Despre buna viețuire

Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, își orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceștia, ca nu cumva să cădem și noi, în chip silnic, în aceleași lucruri, fără băgare de seamă, ca niște orbi.

Comentariu: nu trebuie să ne ghidăm după specialiștii în etică și filosofie morală decât în măsura în care au o viață morală.

Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăși pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr-alții. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, și nu de dreptate și de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

Comentariu: milosul și mâniosul nu țin seamă de dreptate și judecată din cauze diferite. Primul le devalorizează prin ignorare în numele emoțiilor sale pozitive, al doilea le devalorizează prin folosirea lor pentru satisfacerea emoțiilor sale negative.

Singură agoniseala sufletului este sigură și nu poate fi jefuită. Avuția însă este povățuitor orb și sfetnic fără minte, și cel ce întrebuințează bogăția rău și pentru desfătare își pierde sufletul pe care l-a dus la nesimțire.

Comentariu: bogăția nu este ceva rău în sine, dar crește riscurile la care te expui prin folosirea puterii pe care o ai datorită ei. Bogăția fără înțelepciune este un mare rău pentru tine și pentru cei din jurul tău.

Se cade ca oamenii să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuți, să știe că toate cele din viața aceasta sunt după fire stricăcioase, ușor de pierdut, fără preț și lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla. 

Comentariu: sărăcia și bogăția nu trebuie să ne facă triști sau bucuroși prin ele însele. Sunt situații contingente în care ne putem afla independent de voința noastră sau de vreun plan deliberat.

Cunoaște că durerile trupești sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pământesc și stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu bărbăție și cu mulțumire, și să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.

Comentariu: trupul este un bun care ne-a fost dat, de care ne folosim. Oricât am avea grijă de el nu putem controla felul cum funcționează în ce privește bolile, nu noi l-am creat, e supus legilor naturii.

Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăți nu stă în puterea noastră ! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăției pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând la simpla dorință ? O, ce nebunește alergăm, neștiind că înaintea tuturor virtuților se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stau lăcomia pântecelui și poftirea celor lumești.

Comentariu: adesea alergăm după bogăție pentru a ne potoli lăcomia și poftele, care niciodată nu pot fi potolite fără a crește din nou. De aceea alergăm, de fapt, nebunește.

Cel ce e sărac și nu poate vătăma nu se socotește între cei evlavioși. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuințează puterea spre rău, ci cruță pe cei umiliți, pentru evlavia sa întru bună răsplată se va afla și după moarte.

Comentariu: nefacerea de rău se socotește ca faptă bună doar în măsura în care persoana a avut la dispoziție mijloacele pentru a face rău altora, dar nu le-a folosit. Bogăția poate fi și un prilej de a face bine, nu doar de a urma impulsul lăcomiei și poftelor. Important este doar cum îți primești împrejurările în care te naști sau ești pus în viață, ce faci cu ele, nu care sunt acele împrejurări.

Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de viețuirea cea bună și plăcută lui Dumnezeu, și care nu recunosc dogmele drepte și iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile și orbi cu inima și cu înțelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neștiinței și nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii și nechibzuiții de ei.

Comentariu: dacă tocmai am dobândit liniște din partea poftelor și patimilor încă ne este frică să nu redevenim la fel ca înainte. De aceea am putea să ajungem să urâm pe cei care sunt așa cum eram noi înainte pentru că proiectăm asupra lor ura pentru ce am fost noi înainte. Dar aici se ascunde mândria noastră, de a nu accepta în pace că eram în starea în care eram. Mila și înțelegerea stării căzute sunt emoțiile dezirabile, nu ura.

Nu spune mulțimii cuvinte despre evlavie și bună viețuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiți. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puțini auditori găsesc. 

Comentariu: pentru a fi sigur că ce spui poate fi primit trebuie să cunoști oamenii respectivi, ori pe cei din mulțime nu îi cunoști. De aceea este mai sigur să nu vorbești cele bune celor din mulțime, ci doar celor din jur, cu care ai relații directe și ști ce le-ar putea fi de folos. În mulțime doar din întâmplare se pot afla oameni (puțini) gata să primească sfaturile de bună viețuire.

Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în brațe și se laudă cu el, și căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-și ridice capul, să vadă și să cunoască pe Dumnezeu.

Comentariu: În mulțime se află foarte mulți oameni care nu mai pot recepta nici un fel de mesaj din afara lumii în care se află, fiind prea atenți la lupta și agitația propriei lumi, ca atunci când aflându-te pe un teren minat nu mai poți face nici un pas fără să privești în jos, și prin urmare nu mai vezi nimic din ce se află deasupra ta sau la distanță. Ei sunt atât de tensionați cu lupta pentru mizele lumești încât pot recepta orice sfat asupra adecvării scopurilor alese ca pe o agresiune și un pericol, la care pot adesea răspunde agresiv. Astfel, dorința de a face bine cuiva care nu poate primi binele se poate întoarce în rău împotriva ta.

Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulțumire cumpănește mai mult decât toată jertfa cea de mare preț înaintea lui Dumnezeu.

Comentariu: A mulțumi sincer este mai de preț decât a da ceva de la tine celui care te ajută pentru că îți taie posibilitatea de a te mândri cu fapta ta. Când dai la schimb ceva ai tendința să consideri că meritul stării bune pe care o ai este al tău, ai tentația să te lauzi cu starea ta, apoi să ai impresia că ai putea avea control desăvârșit asupra a tot ce ți se întâmplă în viață. O astfel de stare de pace interioară este vulnerabilă la perturbare de către faptele tale viitoare excesiv de curajoase, imprudente, mult mai ușor decât o stare de pace care e stabilizată prin mulțumire sinceră. Întotdeauna între cele două, mulțumire și ceea ce dai tu, trebuie să fie un echilibru atent, astfel încât să nu fim tentați nici să credem că nimic din ce facem noi înșine nu are importanță, să devenim pasivi sau să ne permitem orice, dar nici să credem că totul putem rezolva doar noi. Deși ceea ce primim ca dar și pentru care e bine să mulțumim sincer este mai important, la fel de necesar este să punem și noi umărul.

_____

Sursa textului fără italice: Sf. Antonie cel Mare, Filocalia Vol. 1, Ed. Humanitas, 19-36

Cuantumul diurnei în instituțiile publice: simbolul politicii publice de corupere

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/administratie/cuantumul-diurnei-in-instituțiile-publice-simbolul-politicii-publice-de-corupere/ )

Dacă vrei să corupi o fecioară ține-o înfometată o săptămână și apoi trimite-o cu 1 leu bani de buzunar să strângă ghioceii primăvara de lângă centura Bucureștiului. Dacă vrei să corupi un cercetător tânăr dă-i un salariu de mizerie la debut și trimite-l cu 13 lei pe zi pentru mâncare să ia probe de sol în greutate totală de 25 de kg zilnic cinci zile la rând într-o zonă montană poluată (să zicem la Roșia Poieni) cu plecarea 6:30 de la pensiunea unde se cazează și întoarcerea la 19:30.

De șapte ani [1] diurna pentru deplasări interne la instituții publice este de 13 lei, în timp ce pentru deplasări externe este în jur de 35 Euro în funcție de țară (155.4 lei la cursul BNR de azi). Explicația acestei diferențe de un ordin de mărime este următoarea: în timp ce în țară de poți “descurca” să mănânci de doar 13 lei pe zi în regim de muncă, afară ești constrâns să plătești tot ce consumi în mod corect.

