațional în vigoare. În fond BOR realizează cu nu ar putea exista instituțional în absența statului român. Ce motiv ar avea Biserica Rusiei să dorească recunoașterea sfințeniei ortodocșilor de dreapta români morți după al doilea război mondial (nu discutăm dacă se justifică sau nu acest fapt) ? Motivul politic este simplu: folosirea valorilor spirituale pentru a îndepărta România din zona de influență occidentală. Prin unele voci hard de la amvon ni se spune că oricine trebuie să aibă un stăpân (comunicare personală), fie că ne place, fie că nu, transferând subliminal alegerea între diavol și Dumnezeu ca lider spiritual (model de urmat în fapte personale) într-o alegere politică (frați de urmat în alianțe publice internaționale). Vrei cu rușii – liderii ortodoxiei, sau cu americanii – liderii decadenței occidentale (“diavolul din mediul digital”, alte etichete de propagandă negativă) ? Abordarea reverberează nesurprinzător până la Muntele Sfânt. Noroc cu bunul simț al românilor de rând și cu înțelepciunea conducătorilor bisericilor. Nu degeaba a putut veni Papa în România și a fost canonizat Monseniorul Ghika.

După atâta pronunțare a cuvintelor național și România pe bună dreptate cititoarei și cititorului i s-ar putea părea că avem de a face cu o patologie a spiritului (în stil nicasian, sentimentul românesc al ființei), dacă nu chiar psihică, megalomanie și/sau paranoia, adică a crede că noi suntem un buric al pământului în privința intereselor Rusiei. Realitatea e că nu așa stau lucrurile, ci țara noastră reprezintă doar o piesă în puzzle-ul regional. Dai cu tacul în Ungaria și cine știe ce iese în Ucraina. Sau chiar mai departe (a se vedea rezervele președintelui cu prvire la intervenția în Siria). Care e rolul acestei piesișoare în jocurile geopolitice regionale și macroregionale mă depășește, dar sper cu naivitate că informația se află în rapoartele de pe mesele de lucru ale d-lor Băsescu și Ponta.

Scopul unor demersuri ca cele trei menționate mai sus este în opinia mea să facă România nefrecventabilă de către puterile occidentale și să imprime asupra românilor imaginea unor oameni de secolul XIX, patrioți, mioritici și fundamentaliști. Că imorali și rasiști deja sunt, niște corupți care nu suferă romii.

În toate cele trei aspecte de mai sus se află lucruri bune fără de care cetățenii manifestanți nu ar fi manipulabili pe direcția lor și care trebuie recuperate, dar asta nu se face maximizând agenda pe fiecare dintre direcții, și cu atât mai puțin pe toate trei. Calea cea mai bună este calea de mijloc. Nu e cazul să schiem ca la coborâre de viteză, nu ne permite gabaritul economic și politic (iar cel spiritual, masiv, nu ne îndeamnă la așa ceva). Ne poate sufla orice pală de vânt resimțită ca mult mai puternică decât este datorită vitezei. Mai degrabă să ne vedem de drum ca la slalom uriaș, dacă se poate și cu unele mișcări cu adevărat neprevăzute de nimeni. În slalomul meteoritului României printre planetele geopolitice trebuie îndemânare, foarte puțină grabă și oarece inspirație izvorâtă din dragoste de țară.

În rezumat, cum bine zice un comentator anonim pe Hotnews:  “Avem niste prieteni la nord est care instiga la manifestații naționaliste. Chestii de genul "afară cu investitorii americani" sunt foarte bine gândite, cu mândria de țară în cap și stomacul gol vom fi acaparați mai ieftin de ruși, atunci când oricine altcineva ne va intoarce spatele. Ba chiar vor apărea în chip de salvatori. De ce repetăm greșelile trecutului?”

Să nu le mai repetăm măcar până devine funcțională baza de la Deveselu. Ar fi frumos ca dl. Ponta să-și facă treaba în vizita din SUA și problemele dumnealui de etică academică vor sta sub covor poate pentru totdeauna (chiar dacă ne vom muta noi în altă cameră a apartamentului național, lăsând-ul profesor universitar la o universitate specială creată doar pentru domnia sa).

