Despre fundamentele toleranței

Când auzi pe câte unii cum spun că biserica e poporul, că biserica se suprapune pe identitatea etnică și că România va fi ultimul loc unde se va prăbuşi creştinismul ți se ridică părul în cap.

Oamenii cu astfel de atitudini par să refuze realitatea existenței evoluției culturale a omenirii. Unul din avantajele faptului că ai înțeles existența și inevitabilitatea proceselor de evoluție culturală la scara deceniilor și secolelor este că nu te mai simți lezat când alții pun în discuție scheme ontologice și sensuri actuale ale unor termeni, fie ei științifici sau religioși.

Pe de altă nici nu ai de ce să renunți la ei până când nu există vreo alternativă, iar dacă există până când evidența succesului teoretic sau practic al acesteia nu e covârșitoare. Cine vrea să își asume rolul creării unei mutații culturale trebuie să suporte și costurile. Strigăturile și presiunile psihologice nu cresc succesul noilor formule de a gândi și trăi, trebuie să existe niște beneficii evidente pentru ca alții să le accepte. Bani, confort, pace interioară, după caz ș după ce alege fiecare ca să-și structureze viața.

Un alt avantaj este că înțelegi inevitabilitatea structurilor locale ontologice și epistemice aflate în diferite relații unele cu altele, de la competiție la simbioză, rămânând totodată de tip diferit. Chesitunea nu este să ai o teorie generală substanțială a ființei, ci să înțelegi structurile, invarianțele, if any, sau măcar cât poți scoate printr-un effort de gândire, din spatele polimorfismului a ce există natural și cultural.

Și, în fine, nu ai nici un motiv să idolatrizezi evoluția culturală, teoria asta nefiind și ea decât tot un produs al minții, așa cum este și conceptul de timp obiectiv, metrizat, el însuși supus alături de cel de spațiu fizic evoluției culturale sub forma specifică științelor mai întâi, dar difuzând apoi și în gândirea comună.

Relația între structura lumii externe și structura culturii e polimorfă și în nici un caz de simplă corespondență. Ea e rezultatul unui proces în care ceea ce numim cultură și natură se influențează reciproc, ce gândim acum reflectă starea actuală a procesului respectiv, iar ce se va gândi peste o vreme va fi rezultatul evoluției către stări diferite prin însăși natura procesului, implicit cu ajustarea a ce vor înțelege alții peste secole prin natură și cultură.

În acest context a fi tolerant sau nu reflectă doar diferite strategii de relaționare cu persoane care adoptă scheme culturale diferite din considerente obiective, constrânși de identitatea scoială asumată, sau pentru că au niște preferințe anume, dacă au reflectat la situația lor.

E inteligibilă și competitivitatea agresivă care duce la intoleranță, dar ea pare prostească în fața istoriei polimorfe a omenirii care nu justifică în nici un fel că ar putea exista o unificare a schemelor culturale. Are anumite rațiuni doar în context local, dar pentru cine a înțeles cum merg lucrurile acest succes local nu aduce nici o satisfacție, ci mai degrabă singurătate.

La rândul ei toleranța nu înseamnă disoluția propriei individualități, a valorilor și modului de a gândi lumea în fața altori moduri. Acestea, cele personale, rămân fundamentale pentru propria lume, a ta și a celor ca tine. Ce dispare e doar pretenția de a le impune altor lumi. Ceea ce e adevărat, fondator, e fundamental adevărat pentru viața efectivă a celor care adoptă acel mod de viață, nu e relativ.

Polimorfismul ontologic și valoric și relativitatea ca fenomen observabil prin activitate intelectuală sunt inteligibile doar dintr-o perspectivă intelectuală globală, într-o reconstrucție a lumii la scară spațială și de timp mai mare, mult mai mare, decât cea relevantă pentru decizii personale ale vieții de zi cu zi. Ajungem la ele, cine ajunge, prin gândire ca instrument pentru nevoia de înțelegere și indirect pentru fundamentarea toleranței ca stare de spirit al unei civilizații. Polimorfismul în viața personală când nu e semn de evoluție personală, de maturizare, de așezare, când e o fluctuație permanentă, e fie lipsă de caracter, fie oportunism, fie nebunie. Din această perspecivă responsabilitatea intelectualilor este enormă, ce tip de mesaj transmit pentru ghidarea oamenilor cu viziuni asupra lumii mai simple. Nici fundamentalismul, nici relativismul nu sunt adecvate.

Acceptarea polimorfismului cultural e o chestiune intelectuală și atitudinală decuplată de modul personal de viață ancorat în valorile și schemele ontologice care te-au constituit și la care analizându-le ai decis să rămâi, sau să pui altceva în loc, sau să adaugi ceva. Dar ceva, nu orice. Știind că nu poate existe ceva fără să existe și alt-ceva, că nu poți fi doar tu, fără să fie și un altul, uneori un cu totul altul. Că doar n-om fi noi totul.