Diurna astfel concepută nu își atinge scopul declarat de compensare a cheltuielilor suplimentare prilejuite de deplasare, ci își atinge scopul nedeclarat de a corupe angajatul de la stat. Statul cunoaște că în realitate cheltuielile suplimentare sunt mai mari, dovadă faptul că pentru oaspeții străini care vin în România în universități cuantumul diurnei este mai mare (în jur de 60 de lei pe zi). Dacă un cercetător român va merge în România pe teren cu un oaspete străin și vor sta la aceeași pensiune unul trebuie să mănânce de 13 lei iar celălalt de 60 de lei, la aceeași masă. Desigur, se poate sta și la mese separate, sau românul poate mâncă în cameră ce și-a adus la borcan de acasă, așa cum se întâmplă în pauza de masă prin instituțiile publice (unde în loc ca luarea mesei să fie un prilej de socializare între profesori și studenți sau șefi și subordonați așa cum este în orice universitate sau instituție normală fiecare se retrage în colțul lui sau pe bisericuțe sau ronțăie un covrig pe holuri. România este țara cu cele mai multe covrigării din lume, iar din România cele mai multe raportat la mia de locuitori le are probabil Târgu Jiu - comunicare personală).

De la Tăriceanu, la Boc, la Ungureanu și Ponta, cu toții au tratat această situație ca normală. Nimeni dintre prim miniștri sau șefii de stat indiferent de la ce universitate a provenit nu a considerat necesar să ia inițiativa pentru un nou mod de abordare. Am putea concluziona că indiferent de culoarea ideologică este o politică de stat să fie facilitată corupția mică și să fie creată mentalitatea coruptă între cei care lucrează la stat. În acest fel toți vor fi controlabili? Sau mai sunt și alte motive? Am citit undeva că în Rusia de azi pe mari zone de drum în afara localităților există restricții de viteză aberante, gen 40 la oră, astfel încât toți să încalce legea mergând normal. Dacă asta e adevărat, scopul ar putea fi același, ca toți cetățenii să fie culpabili sau să aibă în familie oameni vinovați că au încălcat legea.

Ceea ce cunosc mai bine este zona cercetării. Coruperea ca urmare a cuantumului diurnei interne are loc în diverse feluri în funcție de soluția adoptată. Soluții adoptate:

·         Faci mai puține deplasări decât e necesar, ceea ce duce la date bazate pe o metodologie proastă (mediul natural nu e constant, se schimbă în timp, trebuie să caracterizezi aceste schimbări mergând cu o anumită frecvență în timp și distribuție în spațiu, în funcție de problemă). Frauda constă în faptul că la raportare spui că a fost bine așa cum ai făcut. Rezultatele sunt din punct de vedere științific bune de aruncat la gunoi. Guvernul se acoperă cu procese verbale de avizare internă date de instituții și pune rapoartele inutile în sertar.

·         Declari că ai luat probele din teren de acolo de unde ar trebui să le iei (de ex. de la 5 km din vârful dealului), dar tu le iei de lângă drum, unde ajungi cu mașina ușor. Cu apariția GPS-ului această situație este mai ușor de controlat. Dar și datele spațiale se pot falsifica. Mi s-a întâmplat acum câțiva ani să primesc la raportare niște coordonate ale punctelor de prelevare care puse pe hartă arătau un tipar identic de distribuție în toate locurile vizitate. Erau făcute într-un software specializat, de o persoană care nu se obosise prea mult. Aveam de ales dacă să scufund întreg proiectul și să tensionez relații inter-instituționale, sau să mă fac că plouă. Am ales să acopăr gaura cu muncă suplimentară fără bani din partea echipei mele, repetarea prelevării și includerea a doar câteva vorbe din ce primisem de la respectivii în raport (de bine, desigur).

·         Pui mâncarea consumată pe factura de cazare a locului unde te cazezi. Dacă ai un audit pe fond, nu superficial, cineva o să constate că în același loc de cazare prețul urcă și coboară în funcție de prețul ciorbei și al cartofilor cu piept la grătar sau al faptului dacă ai vrut ciorbă de burtă sau de perișoare. Treaba asta merge pentru că cei la care te cazezi știu că tu nu ai cum să mănânci de 13 lei, ei au nevoie de clienți, iar cei care acceptă deconturile în instituțiile publice știu și ei situația. Ar vrea poate să nu își mai bată capul cu atâtea proiecte, dar nu au de ales pentru că sunt nebunii ăștia cu clasamentele gen Shanghai și se cer publicații serioase. Și ca să vezi, cine le fac? Ăia care merg mult pe teren. Asta generează relații anormale cu locurile unde te cazezi și o atmosferă mocirloasă în instituțiile publice.

·         Pui o persoană în plus la deplasare care de fapt nu participă și din cazarea participantului fictiv mănâncă ciorbele echipa care merge. Cu asta ți-ai asigurat constanța prețului de cazare. Muncești și pentru persoana respectivă ca să ai ce justifica la decont ca să fie credibilă cantitatea de muncă raportată pentru fiecare. Asta generează relații anormale în echipă între cei care merg mai des și cei care merg mai rar la muncă în teren și fals în acte publice. Dar ce e azi falsul în acte publice când toți studenții declară sub semnătură că lucrarea de licență e originală, munca lor, și în unele facultăți numeri pe degete pe cei care nu au plagiat nimic în ea?

·         Dai bani din buzunar ca să plătești masa pentru cei care nu își permit, în special pentru tineri. Ca să faci asta sistematic îți crești salariul ție ca director doar ca să ții proiectul în viață. Din afară rezultă că te-ai umplut tu de bani, pentru cine nu știe situația reală. Asta generează pe termen lung tensiuni în echipă pentru că oricine vrea să mănânce din banii care îi revin lui de drept, nu din banii dați de altul ca bonus informal. Oamenii se simt umiliți pe bună dreptate și devin suspicioși și nici nu plătesc taxe pe valoarea mâncării primite sistematic de la senior researcher-ul respectiv.

Or mai fi și altele, dar nu le cunosc eu. Dacă cel care citește acest text știe alte metode de a te “descurca” o invit sau îl invit să le facă publice, pentru ca statul să aibă o imagine completă a ce a generat prin politicile sale.

Din cele de mai sus rezultă că în cazul României am putea avea și o altă explicație, nu neapărat mutual exclusivă cu aceea că se vrea să facem oamenii controlabili, că vrem să îi avem pe toți la mână cu ceva cât de mic. Corupția mică apare ca o condiție necesară pentru funcționarea societății în condiții de reglementări proaste și multe. E un fel de ulei care face ca frecarea pieselor mașinăriei să fie mai mică, treaba să funcționeze cât de cât. Nu-ți moare mama pe masa de operația la spital pentru că n-ai dat ce trebuie cui. Încurajarea și tolerarea ei pe termen scurt ne permite să funcționăm ca societate, dar pe termen lung distruge moralitatea cetățenilor, scufundă societatea în anomie. Cine a furat azi un ou mâine poate fura un bou – cu mult mai multă ușurință. A way of life.

E eventuală creștere a diurnei va duce la o relocare a corupției în instituțiile de stat de la cei care practică formele de mai sus și altele către alte persoane prin faptul că se va abuza de o eventuală diurnă mărită. Se vor găsi cu siguranță destui care să facă deplasări fictive doar ca să își suplimenteze veniturile prin diurne, așa cum au făcut că să își obțină combustibil pentru mașinile personale, dacă ea va ajunge la o sumă suficient de mare. Toată discuția nu arată decât incapacitatea statului de a fi un bun manager și de a nu genera cu necesitate situații ineficiente, în special în condițiile unei imoralități generalizate, considerată normală acum.

Totuși realitatea instituțională este că nu avem și nici nu vom avea prea curând universități și institute de cercetare private care să trăiască din bani privați și care să pună diurna atât cât este necesar pentru fiecare caz în parte, la nivelul de decizie al celor care știu nevoile reale, care se confruntă cu situația reală, nu al celor care bat câmpii în mod etatist post-comunist de la nivel guvernamental, indiferent de partid. În aceste condiții trebuie făcut ceva. Nu știu ce, e treaba guvernului, a acestuia sau a cui o vrea. Poate o diferențiere în funcție de tipul de muncă făcută în deplasare.