Nu știu cine scrie peste tot “Basarabia e România”. Dar știu că cine își trădează prietenii ajunge sluga dușmanilor. Mai avem nevoie o dată?

Bucuria de a fi împreună

Timpul zvâcnește în sufletele noastre
Cu fiecare dorință și speranță,
Cu fiecare hotărâre de a fi,
Timpul e însuși focul care suntem.

Cum să nu iubești toți bătrânii aceștia
Veniți peste timp în casele noastre,
Veniți peste lume în sufletul nostru,
Dăruiți nouă cu totul.

O flacără aici, o flacără acolo, prin locuri,
Lumină din lumină crește țara aceasta,
Cuvânt peste cuvânt peste cuvânt
Ca să se facă o casă cu turle.

Timpul fiecăruia dospește pâinea cea mare,
Timpul nostru pe care ne urcăm la cer
Știind ce vorbim, știind ce spunem,
Cui vorbim și cui spunem.

Avem cuvinte pentru că avem istorie,
Avem istorie pentru că avem tăria
Să strângem cu puterea inimii frumusețea
Oamenilor care au ars aici peste timp.

Dacă auzi clopote acela e timpul,
Aceea e suferința pentru bucuria ta
Blândețea celor mai vii decât noi,
Dragostea revărsată peste lumea întreagă.

______

Sursa foto: http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/21/moartea-lui-constantin-brancoveanu/constantin-brancoveanu-cu-fiii-sai/

Despre motivațiile pelerinilor

Într-un articol folositor despre pelerinaje:

http://www.doxologia.ro/hramul-sfintei-cuvioase-parascheva/interviu/sociologul-mirel-banica-la-televizor-defectele

Sursa foto: http://www.bzi.ro/bulevardul-stefan-cel-mare-paralizat-de-mii-de-pelerini-foto-395352

Kerasma

Milă pentru politicieni

Captivi lăcomiei, captivi mândriei, sclavi ai laudei de sine, sclavi ai disprețuirii aproapelui, marea majoritate a politicienilor sunt demni de milă. S-au îmbogățit furând, nedreptățind, exploatând, agresând, lovind sub centură pe oricine le stătea în cale, caută onoruri academice fraudând, vor să fie profesori fără a fi modele morale și de oameni de știință. Tristă viață.

Acum cerșesc milă precum Dragnea sau Ponta la Sf. Paraschiva și spun tuturor că se roagă pentru dușmanii lor. Să ne fie milă de ei, căci acela care se laudă cu faptele bune pe care le face pierde tot folosul lor. Ei nu stau în rând precum ceilalți pelerini, ci precum voievozii alături de ierarhii bisericii. Orice este bun pentru a avea puterea, orice fel de manipulare a maselor.

Fără să fi făcut nimic pentru țară și oameni așa cum au făcut sfinții voievozi ei și-ar dori un stat teocratic, cel puțin până la apariția oportunității de a ne întoarce la comunism și ateism, și-ar dori un stat în care dând din banii publici Bisericii să se folosească de prestigiul acesteia ca să fie stăpâni ai lumii acesteia. Ei nu își dau seama că oamenii mai degrabă se vor delimita de gesturile politice ale clerului lor decât să transfere prestigiul lui Iisus Hristos asupra unora ca Dragnea și Ponta, asupra lui Năstase, Iliescu. Oamenii nu pot avea decât milă pentru astfel de conducători, așa cum stau ei cu smerenie în rând la sfintele moaște. A sta în rând este adevăratul antrenament pentru curățire, pentru pace sufletească, nu a intra în față. Mai demn de respect este un Gigi Becali, cu toată incultura și agresivitatea lui.

Politicienii demni de respect își arată credința făcând fapte pentru oameni, fapte private publice bune neștiute (nu intră în fișa postului să te închini la moaște), punând în practică politici publice folositoare. Credința se dovedește nu prin vorbe și participare televizată la ritualuri sacre.

