Protestele de stradă și eficiența răzbunării pe politicieni

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/editorial/protestele-de-strada-%C8%99i-eficien%C8%9Ba-razbunarii-pe-politicieni/ )

(de citit pentru o imagine a valorilor protestatarilor și http://www.contributors.ro/editorial/united-we-stand-divided-we-fall/ )

În acest text voi susține afirmația că protestele de stradă contra proiectului Roșia Montana sunt un mod eficient al oamenilor de a se răzbuna pe politicieni. Voi arăta și limitele inerente acestui mod de a acționa.

Poți protesta în stradă pentru a-ți susține interesele pe termen lung, punând în paranteză sentimentele negative pe care nedreptățile contra cărora protestezi ți le induc. Acestea sunt proteste proactive de genul celor organizate de sindicatele puternice din Germania și Franța. Sau poți protesta în mod reactiv, din considerente în primul rând emoționale, de exemplu ca să te exprimi și ca să te răzbuni când cineva, o instituție, un grup de oameni sau un om își bate joc de tine într-un mod ostentativ. În fine, poți porni reactiv în proteste, dar deveni proactiv din mers, după ce ți-a trecut paraponul inițial.

Proiectul de lege pentru exploatarea de la Roșia Montana are toate calitățile necesare unei bătăi de joc ostentative prin modul în care a fost creat și prin reacțiile tuturor politicienilor de după ce a fost emis. El este statuia ecvestră de 15 m înălțime a neprofesionalismului elitei politice, a lipsei de respect față de cetățeni, a politicianismului mai mult sau mai puțin strident. Prin comparație, Legea sănătății de anul trecut a fost un bust prăfuit într-un colț de parc de provincie. Atunci efectul a fost cel al firului de nisip peste un munte de asumări și tăieri salariale coroborate cu expresii de cartier nepermise civic și nici politic atunci când ști că ai dușmani puternici care le vor specula. Acum efectul este al  bolovanului aruncat într-un lighean național relativ liniștit, cu 70% majoritate politică. În ambele situații nu fondul contează, nu dacă soluția dată problemei publice a fost ori este bună sau nu, ci modul în care s-a dat și se impune soluția: de sus în jos, de la nomenclatură, de la elita percepută ca necivilizată, la executanții plătitori de taxe, la slugi, la fraieri. Eticheta de necivilizat se aplică grupului ca întreg, în pofida unor Funeriu, MRU, Macovei, alții, așa cum eticheta plagiatori se aplică din satelit tuturor doctorilor actuali și viitori din România după ce Mang și Ponta ne-au promovat ca atare în revista Nature, până când vinovații nu vor fi eliminați din comunitatea academică românească.

Răzbunarea e cu atât mai dulce, se spune, cu cât este mai rapidă. Ei, nici chiar să nu-i ții un pic la foc mic, dar oricum nici s-o amâni sine die. Cine vrea să se răzbune pe altcineva prin proteste de stradă nu are în vedere ca respectivii să sufere peste cinci-zece ani, după o decizie ICCJ. Acesta este cred motivul pentru care manifestanții nu vor protesta pentru ce se întâmplă la DNA.

Din câte îmi dau seama din declarațiile în media protestatarii sunt de părere că oprirea proiectului RM va arde electoral și la buzunar clasa politică în mod rapid. În timp ce un protest pentru principii, pentru o justiție corectă, nu va arde pe nimeni în mod clar, pentru că va exista o capacitate de adaptare, un “time lag" (timp de latență) incontrolabil de către manifestanți. De altfel politicienii și încearcă în mod ridicol adaptări chiar la agenda protestatarilor, nerealizând că orice adaptare este doar un semn de slăbiciune care va motiva și mai mult manifestanții plini de ură față de clasa politică. Este ura pentru cineva care îți calcă în picioare orice valori pe care tu le consideri bune, legate de oameni, de natură, de dreptate. Există un simț al dreptății nativ, parte din structura ființei umane, care este lezat acut de acțiunile politicienilor actuali, fie și puse sub acoperirea legii, a legii strâmbe.

Limitele protestelor pentru răzbunare pe cineva sunt limitele oricărei răzbunări. Răzbunarea pentru cauze juste nu are o utilitate mai mare ca cea pentru cauze injuste. O societate nu poate funcționa ochi pentru ochi dinte pentru dinte decât cu mari costuri economice și politice, de a fi pe picior de război tot timpul.

Dar întrucât acest mod de a acționa nu este specific decât unei minorități din societatea noastră protestele sunt un bun prilej de învățare socială. Pentru majoritatea care acceptă cu smerenie umilirea de zi cu zi din partea clasei politice în ansamblu necivilizată e o lecția de demnitate. Demnitatea civică și valorile spirituale creștine nu sunt incompatibile, dar lașitatea și valorile spirituale creștine da. Pentru clasa politică este o invitație la schimbare structurală, o minge la fileu ridicată celor civilizați din această masă de oameni care ne disprețuiesc pe noi, cetățenii obișnuiți. Au datoria să o transforme în puncte câștigate pentru societatea noastră convingând colegii recuperabili să facă un alt fel de politică nu doar prin exemplul propriu, ci și prin discurs explicit. Pentru manifestanții împotriva proiectului Roșia Montana este o ocazie de a deveni partid, trecând de tactica războiului de gherilă, de a crea o structură politică de soi nou, de a-și sacrifica timpul și resursele personale pentru a dovedi că se poate și altfel. Un partid de 5%, dar altfel decât toate celelalte care perpetuează practicile nomenclaturiste. Un partid de oameni civilizați, care au citit Codul bunelor maniere (la urma urmei cele zece porunci sunt o chestie de bun simț, nu e musai să crezi în Dumnezeu ca să le respecți) și le practică în relația cu electoratul.

Civilizații sau bine intenționații (măcar) de pe dreapta ar putea să încurajeze formarea unui astfel de partid de stânga, nu să gândească doar în logica electorală pe termen scurt. Poate că și acesta a fost sensul invitației către d-na Pippidi la o discuție. Cum însă jocul politic e pe voturi, iar mișcarea de stradă e încă prea puțin structurată, după cum a arătat, nu o vor mai face. Ar fi o dispersare de voturi ale celor treji în fața mamutului electoral nomenclaturist, care capitalizează pe somnul națiunii. Țara încă doarme, doar că nu mai visează frumos.