Textul acesta poate fi privit și ca o cerere informală către guvernul României pentru a crește alocația de hrană cercetătorilor cu muncă grea în teren la un nivel care să ne permită să mâncăm fără să furăm atunci când muncim pentru România. Este adevărat că aceasta ține de agenda personală a mea și a celor din breaslă. Problema este însă reprezentativă pentru ce se întâmplă azi în România.

Notă:

[1] HG 1860/2006 CAPITOLUL II Indemnizaţia de delegare şi de detaşare Art. 9 Persoana aflată în delegare sau detaşare într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare sau de detaşare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea.

Fericit bărbatul

"Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut"

Tratament fabulatoriu

Despre ce se dorea a fi omul nou și creativitatea acestui am avut o revelație recitind ieri după 17 ani prefața lui Mircea Nedelciu la propria lui carte Tratament fabulatoriu. Am fost șocat nu atât de modul cum gândea, cât de faptul că eu însumi gândeam atunci la fel și împreună cu prietenii mei de la un cenaclu literar consideram lucrarea respectivă ca pe o carte minunată, care ne creștea stima de noi înșine alături de Zenobia lui Gellu Naum.

Azi o văd ca pe o dovadă exemplară a mutilării spirituale a omului în socialismul real. Cât de mult ne puteam minții pe noi înșine în fața absurdului unei societăți a minciunii.

Cu adevărat Tratament fabulatoriu.

Cinstit înainte de toate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/cinstit-inainte-de-toate/ )

Indignarea sinceră a multor ziariști din presa de calitate și cetățeni de bună credință că familia unui lider politic de dreapta își permite să facă afaceri, împrumuturi pentru un business agricol, arată cât de multă dreptate avea Brucan în premoniția lui că românii nu se vor deștepta din mentalitatea comunistă nici după 20 de ani.

Pentru a ilustra situația am să apelez la o anecdotă comunistă:

O doamnă în vârstă dintr-un sat izolat care nu văzuse în viața ei vreo persoană de culoare, dar fusese cândva în copilărie la circ, mergea cu troleibuzul și multe papornițe de la gară la o rudă în București.

La stația Cotroceni urcă un domn de culoare student la medicină, din țările prietene. Bătrânica îl observă surprinsă și exclamă:

- Îu, maimuța !

Un domn cărunt și politicos se adresează bătrânicii cu politețe:

- Doamnă, trebuie să știți că și oamenii de culoare, deși nu sunteți obișnuită cu prezența lor, sunt oameni ca și noi, egali, la fel de inteligenți ( ș.a.m.d.). Domnul este student din țările prietene (etc). Vă rog respectuos să nu vă supărați, dar ar fi politicos să cereți scuze domnului de culoare pentru jignirea pe care i-ați adus-o.

Bătrânica, timorată, înțelege situația și se adresează domnului de culoare:

- Domnule, vă rog să mă scuzați !

Domnule de culoare, de altfel imperturbabil de la bun început, se adresează bătrânicii:

- Doamnă, nu face nimic, vă rog să nu vă faceți probleme.

Bătrânica exclamă:

- Îu, vorbește !

Interpretare :

·         bătrânica simbolizează o mare parte din românii de peste 30 de ani  (oameni incapabili de schimbarea mentalităților, dar nu rău intenționați, care declară că și le schimbă pentru autoîncurajare, precum fricosul zice noaptea în pădure nu mi-e frică, nu mi-e frică),

·         domnul de culoare reprezintă valorile civilizației capitaliste, corectitudinea politică a organizațiilor internaționale în care am intrat din rațiuni de securitate (valor cunoscute doar prin circul televiziunii, al filmelor, etc),

·         iar cetățeanul bine intenționat care tot explică și explică sunt puținii pentru care libera inițiativă și creativitatea manifestate în cadre legale chiar au vreo importanță (ideologii capitalismului naivi voluntari, de import sau autohtoni – capitaliștii reali nu se ocupă de explicații).

Valoarile noastre sunt altele, ele sunt legată de munca cinstită. O muncă de un fel anume. Dacă lucrăm la stat cu o grămadă de timp pierdut nu e nici o problemă, nu furăm nimic, e ceva natural (important e să fim mici șefi locali, să comandăm cuiva, să ne rezolve și nouă una alta), dacă plagiem de la student până la Profesor universitar și Prim ministru e în firea lucrurilor (declarăm că nu există conform standardelor inventate de noi). Dacă suntem incapabili să producem pe plan științific la standarde internaționale și luăm banii cetățenilor ca să ne lăudăm între noi prin comisii, iarăși nu e nici o problemă (avem știința noastră dacică, suntem geniali, neînțeleși de restul planetei, profeți în țara noastră). Dacă nu suntem capabili decât să taxăm și să redistribuim ca guvernanți fără alte servicii publice folositoare, totul e ok (după noi potopul). Dacă le concesionăm foștilor securiști și cetățenilor străini prin lunca Dunării teritorii agricole uriașe care rezistă doar cu subvenții tot de la stat, blocând orice proiecte ecologice de restaurare pentru avantaje pe termen scurt și cotizații la partid, nu ne frământă nimic pe nici unul dintre noi (dezvoltarea durabilă e dezvoltarea găștii noastre care parazitează statul, e dezvoltarea “sistemului”).

Asta este reprezentarea noastră despre munca cinstită. Cinstit este cuvântul care ne obsedează pe cei mai mulți, nu cuvântul muncă. În curând vom avea fiecare tricouri cu acest termen scris și pe față și pe spate. Să pui pe Che Guevara pe șapcă și pe tricou înseamnă să strigi că tu lupți pentru cinste. Reflectând de fapt vinovăția furtului mai mic sau mai mare, depresia că ne ratăm viața așteptând cu mâna întinsă mereu ce pică de la stat, ce se mai poate fura din resursele naturale și din banii împrumutați de la organizații internaționale sau dați din bugetul european, ce se mai poate stoarce de la cei care mai produc ceva valoros în țara asta, de la elita creativă exploatată a țării. Cinstit înseamnă la noi să exploatezi pe cei capabili să gândească și să producă ceva, pe colegii tăi la stat sau pe cei din firmele private, cinstit înseamnă de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi.

Pentru românul brucanian este mai cinstit să fure de la stat decât să facă o afacere capitalistă, pentru că nu are puterea să o facă, dar are nevoi. Nu ești cinstit, nu poți trăi, nu ești cinstit nu ai casă, nu ești cinstit toți impostorii ți-o iau înainte (tu niciodată nu ești unul, dar de, n-ai de ales), nu ești cinstit nu-ți poți trimite copiii la universități bune. Totul trebuie câștigat doar prin muncă cinstită. Oricine trebuie să fie cinstit. Suntem captivi fostei nomenclaturi și securități nu doar economic, ci și mental. Brucan a avut cinismul să spună în față situața reală, știind că asta va aduce doar admirație din partea victimelor spălării pe creier, că va deveni un star de televiziune la care cei pe care îi disprețuiește se vor uita.

Așa stând lucrurile, este de neconceput ca un președinte de dreapta să nu fie și el sărac și cinstit (cum se autodeclara cel care a patronat devalizarea României către ai lui pentru a putea reconstrui ușor socialismul la o adică prin schimbarea regimului proprietății la cât mai puțini, la cei de încredere). Sincer gândim asta. Să fie la fel ca cel de stânga, dar să fie și de dreapta. Fără nici o comparație neavenită, dar am vrea în incoștientul nostru obidit ca Ronald Reagan să fi citit Internaționala în fiecare seară și dimineață, în loc de rugăciuni. Am vrea ca pe dolar să scrie noi credem în cinste, nu in God we trust. Am vrea ca cei din familia Bush să fi fost niște amărâți bugetari, gata de orice compromisuri ca să atingă niște obiective personale minore folosindu-se de stat.