Politicienii demni de milă nu au ce să caute în fruntea statului. Dumnezeu i-a adus acolo, ca să ne pună oglinda în față ca țară, ca popor, tot El îi va da și jos prin noi cu ocazia următoarelor alegeri. Nici faptele noastre nu sunt mai grozave, dar văzându-le public la alții înțelegem mai clar că noi înșine trebuie să ne schimbăm felul de a fi. Acesta este avantajul democrației, al libertății politice, asupra teocrației, a simfoniei de bizantine: eliminarea în timp util a conducătorilor care fac fapte rele înainte de a duce la distrugerea țării și a noastră.

Să ne rugăm pentru acești conducători până la următoarele alegeri și să alegem alții mai buni.

Mormântul părintelui Petroniu Tănase

B.U.G. Mafia și minunile de după blocuri

Într-un interviu recent băieții de la B.U.G Mafia spun că ei cred în Dumnezeu. De ce? Pentru că au avut sentimentul că reușita a depins și depinde nu numai de ei, ci mereu și de altceva, incontrolabil, dar care se tot întâmplă. Altfel nu ar fi putut rezista.

Acest ceva care se tot întâmplă sunt “minunile” fiecăruia. Lucruri care nu pot fi rodul întâmplării, pentru că au un rost. Ceea ce este evident o minune pentru cineva, pentru altcineva va trece neobservat sau va fi calificat ca întâmplare. Sentimentul că s-a întâmplat o minune este specific lumii tale și este un semn că ai credință în Dumnezeu. E un mod de citire a faptelor lumii, independent de voința ta. Uneori oamenii își formează părerea că s-a întâmplat o minune (că i-a ținut/ocrotit/ajutat Dumnezeu) mult timp mai târziu, după ce au aflat lucruri pe care nu le știau atunci despre ce ar fi putut să li se întâmple.

La coadă la moaștele Sf. Paraschiva a murit ieri o femeie. De inimă, fiind bolnavă. Dumnezeu să o odihnească. Azi un editorialist a publicat un articol nesimțit despre stupiditatea și primitivismul celor care fiind bolnavi își riscă viața ca să-și atingă buzele de o sticlă dincolo de care află niște oseminte sfinte. Dar pentru un om credincios care știe că va muri curând, fiind bolnav, ce bucurie trebuie să fi fost să i se întâmple asta așteptând să sărute moaștele unui om sfânt. Atunci pentru cine discută acest ziarist acel eveniment tragic în acel mod?

Ziaristul scrie pentru cei ca el, oamenii care nu cred în minuni, nici în folosul pelerinajelor la sfinte moaște. Similar, minunile zilnice trebuie spuse doar celor ca tine. Băieții de la B.U.G Mafia știu acest lucru. Ei au vorbit despre Dumnezeu în interviu doar pentru fanii lor, pentru ca aceștia să știe ce cred ei în această privință.

"Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi" (Matei, 7, 6).

Sunt multe mărgăritare după blocuri, pentru că "nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi." (Matei, 9, 12). B.U.G. ne vorbește în interviu de situații miraculoase, de mărgăritare relevante pentru șmecheri: "Pentru a fi șmecher îți trebuie atât minte, cât și cultură. La care probabil că nu o să accezi niciodată. Să nu mă întrebi ce înseamnă a accede!" (comentariu pe youtube într-un dialog de forum la o melodie a lor). A se compara formularea comentariului cu versul din care se inspiră valorile fanului respectiv: "am combinația devastatoare de forță, minte și cuvinte, frate, sunt tare !"

Iată câteva produse ale șmecherilor de la B.U.G. pentru alți șmecheri nesupuși ca și ei (cântecele au un limbaj vulgar, de cartier, a se evita deschiderea lor de către persoanele care s-ar putea simți lezate):

"Lumea e sătulă de atâta c***t pe care tu l-ai mâncat la fiecare mandat": "Românește"

"Experimentul românesc a fost un dar care m-a-nvățat cum să mărșăluiesc pe jar": "Cu tălpile arse"

"Am făcut ce-am vrut în anii ce-au trecut, tot aici, niciodată n-am plecat, niciodată":  "În anii ce au trecut".

Oamenii cu minte și cultură sau dornici de a se cultiva captivi fostelor cartiere muncitorești au mai multă nevoie de susținere emoțională decât oamenii cu minte și cultură care au evadat social de acolo (chiar dacă au păstrat același domiciliu). B.U.G. le oferă această susținere, solidar, și îi ajută prin asta să se ridice.