Slavă Domnului că mai sunt și atei, agnostici, oameni de alte naționalități, de alte confesiuni și alte religii în poporul ăsta. Fără ei ne-am prosti rapid, din slavă deșartă și mândrie invers proporționale cu talanții primiți și efortul de a-i valorifica.

O interpretare a schimbărilor politice recente din perspectiva dinamicii sistemelor neliniare

În acest text schițez o interpretare a schimbărilor politice recente din perspectiva dinamicii sistemelor neliniare și discut câteva consecințe.

Fenomenele neliniare sunt cele în care variația mică a valorii unor variabile conduc la consecințe majore pentru ansamblul sistemului. În preajma acestor puncte delicate întâmplare pare să joace un rol importante, deși în realitate există în continuare o cauzalitate deterministă a fenomenelor. Iată un grafic despre creșterea rumorii în societate descrisă de un model nelinear al domnilor de la Institutul Santa-Fe (aici).

Putem interpreta că tragedia de la Colectiv a furnizat informația publică pentru un punct de inflexiune ("tipping poing"). Informația determinantă pentru intrarea accelerată pe traiectoria proocidentală prin proteste a fost nu atât dezastrul ca atare, ci cea din primul cântec al formației, o critică a corupției, identificată rapid și preluată ca deviză de toți cei care doreau schimbarea.

A fost o întâmplare că piesa băieților de la Goodbye To Gravity despre corupție a fost prima din concert și această întâmplare a determinat cursul evenimentelor. Ca rezultat țara începe să iasă din zona de haos determinist indus extern și întreținut intern și să se deplaseze accelerat pe o traiectorie către un bazin de atracție prooccidental.

Dacă prima melodie s-ar fi numit ceva de genul The Road to Hell (titlul unei piese a lui Crhis Rea), sau War (de Burzun, aici), atunci retorica destabilizatoare a ortodoxismului naționalist ar fi avut un impact major și e posibil să fi generat manifestații de masă anti-Halloween, scandări că vrem un Patriarh tradiționalist, etc. În astfel de condiții proocidentalii ar fi trebuit să adopte o atitudine reținută să ceară moderație în reacții, iar evenimentele nu ar fi generat o schimbare politică precum cea întâmplată.

S-a încercat și în condițiile existente o diversiune ortodoxistă, însă conținutul cântecului The day we die a  subminat-o. Atunci s-a mers pe diversiunea militant ateistă în același scop, destabilizarea conducerii actuale a BOR și implicit a țării. Finalmente cei cu interes subversiv nu au putut profita cu nimic de situație. Mai mult, au imunizat întrucâtva opinia publică la astfel de lucruri, maturizând-o.

Ghinion, cum ar zice dl iohannis. Sau cu un proverb: nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește (pregătire pentru specularea oricărei situații accidental critice din țară, nu pregătire pentru a genera situații critice).

Dacă prima piesă, înainte de incendiu, era favorabilă unei destabilizări în context Halloween, trebuia redusă probabilitatea de transmitere a mesajului sub tipping-point. Piesa fiind favorabilă direcției pe care au vrut-o cei pro-schimbare s-a crescut probabilitatea de transmitere prin FB, voci publice, mesaj preluat de partide din afara Parlamentului și din Parlament, etc.

Dacă acest mod de intepretare surprinde ceva din realitate atunci raționaliștii vor fi veșnic nemulțumiți de mersul lucrurilor în societate. Iar intelectualii de acest fel probabil cel mai nemulțumiți.

Și nu pentru că n-ar exista schimbări în bine, ci pentru că ele nu sunt rezultatul viziunii raționale asupra cum ar trebui să meargă lucrurile. Mintea umană poate înțelege retrospectiv fenomenele neliniare, dar nu le poate prezice. E frustrant pentru acest fel de minți că Iohannis a ieșit președinte fără vreo strategie aparte, fără să se unească în jurul lui toți candidații dreptei, așa cum era rațional în fața pericolului, ci ca rezultat impredictibil al unei competiții între candidați și restructurări de opțiuni ale cetățenilor din mersul evenimentelor.

Se vede și acum după căderea lui Ponta: reprezentanții iluminării elitiste a lumii prin cunoaștere sunt nemulțumiți și neîncrezători în ceva va fi. Pentru atâtea lucruri trebuia să plece Ponta, și el a plecat dintr-o revoltă în urma unui accident tragic. Nimic rațional, nimic demn de înălțimea unui gând. Nimic clar în ce va urma. Cărțile momentului istoric au fost făcute de un amestec heterogen de oameni, niște oarecare, fără nici o viziune pe termen lung...