Nu știu cât de mare era dorința lui Traian Băsescu să facă exact acum această tranzacție. Să dea un exemplu de inițiativă capitalistă care să accentueze profilul de politicieni de dreapta lui și membrilor familiei fie și printr-o reclamă negativă. E greu să schimbi profilul public al cuiva care singur s-a declarat fost comunist ca să câștige niște alegeri. După părerea mea tranzacția e prea transparentă și provocatoare ca să nu fie mai degrabă, prin moment, o diversiune menită să pună pe agenda publică tema pământului românesc, urmând ca ulterior să iasă la suprafață adevăratele probleme ale marilor concesionari și miliardari de prin agricultură, dosare care vor primi o mult mai mare atenție în mass media o dată ce atenția publicului cu privire la temă a fost stimulată. Vom vedea. Deocamdată presa și-a făcut datoria, a mușcat din plin nada, dovedind empiric reflexul condiționat comunist: cinstit înainte de toate !

Pentru că noi înșine avem un complex de vinovăție. Pentru că suntem profund necinstiți.

_________

P.S. În altă ordine de idei, cred că remedierea cât de cât a relațiilor dintre Băsescu și Antonescu vine din niște scuze private ale primului față de cel de al doilea vis à vis de niște atacuri personale care n-ar fi trebuit să existe în campania din 2009. Ura lui Antonescu pe plan privat era îndreptățită. Nu cred că cineva poate depăși așa ceva doar din rațiuni politice. Rațiunile politice au oferit probabil doar momentul oportun al rezolvării unei chestiuni personale cu implicații publice: decât „tovarăș de drum” lichidabil cu siguranță e mai bine partener.

Despre autocontrol

Se discută destul de mult despre ce este libertatea, oamenii se bucură că există libertate acum mai multă ca altă dată. Și se ceartă între ei care libertate este mai grozavă. Se pare că cel mai mult le place libertatea de a se certa, de a se scuipa (fie și la figurat), înjura (fie și printre dinți), calomnia, da în judecată unii pe alții, amenința, băga la pușcărie, intimida, etc. Cu scopul final de a fi ei mai grozavi, de a domina, de a ieși că au avut ei și numai ei dreptate, de a fi aplaudați la scenă deschisă, când vor zâmbi superiori (sau se vor abține să zâmbească public, ca să fie cool până la capăt, votabili, dar asta le iese doar lui Ilici și Băsescu, uneori și lui Tăriceanu).

Unii pun accentul pe așa numita libertate negativă, de a nu fi restricționat de nimeni în deciziile tale private atâta vreme cât nu deranjezi pe alții. Mi se pare ok această libertate. Alții vorbesc despre libertate ca un fel de putere de realizare, de exemplu să ai resurse ca să poți să faci ce vrei tu, să ai bani și să fii puternic. Adevărul este că și aceasta surprinde ceva important, că degeaba am putere de decizie dacă nu sunt capabil să și pun în practică ce am hotărât. Vreau să merg la Roma să văd columna lui Traian. Dar nu am resurse să merg. Dacă nu am, libertatea negativă nu mi-a folosit la nimic. Rămân la mine în Drumul Taberei și mă plimb în jurul șantierelor de peste tot.

Un viciu este o nevoie a mea care mai mult mă controlează ea pe mine decât eu pe ea. Dacă sunt lacom la mâncare nu mă pot abține să nu mănânc excesiv, dacă fumez sufăr să nu fumez, dacă îmi place să beau beau până mă trezesc mahmur a doua zi, dacă sunt snob dau 20 de lei pe o cafea doar ca să fie că o beau (singur) la o cafenea de fițe, deși o puteam lua cu un 2 lei de la un automat și să o beau din mers spre job, sau 7 lei la o cafenea obișnuită, dacă sunt afemeiat o să zbor din floare în floare lăsând în urmă doar suferință, dacă sunt zgârcit o să îmi invit prietena la o cafea cu fundul pe un gard de piatră sau o bancă în parc și cu două cafele de la un automat, în loc să o duc undeva decent (nu că n-ar fi și asta ok dacă suntem la liceu și fără bani, sau sunt șomer sau așa vrea ea). Dacă sunt mândru și agresiv o să fac chestia cu scuipatul etc din primul paragraf până când cei care m-au votat o să se prostească definitiv ca și mine și o să facă toată țara la fel, prin ziare, pe forumuri, pe stradă în casă, peste tot. O țară înnebunită moral precum liderii ei. Etc.

Problema cu viciile este următoarea:

- dinspre libertatea negativă; când îmi exercit libertatea negativă cu ele e doar o aparență, decid ceva care nu aș putea în mod real să nu decid, sau aș suferi teribil dacă decid altfel, altfel spus ele mă controlează pe mine, nu eu pe ele; degeaba am libertate negativă, că nu îmi este o adevărată libertate pentru că am doar o aparență de decizie liberă.

- dinspre libertatea pozitivă; satisfacerea viciilor necesită resurse, multe resurse, depinde cât de intense și avansate sunt viciile (drogurile sunt scumpe, de ex., unul cu 2000 pe lună brut căruia îi place să bea, dar e și snob, o să ia un whisky fin pentru diseară acasă, nu o țuică două prune - dacă o mai exista), iar aceste resurse sunt bani aruncați pe fereastră, bani cu care aș fi putut să fac altceva; îmi restricționez foarte mult libertatea pozitivă de a face alte lucruri decât satisfacerea viciilor.

Dobândirea autocontrolului este o condiție esențială pentru folosirea libertății negative și pozitive. Pot să fiu singur și cu prietenele și prietenii mei pe planetă Pământ, un libertarian miliardar (zic libertarian pentru că sunt eu însumi un libertarian moderat), dar dacă sunt prins în capcana viciilor sunt doar un sclav. Al cui? Al meu însumi, dacă îmi place să spun asta. A ceva care este în mine, dar care disprețuiesc deși nu spun nimănui. Când încep să spun deja sunt pe drumul de a scăpa de acest mod de viață, de a dobândi autocontrolul.

În limbaj creștin viciul se numește patimă, iar dobândirea autocontrolului despătimire. Cine este despătimit este liber spiritual și va alege în cunoștință de cauză, liber, ce vrea să facă. Fie și să o ia de la capăt cu viciile. One more time. Să le studieze din interior. Fără despătimire facem filosofia libertății fără nici un folos, batem câmpii. Nu e necesar să ne ținem de limbajul creștin, dar am făcut această referire pentru că sunt mulți în societate românească familiarizați cu acest limbaj. Toată povestea cu ritualurile care generează atâta scandal din partea ateilor militant tine de o tehnică de dobândire a autocontrolului din partea participanților. A dobândi autocontrolul este o chestie de ani, dacă ai hotărât că vrei asta. Indiferent de unde pornești.

Acest este un articol în care am argumentat retoric că libertatea negativă și pozitivă depind în practică de libertatea spirituală. Așa cum cea pozitivă și spirituală depind în practică de cea negativă, dar din alte considerente. Și cum cea spirituală și negativă depind în practică de o anumită libertate pozitivă asigurată în dezvoltarea ta personală de alții, nu de tine. Nu ne naștem adulți. Cum spunea o comentatoare la un articol anterior, există de fapt o singură libertate, cu multe fațete, poate fi decupată în multe feluri.

Înainte de orice acțiune publică prima acțiune trebuie să fie una personală. Să trecem la acțiune: mult succes în dobândirea autocontrolului deplin !