Oamenii aceștia educă și motivează împachetând valori perene într-un limbaj compatibil cu obișnuințele publicului țintă.

Respect !

____

Sursa foto: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Intreprinderea_Granitul_si_constructiile_noi_din_carterul_Pantelimon.JPG

Protestele de stradă și eficiența răzbunării pe politicieni

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/editorial/protestele-de-strada-%C8%99i-eficien%C8%9Ba-razbunarii-pe-politicieni/ )

(de citit pentru o imagine a valorilor protestatarilor și http://www.contributors.ro/editorial/united-we-stand-divided-we-fall/ )

În acest text voi susține afirmația că protestele de stradă contra proiectului Roșia Montana sunt un mod eficient al oamenilor de a se răzbuna pe politicieni. Voi arăta și limitele inerente acestui mod de a acționa.

Poți protesta în stradă pentru a-ți susține interesele pe termen lung, punând în paranteză sentimentele negative pe care nedreptățile contra cărora protestezi ți le induc. Acestea sunt proteste proactive de genul celor organizate de sindicatele puternice din Germania și Franța. Sau poți protesta în mod reactiv, din considerente în primul rând emoționale, de exemplu ca să te exprimi și ca să te răzbuni când cineva, o instituție, un grup de oameni sau un om își bate joc de tine într-un mod ostentativ. În fine, poți porni reactiv în proteste, dar deveni proactiv din mers, după ce ți-a trecut paraponul inițial.

Proiectul de lege pentru exploatarea de la Roșia Montana are toate calitățile necesare unei bătăi de joc ostentative prin modul în care a fost creat și prin reacțiile tuturor politicienilor de după ce a fost emis. El este statuia ecvestră de 15 m înălțime a neprofesionalismului elitei politice, a lipsei de respect față de cetățeni, a politicianismului mai mult sau mai puțin strident. Prin comparație, Legea sănătății de anul trecut a fost un bust prăfuit într-un colț de parc de provincie. Atunci efectul a fost cel al firului de nisip peste un munte de asumări și tăieri salariale coroborate cu expresii de cartier nepermise civic și nici politic atunci când ști că ai dușmani puternici care le vor specula. Acum efectul este al  bolovanului aruncat într-un lighean național relativ liniștit, cu 70% majoritate politică. În ambele situații nu fondul contează, nu dacă soluția dată problemei publice a fost ori este bună sau nu, ci modul în care s-a dat și se impune soluția: de sus în jos, de la nomenclatură, de la elita percepută ca necivilizată, la executanții plătitori de taxe, la slugi, la fraieri. Eticheta de necivilizat se aplică grupului ca întreg, în pofida unor Funeriu, MRU, Macovei, alții, așa cum eticheta plagiatori se aplică din satelit tuturor doctorilor actuali și viitori din România după ce Mang și Ponta ne-au promovat ca atare în revista Nature, până când vinovații nu vor fi eliminați din comunitatea academică românească.

Răzbunarea e cu atât mai dulce, se spune, cu cât este mai rapidă. Ei, nici chiar să nu-i ții un pic la foc mic, dar oricum nici s-o amâni sine die. Cine vrea să se răzbune pe altcineva prin proteste de stradă nu are în vedere ca respectivii să sufere peste cinci-zece ani, după o decizie ICCJ. Acesta este cred motivul pentru care manifestanții nu vor protesta pentru ce se întâmplă la DNA.

Din câte îmi dau seama din declarațiile în media protestatarii sunt de părere că oprirea proiectului RM va arde electoral și la buzunar clasa politică în mod rapid. În timp ce un protest pentru principii, pentru o justiție corectă, nu va arde pe nimeni în mod clar, pentru că va exista o capacitate de adaptare, un “time lag" (timp de latență) incontrolabil de către manifestanți. De altfel politicienii și încearcă în mod ridicol adaptări chiar la agenda protestatarilor, nerealizând că orice adaptare este doar un semn de slăbiciune care va motiva și mai mult manifestanții plini de ură față de clasa politică. Este ura pentru cineva care îți calcă în picioare orice valori pe care tu le consideri bune, legate de oameni, de natură, de dreptate. Există un simț al dreptății nativ, parte din structura ființei umane, care este lezat acut de acțiunile politicienilor actuali, fie și puse sub acoperirea legii, a legii strâmbe.

