A avea casă și a fi casă

Să ne imaginăm că ne aflăm într-un grup de prieteni și întrebăm: cine dintre voi este casă? Nu știu cine ar spune hotărât sau în glumă: da, eu sunt casă. Tu ai răspunde? Sună ciudat, nu? Ei, iar tu cu glumițele tale provocatoare.

Dar a avea casă ne este ceva cât se poate de firesc. Cu toții vrem casă. Dacă nu ai casă nu este bine. Fără a fi casă putem trăi (așa ni se pare), pentru că nici nu prea ne punem problema să fim, fără a avea casă însă mai greu. Ca să ne facem o familie trebuie să avem casă, în primul și în primul rând. Pentru copiii noștri trebuie să facem case, mai ales dacă sunt băieți. Dar și fetele din ziua de azi se zbat să aibă casă, să nu mai fie dependente, să nu își mai riște situația în împrejurările neplăcute ale vieții, că sunt sau vor veni, Doamne ferește. Facem credite pentru case, uneori ne judecăm pentru case. Alții chiar se strecoară la limita legii sau o calcă pentru a avea case. Presa vorbește despre case, X-ulescu șapte case (are mai multe case decât e firesc, deci). Etc. Ce fată ia un băiat fără casă, cât mai mare dacă se poate? Eu merit mai mult decât amărâta aia de casă, eu nu sunt la nivelul acela. Sau asta e, accept că nu am de ales, dar voi avea alta mai mare. Visez la ea, să calc pe pământ, nu să stau în cutiile de la bloc. Ce băiat nu știe că trebuie să aibă casă?

Pe de altă parte, casa pe care o avem, dacă o avem, nu ne poate mulțumi prin ea însăși. Cei mai mulți dintre noi nu suporta sa fie singuri acasă, în casa lor, și asta mai ales pe termen lung. Copiilor le este frica singuri acasă. Adulții se plictisesc. Hai pe la mine, că sunt singur, sau singură. Mai stăm la o parolă (la o cafea, la un șpriț, la un remi, etc). Dacă suntem singuri un timp mai lung dăm drumul la TV, la radio. Punem o muzică. Deschidem fereastră să auzim păsărelele. Sau vecinii vorbind. Ieșim în pridvor, sau la fereastra camerei de cămin. Avem sau facem case pentru a fi cu altcineva, nu doar cu noi înșine. Se cade să ținem casa curată gata de a primi pe altcineva. Camera de oaspeți este mereu curată în casa tradițională. Dar și în cea modernă, dacă nu avem timp plătim persoane să ne țină curat în casă.

Dar dacă e dezordine în casă nu înseamnă că noi înșine suntem dezordonați. Noi putem fi foarte curați și ordonați sufletește, doar casa e dezordonată. Iată un artist boem, un geniu al picturii, muzicii sau poeziei. Iată-mă pe mine când am foarte mult de lucru, sunt în sesiune, am rapoarte de dat, proiecte de depus. E un haos la poet sau la mine în casă, dar sufletul lui curat produce ceva frumos, persoana mea nu stă degeaba. Reprezentarea despre oamenii de știință e că sunt distrați, dezordonați (poza mult mediatizată cu Einstein cu părul în toate părțile și limba scoasă spre privitor). Vai ce-o fi la ei în casă, și totuși sunt demni de admirație. Am fi de părere că nu este o legătură necesară între ordinea casei noastre și ființa noastră profundă.

Dar a fi casă? Ce-o fi putând însemna? Primul lucru care ne vine în mine este că sunt casă mie însumi. Mă simt, mă observ. Unii oameni sunt mai case decât alții, mai introvertiți decât alții. Poeții sunt destul de case, cel puțin așa par, vorbesc mult despre ei înșiși, ne expun ființa și trăirile lor într-un mod frumos. Iubim poeții case, pe Nichita, pe Eminescu. Prin introspecție mă "văd", mă simt, sunt și știu că sunt, sinele meu reflexiv este în mine și stă acolo sau face ceva. Toate gândurile mele îmi aparțin. Mă pot imagina și chiar pot fi riguros, logic, hotărât, hotârât să creez, să fac ceva, sau chiar hotărât să lenevesc. Dar casa să o țin vraiște, cel puțin o vreme, sau chiar mereu, dacă voi compensa cu ceva asta, cu ceva exterior dăruit mie sau celorlalți. Eventual cineva vine și ține ordine pentru mine (ai mei, dacă sunt copil, nevasta, dacă sunt căsătorit, slujnica dacă sunt boier).

Acestea sunt două moduri de a fi: modul nereflexiv posesiv, materialist de a fi și modul reflexiv dezinteresat de materialitate pentru a-și pune în valoare sinele de a fi. Ambele obișnuite și necreștine. Primul mai frecvent ca al doilea.

Modul creștin de a fi este a fi casă tot timpul și mai înainte de toate. Și a avea casă doar în mod secund.