E drept că imediat după schimbare toți acești oameni s-au întors la viețile lor obișnuite. Acum vine încet încet din nou vremea raționaliștilor, care au timp să proiecteze din nou ce ar trebui oamenii obișnuiți să facă, fauna asta socială cu vieți subminate de corupție de toate felurile, frustrații ăștia ... Iar fauna va face tot ce vrea ea, cum va vrea ea, creând neintenționat mâna invizibilă a schimbărilor. Unii vor cumpăra și cărțile intelectualilor raționaliști, le vor citi cu interes, firește, așa cum le citesc articolele, și le vor pune în bibliotecă.

Mi se pare că raționalismul e o manifestare a fricii de a înfrunta necunoscutul. De aici și tendința de grupare în organizații, pentru îmbărbătare reciprocă. E o atitudine nefolositoare duhovnicește prin însăși lipsa de curaj, dar și pentru că generează dispreț față de semeni.

Complexitatea realității depășește puterea minții omenești. Probabil că mai importante existențial decât cunoașterea sunt valorile și atitudinile, caracterul oamenilor, felul cum luăm act de orice ar putea surveni.

Despre minciună

Minciuna este fie un semn de slăbiciune, fie o menajare a celui mințit. Când este o menajare apare ocazional, când este o slăbiciune devine o obișnuință.

La început minți instinctiv, din teamă, ca să te protejezi. Nu îți dai seama că este o slăbiciune. Cu timpul, cu cât situația devine mai complicată în urma minciunilor, planifici minciuna. Astfel irosești o parte din energie și gândire accentuând propria stare de slăbiciune în fața provocărilor realității. “Realitatea” fictivă paralelă creată îți asigură o oarecare protecție, dar trăiești permanent cu teama spargerii oglinzii false a minciunii. Spargere care ar duce la confruntarea cu adevărul. Teama asta te face să îți conștientizezi slăbiciunea, dar ești incapabil să schimbi starea de lucruri, te-ai afundat.

Cunoașterea adevărului de către cei mințiți nu duce neapărat la spargerea oglinzii, prin spunerea lui. Oamenii pot accepta să trăiască în acest mod, mințiți. În astfel de împrejurări  uneori se instalează o anumită afecțiune a mincinosului față de cel mințit. Iată, deși l-am mințit, el se face că nu a înțeles și continuă să fie firesc cu mine. E o afecțiune plină de compasiune dacă firescul vine din neputința celuilalt de a spune adevărul, din propria sa slăbiciune de a ieși dintr-o stare de lucruri, sau plină de recunoștință, dar și de teamă, când acceptarea situației de facto din partea celuilalt vine dintr-o anumită compasiune față de mincinos, din răbdare întru îndreptare. Faptul că celălalt e puternic și capabil să facă asta nu e convenabil, pentru că nu ști dacă va rămâne binevoitor, sau se va sătura și va sparge oglinda. Dacă ai un caracter orgolios teama e cuplată nu cu recunoștință, ci cu un sentiment de umilință, simți că cel care nu spune adevărul o face ca să te simți umilit, inferior. Mai că nu-I reproșezi că nu te dă pe față ca mincinos, ai prefera să-i simți răutatea decât superioritatea.

Uneori acceptarea trăirii în minciună și cu minciuna duce la o naturalizare a acesteia de către toți cei implicați. Lumea fără minciună pare utopică, imposibilă. Și totuși ea rămâne cea reală, la care ne raportăm, aflată dincolo de spoiala gardului. Dar nu mai concepem să trăim fără garduri spoite.

Dacă minciuna este privată, responsabilitatea morală a celor care o spun și o acceptă e limitată la ei înșiși. Consecințele sunt mult mai mari dacă e publică. Pentru că atunci mulți oameni fiind la distanță de mincinos nu vor cunoaște adevărul, pentru că nu pot intra direct în contact cu realitatea, vor trăi într-o lume construită obiectiv pe minciună. Fără nici o vină. Minciuna prin intrigi, prin clevetire și prin metode similare adoptatea în media poate construi o astfel de lume. Și o construiește. Minciuna aceasta obligă la contrareacție. Contrareacția cea mai eficientă poate fi ignorarea, când e vorba de o simplă invenție, sau spunerea unui adevăr complet, când e vorba de o minciună prin omisiune. Absența contrareacției face care “realitatea” să devină realitate în lumile personale ale multor oameni. Acești oameni devin susținătorii mincinoșilor publici.

Pentru a se apăra mincinoșii publici tind să instituționalizeze minciuna. O comisie, un for oficial, vor spune atunci că minciuna reprezintă adevărul. Cu cât situația devine mai frecventă și se manifestă în mai multe domenii, cu atât statul va fi mai dominat de minciună. Adică un stat slab, să nu uităm că minciuna e un semn de slăbiciune.