Limitele protestelor pentru răzbunare pe cineva sunt limitele oricărei răzbunări. Răzbunarea pentru cauze juste nu are o utilitate mai mare ca cea pentru cauze injuste. O societate nu poate funcționa ochi pentru ochi dinte pentru dinte decât cu mari costuri economice și politice, de a fi pe picior de război tot timpul.

Dar întrucât acest mod de a acționa nu este specific decât unei minorități din societatea noastră protestele sunt un bun prilej de învățare socială. Pentru majoritatea care acceptă cu smerenie umilirea de zi cu zi din partea clasei politice în ansamblu necivilizată e o lecția de demnitate. Demnitatea civică și valorile spirituale creștine nu sunt incompatibile, dar lașitatea și valorile spirituale creștine da. Pentru clasa politică este o invitație la schimbare structurală, o minge la fileu ridicată celor civilizați din această masă de oameni care ne disprețuiesc pe noi, cetățenii obișnuiți. Au datoria să o transforme în puncte câștigate pentru societatea noastră convingând colegii recuperabili să facă un alt fel de politică nu doar prin exemplul propriu, ci și prin discurs explicit. Pentru manifestanții împotriva proiectului Roșia Montana este o ocazie de a deveni partid, trecând de tactica războiului de gherilă, de a crea o structură politică de soi nou, de a-și sacrifica timpul și resursele personale pentru a dovedi că se poate și altfel. Un partid de 5%, dar altfel decât toate celelalte care perpetuează practicile nomenclaturiste. Un partid de oameni civilizați, care au citit Codul bunelor maniere (la urma urmei cele zece porunci sunt o chestie de bun simț, nu e musai să crezi în Dumnezeu ca să le respecți) și le practică în relația cu electoratul.

Civilizații sau bine intenționații (măcar) de pe dreapta ar putea să încurajeze formarea unui astfel de partid de stânga, nu să gândească doar în logica electorală pe termen scurt. Poate că și acesta a fost sensul invitației către d-na Pippidi la o discuție. Cum însă jocul politic e pe voturi, iar mișcarea de stradă e încă prea puțin structurată, după cum a arătat, nu o vor mai face. Ar fi o dispersare de voturi ale celor treji în fața mamutului electoral nomenclaturist, care capitalizează pe somnul națiunii. Țara încă doarme, doar că nu mai visează frumos.

A avea casă și a fi casă

Să ne imaginăm că ne aflăm într-un grup de prieteni și întrebăm: cine dintre voi este casă? Nu știu cine ar spune hotărât sau în glumă: da, eu sunt casă. Tu ai răspunde? Sună ciudat, nu? Ei, iar tu cu glumițele tale provocatoare.

Dar a avea casă ne este ceva cât se poate de firesc. Cu toții vrem casă. Dacă nu ai casă nu este bine. Fără a fi casă putem trăi (așa ni se pare), pentru că nici nu prea ne punem problema să fim, fără a avea casă însă mai greu. Ca să ne facem o familie trebuie să avem casă, în primul și în primul rând. Pentru copiii noștri trebuie să facem case, mai ales dacă sunt băieți. Dar și fetele din ziua de azi se zbat să aibă casă, să nu mai fie dependente, să nu își mai riște situația în împrejurările neplăcute ale vieții, că sunt sau vor veni, Doamne ferește. Facem credite pentru case, uneori ne judecăm pentru case. Alții chiar se strecoară la limita legii sau o calcă pentru a avea case. Presa vorbește despre case, X-ulescu șapte case (are mai multe case decât e firesc, deci). Etc. Ce fată ia un băiat fără casă, cât mai mare dacă se poate? Eu merit mai mult decât amărâta aia de casă, eu nu sunt la nivelul acela. Sau asta e, accept că nu am de ales, dar voi avea alta mai mare. Visez la ea, să calc pe pământ, nu să stau în cutiile de la bloc. Ce băiat nu știe că trebuie să aibă casă?