Din perspectiva vieții obișnuite (a necreștinului), trăirea în lume cu relațiile interumane firești, a fi casă este o metaforă. Chiar una neobișnuită.

Din perspectiva poetului, filosofului, creatorului de știință sau răsfățatului ori răsfățatei a fi casă este un fapt egoist, egocentric, oricât de mare ar fi producția de cultură sau de semne drăgăstoase ori de rezultate bune la învățătură oferite celorlalți (protectorilor care fac ordine în casă) la care duce acest fapt.

Din perspectiva vieții obișnuite (a creștinului), trăirea în lume cu relațiile interumane firești, a fi casă este un fapt altruist, centrat pe Altcineva și pe alții. Ești casă pentru Dumnezeu, care e undeva înăuntru, mai adânc în tine decât tu. Simți căldura, dragostea lui, ca pe un dar, în tine. Dar nu când vrei tu, ci când vrea El, dacă ai casa curată, sau ca o străluminare în casă încă nearanjată. Apoi pleacă. Dar ști că a fost și că poate veni, că de fapt este mereu doar că tu nu îl poți trăi, vedea, simți, pentru că, eventual, te ocupi prea mult de casa pe care o ai sau o vrei, dacă nu ai deja una.

Diferența dintre cele trei variante de mai sus este o diferență de atitudine față de tine însuți, de hotărâre de a fi ceva și nu altceva, de atitudine față de alți oameni, de dragoste în ultimă instanță. Poți să ai casă, dar nefiind casă să ai mult mai puțin de oferit oamenilor decât dacă ai fi sărac lipit fiind însă tu casă. Când ești casă la modul artistic sau filosofic dăruiești, dar vrei să se știe că tu ești cel ce dăruiești. Uite ce casă grozavă sunt eu, voi rămâne în istoria omenirii, mă vor cinsti cei care doar au case, vor spune că sunt un talent, un geniu. Nu ai loc pentru alții în casa care ești tu, decât filtrați prin propria ta reprezentare, transformați în creație cu bucuriile și suferințele lor și ale tale. Cine este casă în modul creștin poate însă primi pe oricine în casa sa, iradiază bucurie și pace, dăruiește fără a dărui el sau ea, se folosește de sine, dar de-ar putea nici nu s-ar ști pe sine. Ar fi cu totul și cu totul pentru ceilalți. Nu poate, firește, pentru că ar însemna să nu mai fie om în trup. Dar asta caută, e pe drum.

A avea casă înseamnă și o responsabilitate, dar a fi casă este însăși responsabilitatea. Un om care are case le poate vinde, scăpa de grija lor. Un om care a devenit casă este însă un om care nu va avea liniște până la sfârșitul vieții. Oricâte case de felul celor materiale ar avea. Are mereu de lucru cu sine însuși, cu casa lui care este trupul și sufletul lui. E mult mai greu să te ții casă curată și productivă decât să ții case. Kant a luptat să gândească și să ne spună ce a gândit, cu speranța că ne va fi de folos, până la moartea biologică. Iustin Pârvu considera spre sfârșit ca păcat al său faptul că nu poate iubi pe Dumnezeu mai mult decât Îl poate iubi, nemulțumit mereu de sine, după cum spune episcopul Romanului și Bacăului. Păcat de sfânt.

Am folosit în titlul acestui mic articol ordinea de la a avea la a fi pentru că este cea de la obișnuit la neobișnuit într-o lume dominată de materialitate. Într-o lume spiritualizată, necreștină sau creștină, ordinea firească este cea inversă. Este ordinea priorităților de acțiune, de viață, de decizie pentru și în familie. Să ai și să nu fii, ce tristețe enormă pentru tine și pentru cei din jur. Oricât de mare ar fi piscina, camerele, etc, vei fi mereu într-o fugă de tine însuți, în căutarea unei plăceri exterioare. Când alegi să trăiești cu un om uită-te în primul rând dacă este casă, sau măcar în drum spre a fi casă și abia apoi dacă are casă. Orice om poate fi casă, doar să vrea.

Un prieten cu care mă întâlnesc din când în când spune de ceva vreme rugăciunile dimineții, dar abia zilele trecute, mi-a zis, l-a frapat cu adevărat, a sesizat pregnant înțelesul următoarei expresii din rugăciunea a șasea: "Curățește-ne pe noi de toate întinăciunile trupești și sufletești, făcându-ne pe noi casă cinstitului și Sfântului Tău Duh.". Ceea ce înseamnă, probabil, că mai degrabă le-a citit, rugăciunile respective, decât le-a spus, până acum.

Tu, cel sau cea care ai fi răspuns că ești casă, poate schițând un zâmbet vinovat puțin pentru că a trebuit să rostești asta, fără îndoială că spui, nu citești, fără îndoială că ești, nu doar ai.

____

Foto: Muntele Athos văzut de la schitul românesc Lacu.