P.S. Cineva îmi spunea în privat după articolele anterioare despre libertate că încerc să câștig încrederea oamenilor și apoi să mă folosesc de ei. Îndemnul la autocontrol este un răspuns și la această provocare privată, în sensul că cineva cu autocontrol deplin nu poate fi folosit. Este un om cu adevărat liber. În pușcărie (ce să mai zicem în libertate) nu își trădează prietenii oricât ar fi torturat, ba mai și declară apoi că a fost una din perioadele cele mai frumoase din viață, că n-a avut nicăieri mai multă libertate ca acolo. Simte minciuna cu ușurință. Nu s-a uitat la televizor toată ziua și n-a fost manipulat să devină nici isteric, nici paranoic, nici să rămână în mocirla viciilor personale pour toujours. Dar despre asta, altă dată.

Putere

Producerea libertății, responsabilitatea universităților și a statului

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/producerea-liberta%c8%9bii-responsabilitatea-universita%c8%9bilor-%c8%99i-a-statului/)

Într-un text anterior (aici) am formulat următoarea întrebare: cum pot să trăiască în armonie într-un stat democratic oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară (spirituală, LS), fie libertatea negativă (LN), fie libertatea pozitivă (LP)? În acest text schițez un răspuns la această întrebare, iar apoi identific responsabilitățile universităților și ale statului în favorizarea existenței acestei armonii.

Ideea este de a include tipurile de libertate menționate în procesul rezultat din înlănțuirea proiectelor personale și publice ale oamenilor. Un proiect este un sistem format din resurse umane și neumane astfel organizate încât să fie atins un scop. Atingerea scopului oricărui proiect necesită și resurse de cunoaștere, culturale, conceptuale. Cele trei tipuri de libertate sunt astfel de resurse, prin care ne referim la anumite aspecte valoroase ale ființei noastre (valoroase nu în sine, ci prin felul în care ne ajută să atingem alte scopuri, mai importante decât ele, scopurile personale globale ale fiecăruia dintre noi, dacă avem așa ceva, sau diversele scopuri nestructurate sub un proiect coerent de viață).

Libertatea negativă este o resursă necesară pentru producerea libertăților spirituală și pozitivă. Nu pot să am o libertate spirituală manifestată prin a face fapte bune dacă nu am o zonă privată de decizie inaccesibilă altora, o zonă prin care să asigur anonimatul faptelor bune (să nu știe stânga ce face dreapta). Și nu pot să am o libertate pozitivă de realizarea a potențialului personal dacă nu iau eu însumi deciziile de realizare ale acestui personal, fără de care realizarea potențialului nu mai este personală, ci doar un instrument pentru alții care iau deciziile în locul meu. Caracteristicile spațiului privat necesar pentru atingerea prin efort a LS și LP sunt diferite, dar spațiul privat ca atare este necesar pentru amândouă. LS și LP sunt produse ale unor sub-proiecte existențiale în care LN este o resursă existențială fără de care procesul de producție nu poate avea loc. La rândul lor LS și LP sunt resurse pentru alte scopuri de viață (de dezvoltare) a persoanelor.

Consecințele instituționale ale maximizării satisfacerii cererii cetățenilor de LS și LP sunt producerea și susținerea unor sisteme politice holiste în care se pune presiune pe spațiul privat al cetățenilor care nu fac parte din clasa politică în sensul diminuării sale până la, eventual, eliminare completă. Eliminarea completă a spațiului privat al cetățenilor de rând ai statului duce indirect și la eșecul proiectelor private ale cetățenilor de rând în care s-ar utiliza LS și LP în viața personală. Nu este și cazul liderilor politici ai acestor state, al căror spațiu privat rămâne întotdeauna cu o anumită întindere, prin simplul fapt că ei iau deciziile cărora ceilalți se supun. În contextele totalitare de maximizare a LS și LP cetățenii care nu sunt lideri politici își pierd statutul de ființe umane și devin resurse pentru proiectele liderilor. În calitate de resurse ei pot fi eliminați în masă în scopul atingerii scopurilor proiectelor holiste ale liderilor identificați cu statul (proiecte prezentare retoric ca fiind ale statului, ale societății).

Pe de altă parte, să observăm că astăzi obținerea unei LN maxime principial de către o persoană pentru care LN este principala valoare este imposibilă factual deoarece nu există grupuri de oameni care să nu fie integrați unui stat. Decizia de a fi sau nu libertarian apare doar în momentul în care persoana a acumulat o cantitate de cunoștințe, iar procesul de acumulare depinde de servicii furnizate de stat (fie și numai de servicii de securitate care permit investirea timpului personal într-o acumulare de cunoștințe în context privat). De facto cererea de LN depinde de livrarea de către stat a unor servicii ce țin de LP.

Dacă am face o analiză istorică am observa că ideea maximizării spațiului privat, suprinsă de noțiunea lui Berlin de LN, apare la într-o anumită perioadă, bine precizabilă, în istoria culturii. Doar pentru omul zilei de azi noțiunea de LN este o variabilă exogenă, o resursă culturală stabilizată în cadrul celei mai largi de drepturi ale omului, o resursă care preexistă în societate vieții personale și pe care cineva o poate internaliza în mintea sa ori nu, pe care - ca resursă publică - o poate întreține sau distruge. Probabil că LN este rezultatul unei evoluții culturale neraționaliste, neproiectate, în care un rol important l-a jucat apariția unui număr suficient de mare de oameni care și-au realizat potențialul pe plan economic și/sau spiritual (despre care azi am spune că au dobândit LP sau LS) și au simțit nevoia valorizări explicite a spațiului privat personal printr-un concept public de spațiu privat. Dar nu asta ne interesează aici (e de altfel o chestiune de cercetare în domeniul evoluției instituțiilor), ci situația actuală și consecințele ei politice.

Nivelul rezonabil de LN care poate fi obținut fără conflict social într-un stat depinde de cererea de servicii, reguli și comportamente desemnate de LN, LP și LS a fiecărui cetățean și de conștientizarea de către fiecare cetățean a faptului că atât satisfacerea cererii de LP și LS pentru toți cetățenii, cât și utilizarea LP și LS obținute pentru alte scopuri depinde de existența unei anumite cantități de spațiu privat și LN asociată acestuia.

Răspunsul la întrebarea formulată în textul anterior l-aș putea formula în felul următorul: oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară (spirituală), fie libertatea negativă, fie libertatea pozitivă pot să trăiască în armonie într-un stat democrat dacă devin conștienți de faptul că procesele de producere și utilizare a acestor resurse culturale la scară istorică și personală de timp depind unele de altele.

Voi trece acum cu discuția la responsabilitatea universităților și a statului în ce privește existența sau nu a acestei armonii.

Responsabilitatea producerii cunoașterii cu privire la procesele de producție a libertății sus menționate aparține elitei culturale a societății, regrupată instituțional azi în comunitățile academice din acea țară. Dincolo de preferințele politice și spirituale private ale membrilor comunității academice ei răspund pentru felul în care mesajul cultural pe care îl transmit cetățenilor face să se escaladeze sau nu conflictele publice care se datoresc internalizării mesajului cultural transmis de cei care dețin autoritatea cunoașterii. Dacă nu vrea escaladarea conflictelor cu scopul maximizării realizării agendei personale, un membru al comunității academice nu trebuie să fie un militant politic sau spiritual, ci un mediator între oamenii care împărtășesc valorile pe care și el și și le asumă în privat ca prioritare și oamenii care au ca prioritare valori politice sau spirituale diferite de ale lui. Fără asumarea acestui rol de mediator un membru al comunității academice nu poate fi nici măcar un bun profesor, pentru că cei care intră ca studente și studenți în comunitatea academică au cele mai diverse valori, mai ales într-o spațiu academic internaționalizat.