Pe de altă parte, casa pe care o avem, dacă o avem, nu ne poate mulțumi prin ea însăși. Cei mai mulți dintre noi nu suporta sa fie singuri acasă, în casa lor, și asta mai ales pe termen lung. Copiilor le este frica singuri acasă. Adulții se plictisesc. Hai pe la mine, că sunt singur, sau singură. Mai stăm la o parolă (la o cafea, la un șpriț, la un remi, etc). Dacă suntem singuri un timp mai lung dăm drumul la TV, la radio. Punem o muzică. Deschidem fereastră să auzim păsărelele. Sau vecinii vorbind. Ieșim în pridvor, sau la fereastra camerei de cămin. Avem sau facem case pentru a fi cu altcineva, nu doar cu noi înșine. Se cade să ținem casa curată gata de a primi pe altcineva. Camera de oaspeți este mereu curată în casa tradițională. Dar și în cea modernă, dacă nu avem timp plătim persoane să ne țină curat în casă.

Dar dacă e dezordine în casă nu înseamnă că noi înșine suntem dezordonați. Noi putem fi foarte curați și ordonați sufletește, doar casa e dezordonată. Iată un artist boem, un geniu al picturii, muzicii sau poeziei. Iată-mă pe mine când am foarte mult de lucru, sunt în sesiune, am rapoarte de dat, proiecte de depus. E un haos la poet sau la mine în casă, dar sufletul lui curat produce ceva frumos, persoana mea nu stă degeaba. Reprezentarea despre oamenii de știință e că sunt distrați, dezordonați (poza mult mediatizată cu Einstein cu părul în toate părțile și limba scoasă spre privitor). Vai ce-o fi la ei în casă, și totuși sunt demni de admirație. Am fi de părere că nu este o legătură necesară între ordinea casei noastre și ființa noastră profundă.

Dar a fi casă? Ce-o fi putând însemna? Primul lucru care ne vine în mine este că sunt casă mie însumi. Mă simt, mă observ. Unii oameni sunt mai case decât alții, mai introvertiți decât alții. Poeții sunt destul de case, cel puțin așa par, vorbesc mult despre ei înșiși, ne expun ființa și trăirile lor într-un mod frumos. Iubim poeții case, pe Nichita, pe Eminescu. Prin introspecție mă "văd", mă simt, sunt și știu că sunt, sinele meu reflexiv este în mine și stă acolo sau face ceva. Toate gândurile mele îmi aparțin. Mă pot imagina și chiar pot fi riguros, logic, hotărât, hotârât să creez, să fac ceva, sau chiar hotărât să lenevesc. Dar casa să o țin vraiște, cel puțin o vreme, sau chiar mereu, dacă voi compensa cu ceva asta, cu ceva exterior dăruit mie sau celorlalți. Eventual cineva vine și ține ordine pentru mine (ai mei, dacă sunt copil, nevasta, dacă sunt căsătorit, slujnica dacă sunt boier).

Acestea sunt două moduri de a fi: modul nereflexiv posesiv, materialist de a fi și modul reflexiv dezinteresat de materialitate pentru a-și pune în valoare sinele de a fi. Ambele obișnuite și necreștine. Primul mai frecvent ca al doilea.

Modul creștin de a fi este a fi casă tot timpul și mai înainte de toate. Și a avea casă doar în mod secund.

Din perspectiva vieții obișnuite (a necreștinului), trăirea în lume cu relațiile interumane firești, a fi casă este o metaforă. Chiar una neobișnuită.

Din perspectiva poetului, filosofului, creatorului de știință sau răsfățatului ori răsfățatei a fi casă este un fapt egoist, egocentric, oricât de mare ar fi producția de cultură sau de semne drăgăstoase ori de rezultate bune la învățătură oferite celorlalți (protectorilor care fac ordine în casă) la care duce acest fapt.

Din perspectiva vieții obișnuite (a creștinului), trăirea în lume cu relațiile interumane firești, a fi casă este un fapt altruist, centrat pe Altcineva și pe alții. Ești casă pentru Dumnezeu, care e undeva înăuntru, mai adânc în tine decât tu. Simți căldura, dragostea lui, ca pe un dar, în tine. Dar nu când vrei tu, ci când vrea El, dacă ai casa curată, sau ca o străluminare în casă încă nearanjată. Apoi pleacă. Dar ști că a fost și că poate veni, că de fapt este mereu doar că tu nu îl poți trăi, vedea, simți, pentru că, eventual, te ocupi prea mult de casa pe care o ai sau o vrei, dacă nu ai deja una.

Diferența dintre cele trei variante de mai sus este o diferență de atitudine față de tine însuți, de hotărâre de a fi ceva și nu altceva, de atitudine față de alți oameni, de dragoste în ultimă instanță. Poți să ai casă, dar nefiind casă să ai mult mai puțin de oferit oamenilor decât dacă ai fi sărac lipit fiind însă tu casă. Când ești casă la modul artistic sau filosofic dăruiești, dar vrei să se știe că tu ești cel ce dăruiești. Uite ce casă grozavă sunt eu, voi rămâne în istoria omenirii, mă vor cinsti cei care doar au case, vor spune că sunt un talent, un geniu. Nu ai loc pentru alții în casa care ești tu, decât filtrați prin propria ta reprezentare, transformați în creație cu bucuriile și suferințele lor și ale tale. Cine este casă în modul creștin poate însă primi pe oricine în casa sa, iradiază bucurie și pace, dăruiește fără a dărui el sau ea, se folosește de sine, dar de-ar putea nici nu s-ar ști pe sine. Ar fi cu totul și cu totul pentru ceilalți. Nu poate, firește, pentru că ar însemna să nu mai fie om în trup. Dar asta caută, e pe drum.

A avea casă înseamnă și o responsabilitate, dar a fi casă este însăși responsabilitatea. Un om care are case le poate vinde, scăpa de grija lor. Un om care a devenit casă este însă un om care nu va avea liniște până la sfârșitul vieții. Oricâte case de felul celor materiale ar avea. Are mereu de lucru cu sine însuși, cu casa lui care este trupul și sufletul lui. E mult mai greu să te ții casă curată și productivă decât să ții case. Kant a luptat să gândească și să ne spună ce a gândit, cu speranța că ne va fi de folos, până la moartea biologică. Iustin Pârvu considera spre sfârșit ca păcat al său faptul că nu poate iubi pe Dumnezeu mai mult decât Îl poate iubi, nemulțumit mereu de sine, după cum spune episcopul Romanului și Bacăului. Păcat de sfânt.

Am folosit în titlul acestui mic articol ordinea de la a avea la a fi pentru că este cea de la obișnuit la neobișnuit într-o lume dominată de materialitate. Într-o lume spiritualizată, necreștină sau creștină, ordinea firească este cea inversă. Este ordinea priorităților de acțiune, de viață, de decizie pentru și în familie. Să ai și să nu fii, ce tristețe enormă pentru tine și pentru cei din jur. Oricât de mare ar fi piscina, camerele, etc, vei fi mereu într-o fugă de tine însuți, în căutarea unei plăceri exterioare. Când alegi să trăiești cu un om uită-te în primul rând dacă este casă, sau măcar în drum spre a fi casă și abia apoi dacă are casă. Orice om poate fi casă, doar să vrea.

Un prieten cu care mă întâlnesc din când în când spune de ceva vreme rugăciunile dimineții, dar abia zilele trecute, mi-a zis, l-a frapat cu adevărat, a sesizat pregnant înțelesul următoarei expresii din rugăciunea a șasea: "Curățește-ne pe noi de toate întinăciunile trupești și sufletești, făcându-ne pe noi casă cinstitului și Sfântului Tău Duh.". Ceea ce înseamnă, probabil, că mai degrabă le-a citit, rugăciunile respective, decât le-a spus, până acum.

Tu, cel sau cea care ai fi răspuns că ești casă, poate schițând un zâmbet vinovat puțin pentru că a trebuit să rostești asta, fără îndoială că spui, nu citești, fără îndoială că ești, nu doar ai.

____

Foto: Muntele Athos văzut de la schitul românesc Lacu.