Oamenii care promovează de la catedră valorile ateismului științific sau care promovează proiecte politice de reformă spirituală sunt responsabili pentru violența socială din cauze spirituale și pentru violența rezultată din considerarea omului un simplu corp lipsit de suflet (de exemplu au o responsabilitate pentru proliferarea pornografiei și a violului). Cei care promovează libertarianismul anarhist sau comunismul de la catedră sunt responsabili pentru violența socială rezultată din modul de interpretare a proprietății. Cei care promovează ecologismul și utilitarismul economic de la catedră sunt responsabili pentru violența socială în numele protecției mediului (ecoanarhism) sau a profitului economic (corupția ca mod de viață). Dacă vrem altceva atunci universitățile dintr-un stat trebuie să producă resurse conceptuale necesare pentru dialogul dintre toate aceste sisteme de valori și cadrul instituțional care să permite cunoașterea reciprocă personală a liderilor grupurilor politice, sociale și spirituale care au astfel de valori.

Valoarea economică indirectă a unor servicii de acest fel furnizate de universități este enormă prin reducerea costurilor de tranzacți între toți partenerii sociali, politici și economici. Guvernul trebuie să investească resurse financiare nu doar în cercetarea cu aplicații industriale directe, ci și în cercetarea ale cărei rezultate schimbă mediul în care are loc activitatea economică industrială favorizând-o direct și indirect prin modificarea structurii de stimulate, cultivarea valorilor cinstei și respectului reciproc.  Conceperea unor programe naționale de cercetare-dezvoltare care nu acordă importanță științele sociale și umane și în particular cercetării interdisciplinare între științele naturii, cele sociale și umane denotă un primitivism în gândire cu baze materialist-dialectice. Banii din bugetului statului direcționați exclusiv către științele naturii și cercetarea aplicativă industrială, programul actual al USL, sunt bani aruncați pe fereastră, care nu vor duce la ridicarea calității vieții cetățenilor ci doar la polarizare economică și escaladarea conflictelor sociale.

Succesul unei strategii academice de transfer al cunoașterii de felul celei propuse în acest text depinde de minimizarea corupției și fraudei în spațiul academic. Nu poate exista o astfel de strategie la nivel național sub coordonarea unor oameni ca dl Ponta, care disprețuiesc standardele de etică academic. Dar succesul depinde și de orizontul cultural și spiritual al celor care manageriază sistemul public de educație și cercetare. Nu poate exista o astfel de strategie nici sub coordonarea unor oameni ca dl Funeriu care nu înțeleg importanța cultivării științelor sociale și umane românești prin măsuri proactive, a dialogului dintre științele naturii și umanioare ca pe o investiție care va duce în timp și la compatibilizarea performanțelor cercetătorilor români din aceste domenii cu standardele internaționale.

Din această perspectivă atât fosta, cât și actuala guvernare sunt amândouă responsabile pentru escaladarea și întreținerea tensiunilor din societatea românească. Dacă nu ne plac conflictul și sărăcia coruptă ca mod de viață trebuie să încurajăm apariția unor politicieni necorupți și care fără să își piardă identitatea ideologică și hotărârea personală de a avea puterea să fie capabili de dialog cu politicieni având un profil ideologic diferit în interesul tuturor cetățenilor țării, nu doar al țării indiferent de soarta cetățenilor. Astfel de politicieni necorupți și capabili de dialog pot fi chiar și domnii Ponta, Antonescu sau Băsescu, dar cu o condiție: să își schimbe sistemele de valori și comportamentele și să recâștige încrederea dovedind schimbarea prin succesiuni consistente de fapte semnificative. Nu poate însănătoși o societate cineva care iubește boala.

Societate sănătoasă cu oameni bolnavi – formularea problemei

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/societate-sanatoasa-cu-oameni-bolnavi--formularea-problemei/ )

Cineva spunea zilele trecute că nu mai suntem în post-comunism, pentru că au trecut deja 24 de ani, că suntem acum în democrație și avem problemele democrației noastre. Altcineva  întreba, cu aluzie la ce se vede în spațiul public în jur, ce înseamnă om bolnav, care ar fi criteriile de individuare a celui bolnav față de cel sănătos. În substrat: suntem noi o societate de oameni bolnavi cumva? Iată două perspective diferite, una pornind de la o patologie socială, alta de la o patologie individuală. Una evaluează starea societății prin prisma instituțiilor existente, a faptul că suntem în UE și NATO, și spune că nu mai este „bolnavă”, că s-a însănătoșit, cealaltă se referă la “problemele” evidente ale democrației românești și pune în atenție întrebarea dacă oamenii nu cumva sunt, totuși, “bolnavi”.

Cele două perspective pot fi acomodate în modul următor: structurile instituționale sunt “sănătoase”, dar ele ar fi populate de oameni „bolnavi”. Iar de acum am avea doar de luptat ca oamenii să se însănătoșească. De luptat cine? Noi, oamenii bolnavi cu noi înșine? Știind că structurile sunt mai „bune” decât noi înșine? Cine și de ce ar vrea să fie altcineva decât el însuși? Sau de luptat unii oameni „sănătoși” cu alții „bolnavi” în numele unor valori asigurate de structurile bune?

Metafora bolii și a sănătății sociale și individuale are un folos cognitiv (ne permite să structurăm puțin ce știm despre grupurile de oameni) și unul practic (ne permite să vedem cum gândesc aceste grupuri de oameni ca să își rezolve problemele).

Să luăm pentru a structura discuția trei tipuri ideale de oameni:

1. care pun accent pe libertatea interioară (de a alege între bine și rău în sens spiritual în condițiile unei dependențe cât mai mici de nevoie materiale care se satisfac la super-market, restaurant, etc),
2. care pun accent pe libertatea negativă (libertatea absolută de decizie într-un spațiu privat cât mai amplu, cu condiția să nu deranjezi pe altul)
3. care pun accent pe libertatea pozitivă (libertatea de a-ți atinge niște scopuri concrete în viață, cu obligația corelativă pentru stat și ceilalți să îți furnizeze resursele și serviciile necesare – un minim de venituri, educație, etc).

Fiecare om din aceste categorii posibile este un model particular de “sănătate” și are anumite așteptări de la stat, pe care îl concepe ca având roluri diferite. Un model simplist al relațiilor dintre oamenii “sănătoși” și structurile religios-politice bizantine și spiritual-politice democratice ar putea arăta cam așa:

	Stat „sănătos” ortodox-bizantin, prestator de servicii indirect oamenilor, prin instituțiile religioase din care oamenii fac parte	Stat „sănătos” democrat, prestator de servicii direct oamenilor, alternează politicieni care pun accentul mai mult pe LN sau pe LP
Om „sănătos” ortodox- bizantin, care pune accent pe fundamentele existențiale care fac posibilă LN și LP, libertate ontologică	Se simte ca peștele în apă în statul ăsta, supunându-se puterii politice și având la dispoziție infrastructura și resursele necesare pentru proiectul lui religios care se bazează pe o autonomie internă, nu una externă	Atâta vreme cât nu e prigonit personal sau prin instituția religioasă, sau dacă statul nu adoptă niște reguli prin care se facilitează încalcare unor reguli fundamentale pe care el le consideră bune, nu îl interesează ce face statul ăsta.
Om “sănătos” democrat, cu libertate negativă (LN) și pozitivă (LP)	Se simte oprimat de un astfel de stat și zice că banii se risipesc dacă statul susține instituțiile religioase. Libertatea internă i se pare o simplă retorică menită să îl facă să piardă (să renunțe la) resurse externe.	Se simte nu chiar ca peștele în apă, dar destul de bine în statul ăsta, pentru că are la dispoziție un spațiu social pentru autonomie personală externă și resurse pentru proiectul lui personal care poate fi și spiritual (whatever this can mean) dacă ajung spre vârful piramidei lui Maslow cu satisfacerea nevoilor.

E vorba de grupuri principial incompatibile de oameni care se izolează unii de alții la nivel privat și sunt în conflict de interese la nivel public pentru utilizarea statului ca prestator de servicii folositoare lor.

Oamenii din grupul ortodox-bizantin sunt mai uniți decât cei din grupul democrat, pentru că la primii zona de conflict este una internă, mentală, sufletească, acolo se dă lupta de a alege între bine și rău, iar pentru relații cu alți oameni există regula absenței conflictului, în timp ce la democrați există o dispută exterioară permanentă cu privire la importanța relativă a libertății negative față de cea pozitivă în politicile publice ale statului.

Pentru a ilustra eventuala utilitate a modelului propus îl aplic la trei situații de interes public:

Aplicație 1: închinarea la moaștele Sfintei Parascheva. Acesta este un gest întemeiat pe libertatea interioară de decizie specifică oamenilor sănătoși ortodocs-bizantini. Pentru oamenii din grupul democrat este ininteligibilă decizia acestor oameni. Cei din subgrupul libertății pozitive (obsedații de resurse pe care nu le vor pentru ei sau pentru alții) se vor simți revoltați și îi vor disprețui pe ortodocs-bizantini pentru că irosesc resurse, își distrug sănătatea, etc, îi vor considera „bolnavi”. Cei din subgrupul libertății negative (obsedații de autonomie pe care o vor și pentru ei și pentru alții) vor fi mai toleranți, în numele chiar al autonomiei pe care o susțin, dar îi vor privi ca pe niște victime ale unei manipulării pentru că ortocs-bizantinii renunță la autonomia lor publică și sunt un rău exemplu social pentru fanii autonomiei publice. Adepții libertății pozitive vor vrea să îi salveze pe primii, să îi “însănătoșească”, la fel ca în andecdota cu cel care ajută să treacă o doamnă strada ca apoi să descopere că dânsa nu voia (oamenii din această categorie cunosc scopurile bune de urmat pentru toți oamenii și în acest sens au o asemănare de familie cu ortodoc-bizantinii, doar că scopurile diferă). La rândul lor, nimic nu i-ar face mai fericiți pe ortodox-bizantini să îi „însănătoșească” pe democrați, să le releve adevăratul spațiu al libertății, cel interior, și a faptului că supunerea socială și politică este o metodă foarte bună pentru maximizarea acestuia.

Aplicație 2: protestele contra proiectului Roșia Montana și a exploatării gazele de șist. În aceste proteste sunt apărate interesele celor care vor un stat bizantin (subminat de orice investiție externă României din partea unor state nebizantine) și ale celor care vor libertate pozitivă de la un stat democrat (subminată de orice exploatare neautarhică a resurselor statului). Pentru un adept al libertății negative ca prioritate ele sunt o manifestare exemplară a libertății de inițiativă.

Aplicație 3: interpretarea drepturilor omului ca încălcând precepte religioase. Pentru un adept radical al libertății pozitive proprietatea privata si profitul fiind un furt, argumenteaza el, legile care dau drept de proprietate privata inca o regula biblică. Pentru un adept radical al libertății negative redistribuirea bunăstării fiind bazată pe jefuirea (taxarea) celor care au bunuri, ideea de stat social din legi e bazată pe incălcarea unei porunci biblice. Pentru un ortodox-bizantin toată această dezbatere este un non-sens, „drepturile omului” sunt un concept mai degrabă nefolositor, o contingență istorică probabil nerelevantă la scara mileniilor.

E limpede că oamenii din aceste categorii au moduri diferite de a gândi omul, scopuri diferite și căi diferite de a-și atinge scopurile. De exemplu, oamenii din grupul ortodox-bizantin nu critică individual statul (dacă e să respecte canoanele), ci doar prin vocile mai-marilor. Oamenii din grupul democrat valorizează critica publică și libertatea de expresie cu privire la stat.

Cum e structurat sistemul de valori al acestor oameni ca să își rezolve problemele? Ei au în spate un amestec de gândire deontologistă și utilitaristă de următorul gen: un nucleu deontologist de valori acceptate ca bune la un om indiferent de consecințe, iar acest nucleu este înconjurat de o anvelopă utilitaristă de fapte bune în funcție de context, judecate ca atare după rezultate. Statul intră în zona utilitaristă, ca instrument pentru implementarea creării proiectului de om acceptat ca bun. Omul bun democrat e ceva mai puțin deontologist ca omul bun ortodox-bizantin, adică are o anvelopă utilitaristă mai bine dezvoltată.

Formularea problemei

Din punct de vedere formal și declarativ prin integrarea în UE și NATO statul sănătos este statul democrat. Avem acum un stat sănătos (nu neapărat perfect, dar suntem pe drumul cel bun). Propoziția anterioară este adevărată pentru tipul ideal al oamenilor democrați, dar falsă pentru tipul ideal al celor ortocs-bizantini. Oamenii din aceste două categorii trebuie să trăiască împreună în același stat, la care se raportează diferit și de la care au așteptări diferite. Acest stat de facto este acum democrat și luăm acest lucru ca fiind bun. Atunci problema este următoarea: cum pot să trăiască în armonie într-un stat democrat oameni care valorizează prioritar fie libertatea interioară, fie libertatea negativă, fie libertatea pozitivă?

Sub-probleme:

• Ce calități sociale ale oamenilor din cele două tipuri ideale ar fi de folos să le aibă toți oamenii dintr-o societate?
• Ce ajustări ale cadrului instituțional ar permite o viață a celor trei tipuri ideale cu un minim de conflicte?
• Există oameni în societate românească neîncadrabili nicăieri pe gradientul dintre aceste tipuri?
• Ipoteză: există o categorie de oameni care nu au nici un fel de valori de nivel spiritual și folosesc instrumental de oameni și instituții cu valori spirituale sau religioase doar pentru scopul personal de a avea putere și/sau a controla resurse.
• Minimizarea prezenței oamenilor fără valori spirituale în politică, dacă există astfel de oameni, este ceva bun, sau e ceva rău? De exemplu, e preferabil să avem cleptocrați predictibili pe care să îi controlăm cu instituțiile de justiție în locul unor oameni animați de idealuri care prin prisma lor consideră “bolnavi” pe alții și care, în numele ideii lor de sănătate, ar putea deturna statul spre regimuri totalitare pentru însănătoșirea tuturor?
• Poate fi gândită o noțiune de om „întreg” în care toate tipurile de libertăți menționate să aibă un rol rezonabil, echilibrat? Astfel încât dominația cleptocraților să nu mai pară ceva folositor (în sens de cel mai mic rău posibil) pentru nimeni.

În fața mulțimilor de oameni care unii pentru alții se consideră bolnavi și ni se perindă prin fața ochilor zi de zi cu efortul lor altruist real de a ne însănătoși după felul lor de a fi, lăsându-ne pe fond la cheremul cleptocraților post-nomenclaturiști și post-securiști, are sens să căutăm altceva? Părerea mea este că da, pornind de la următoarea constatare: cleptocratul este un om bolnav din perspectiva oricăruia dintre tipurile ideale de om sănătos din acest articol. Cleptocratul nu are nici un soi de nucleu deontologist, are doar o anvelopă utilitaristă transformată în nucleu. Este un răpitor pur sânge care se folosește de idioții utili de diversse feluri care au nuclee deontologiste. Arta lui este următoarea: să identifice valorile fundamentale ale oamenilor din manifestarea lor publică și din invadarea spațiului privat și să le folosească în interesul lui materialist personal.

Asta în cazul în care există cleptocrați în acest sens. Eu cred că nu există, dar poate că sunt optimist. Dacă există cu adevărat, am îndoieli că cei cu nuclee deontologiste au vreo șansă în fața lor. Poate doar împreună.

A venit toamna la Valea Plopului

http://www.youtube.com/v/a5Wbg3LimMM?version=3&autohide=1&feature=share&showinfo=1&attribution_tag=i3TkZOzIjHumj738M3rWhg&autoplay=1&autohide=1

Adevărul trăit nu poate fi descris cu nici un fel de semne (cuvinte, imagini sau orice altceva)

Semnificația contribuțiilor de pe contributors

(pe contributors la: http://www.contributors.ro/fara-categorie/semnificția-contribuțiilor-de-pe-contributors)

Întîmplarea că săptămâna aceasta au picat alături două articole care acceptă ca bune de urmat două seturi de valori opuse (ateiste vs. religioase) este o bună oportunitate pentru a analiza semnificația contribuțiilor de pe contributors pentru agora românească.

Înainte de a vorbi despre contribuții să vedem ce putem spune la modul general despre autorii care le produc. Contribuțiile de pe contributors sunt produse gratuit de autorii lor, ceea ce arată că în termenii primei versiuni ai piramidei lui Maslow ei se află în stadiul de satisfacere a nevoilor de auto-realizare și rezolvă această problemă personală printr-o manifestare responsabilă (altruistă) a creativității. Se implică într-o dezbatare publică în scopul de a susține anumite valori în care cred și a schimba nivelul (o să precizez mai încolo ce înțeleg prin nivel) dezbaterii publice din România. În termeni manageriali asta e o strategie pro-activă de bussiness, adică acea strategie prin care o firmă încearcă să modifice mediul extern ca să își promoveze funcționarea proprie conform scopurilor organizaționale ale firmei. Asta înseamnă că autorii contributors au o anumită acumulare de capital din care își permit să investească în modificarea spațiului public (sunt cel puțin din clasa de mijloc în sens economic). Mai înseamnă și că nu fac parte din structuri organizaționale care le limitează posibilitatea de a interveni cu opinii în spațiul public (cu excepția unor contexte bine precizate sau pe vehicule media bine precizate). Nu sunt controlabili și nici nu vor să fie la schmb cu beneficii materiale (nu au nevoie de ele, pentru că au deja un capital, sau au un sistem de valori în care acumularea de bunuri materiale nu este un scop în sine).

Să vedem acum care este metoda de promovare a valorilor specifică platformei. Promovarea unor valori se poate face într-un text scurt ca acest articol pe căi retorice: prin apel la emoții (seducție, incitare) și prin argumentare rațională. Problema cu seducția (x-ulescu își cultivă grădina ca un bunicuț de treabă – poză în articol) și incitarea (x-ulescu a dat un pumn unui copilaș – link spre you-tube) este că după ieșirea din starea de ambalare emoțională pe care i-au indus-o omul nu se mai simte bine (disconfort în manipulare) și revenire la starea inițială (la opinia veche). Revenirea nu mai are nici o importanță practică dacă e prea târziu și a acționat deja folosind opinia indusă (de ex. a votat cum trebuie). Se cheamă că a picat de fraier. Dacă e foarte orgolios se va agăța de tot felul de argumente ca să își raționalizeze eroarea și cu greu va accepta că propoziția anterioară este adevărată. În cazul unei dezbateri publice on-line acțiunea se poate exprima printr-un comentariu grăbit (aprobat sau nu) sau printr-un like emoțional. Succesul poziției exprimate de acel obiect media în acest mod este însă doar episodic, nu de durată, cel puțin pe categoria de public care prin prisma piramidei lui Maslow a ajuns cel puțin la nivelul respectului de sine și de alții. Nivel jos al dezbaterii publice înseamnă să apelezi mai ales la seducție și incitare, nivel ridicat înseamnă să apelezi mai ales la argumente. Există un gradient al produselor media de la nivel jos la nivel ridicat.

Ceea ce este specific platformei contributors este predominanța argumentării ca metodă de persuasiune. Argumentele de pe platformă au un rol retoric, nu unul de investigare obiectivă, neimplicată, a consecințelor la care duc niște presupuneri considerate adevărate. Pe contributors nu sunt de interes analize detașate de tip filosofic, în care argumentul să fie urmat până la ultimele lui consecințe indiferent de consecințele la care duce, iar pe această cale chiar autorul să își schimbe propriile valori bune de urmat (gândire critică autoreferențială). Pe de altă parte, referirea la astfel de argumente realmente detașate poate fi folosită în structurarea argumentului retoric.

Acestea fiind zise, să vedem care sunt valorile promovate de autorii de pe contributors. Valorile comune sunt cele ale libertății politice (fără de care acest mod de autorealizare n-ar exista) și ale dialogului relaxat (fără de care discuțiile s-ar duce predominant în zonele metodelor de seducție și incitare). Dincolo de aceste valori formale, valorile substanțiale sunt diferite. Cineva poate susține opinii de stânga, altul de dreapta, unul ateiste, altul bazate pe valori creștine.

În momentul lansării la apă a articolelor se face cuplajul cu publicul comentator de pe contributors. Consumând articole de diferite facturi și perspective cititorii își pot forma o imagine asupra diversității valorilor care structurează proiectele umane în societate și a modului cum se poate argumenta pentru susținerea acelor valori. Publicul include și autorii contributors, care citesc articolelele altor autori, unii dintre ei exprimând valori total diferite. Ei pot comenta adoptând o strategie reactivă, în paralele cu cea proactivă adoptată în calitate de autori. Pot arăta consecințele raționale ale asumării acelor valori, sau pot arăta inadecvarea argumentelor prin care se susține acele valori, care uneori pot submina chiar valorile respective făcându-le necredibilă sinceritatea asumării. Și acesta este de fapt dialogul. Fiecare își poate da seama unde se plasează, cât de rațional este și cât de nerațional (ne-am plictisi teribil dacă am fi complet raționali). În cea mai mare parte a situațiilor autorii nu se cunosc personal între ei, nici cu editorii, și nici cu comentatorii articolelor. Dar întreg forumul funcționează ca o dovadă vie că există o comunitate de oameni cu valori formale comune: libertate și dialog.

Cunoscând diversitatea opiniilor și noi argumente oamenii acestei comunități își pot (can & may) ajusta chiar și valorile personale, exceptând pe cele formale care sunt criteriul de identitate pentru apartenența la comunitate. Cei care ajung să facă asta înseamnă că au depășit aplicarea doar a strategiilor reactive și proactive. Au ajuns la o strategie adaptativă de dezvoltare personală. Dar greu se schimbă valorile substanțiale, și rar. Să le schimbi prea des e superficialitate, să nu le schimbi deloc poate fi încremenire în proiect – în sensul folosit de dl. Liiceanu (dar nu în mod necesar, de vreme ce cuvântul caracter are conotații pozitive). Probabil că valorile substanțiale de un nivel global al vieții nu pot fi schimbate niciodată, ci doar cele de niveluri mai mici, instrumentale pentru nivelul global. Este esențial să nu punem presiune pentru schimbarea valorilor substanțiale ale altora (asta ține de respectul autorului față de alții), dar este esențial să le dăm public mijloacele necesare să și le schimbe dacă vor vrea ei asta (asta ține de respectul autorului față de sine). Rezultatul net este diversitatea valorilor publice asumate de către oameni în cunoștință de cauză, structurate în diverse feluri în viața fiecăruia pe baza unor temeiuri argumentative.

Semnificația contribuțiilor de pe contributors cu tot cu comentariile lor în această schemă de intepretare este următoarea: ele sunt obiecte culturale produse și consumate de membri unei comunități de oameni care cred în valoarea libertății politice, de expresie și a dialogului argumentat ca instrumente pentru a susține și tolera diversitatea valorilor substanțiale publice asumate în mod responsabil, în cunoștință de cauză.

Acesta text a fost un argument retoric pentru a susține utilitatea argumentării ca metodă. J (smile).