Situația mai poate fi salvată doar dacă cetățenii, poporul, națiunea, practică încă adevărul, măcar pe ici pe colo, sau în unele regiuni, în unele comunități. Practicarea adevărului într-un stat slab, în care minciuna s-a instituționalizat, se poate face doar prin reguli nescrise, prin valorile tradiționale ale oamenilor. Statul acaparat de mincinoși se va apăra de adevăr încercând să distrugă aceste oaze, să corupă și să atragă în mocirla minciunii. Prin educarea tinerilor în minciună, sau, dacă nu (mai) există un control atât de puternic, prin distrugerea sistemului de educație. Ignoranții sunt mai vulnerabili la manipulare, la imersare în minciuna mediatică decât sunt cunoscătorii liberi, deschișii la minte. Obiectivul statului acesta va fi crearea unei culturi a minciunii. Știutorii adevărului mincinoși, care dețin statul, se vor confrunta cu știutorii adevărului încă liberi. Când primii înving mai știu adevărul doar niște oameni din instituțiile statului. Știind adevărul ei dețin astfel și cea mai mare putere. Spunerea adevărului devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Spargerea oglinzii echivalează cu spargerea statului mincinos, puternic doar față de cei pe care i-a distrus constrângându-i la a trăi în minciună, și slab față de statele care pot trăi în adevăr.

Dacă nu s-a ajuns în acest stadiu încă, spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Puținii cetățeni care rostesc adevărul nu pot face asta singuri, ei sunt dominați de cei construiți în minciună. Un ajutor poate veni de la concetățenii lor care au plecat în societăți construite mai mult pe adevăr decât pe minciună. Când adevărul rostit de ei se poate auzi și în țară.

Atunci când când nu mai există nici o diasporă a adevărului, când lumea întreagă e construită pe minciună, nu se mai poate face nimic. Singurul pericol pentru o astfel de lume rămân cei care știu, totuși, adevărul. Minciuna nu poate devini un mod universal de viață, prin chiar statutul ei de contrar al adevărului.

Nemaivând de cine să se apere, mincinoșii sunt singuri, față în față cu minciuna lor, învelită de o lume pe care au construit-o și cu care nu au ce să facă mai mult decât au făcut. Ce urmează mai departe va depinde probabil de felul adevărului ascuns. Un sfârșit trist, dar probabil frecvent, ar fi moartea în minciună. Un alt sfârșit, poate la fel de frecvent, este mințirea de sine, să ajungi să crezi propriile minciuni. Ambele duc la posibilitatea apariției unui adevăr liber, la o renaștere prin dispariția minciunii.

E preferabil, totuși, să încercăm să evităm o astfel de situație, să preferăm actualul simplei posibilități. Rostind adevărul de acum, distribuind adevărul cât mai multor oameni, respingând monopolul asupra adevărului.

Și nu în ultimul rând, contextualizând importanța adevărului. Nu putem trăi frumos fără un anumit fel de minciună prin omisiune. Discreția este, în fond, o calitate la fel de mare ca sinceritatea. 

A propos de iubirea dușmanilor

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? S-ar zice că unii au certitudinea că dușmanii trebuie iubiți, alții că dușmanii nu trebuie iubiți, ci chiar doriți. Viața ar fi plictisitoare fără dușmani. Întrebarea mi se pare e o capcană, o joacă (ne)(aproape ne)vinovată a rațiunii (mai mult sau mai puțin) idolatrizate.

În fapt nu cred că e vorba de o alegere aici, ci de un drum de parcurs. Un drum care se parcurge și te parcurge. Avem și extremele,  certitudinile, avem și drumul, cu propria lui structură. Iar acest drum, secretul lui Polichinelle, nu se încheie niciodată. Chiar și renunțarea la el definitivă nu e proprie omului. Suntem făcuți să fim pe drum.

Certitudinile merg bine împreună cu dilemele la una și aceeași persoană.

Uneori pentru că nu sunt despre aceleași stări de lucruri. Atunci dilemele se sprijină argumentativ pe solul unor presupoziții nechestionate, certe în acest sens. Cu puțină abilitate diplomatică, care poartă și numele de politețe, putem evita discuțiile despre presupoziții ireconciliabile. La ce ar folosi așa ceva ? Rostul e cel mult strigătură identitară, vezi că e gardul meu aici. De parcă n-am ști.

Alteori pentru că reflectă o evoluție personală, presupozițiile sunt luate în discuție de cel care le are și altele noi se formează în spate în chiar același moment al luării în discuție. Cu alte cuvinte gardul se mută în lumea personală, identitatea se nuanțează doar prin decizie personală.

Alteori pentru că reflectă o separare funcțională a unora de altele:

- între o atitudine pragmatică însoțit de certitudini contextuale, cât să faci ceva cu ele, ca un fel de testare de ipoteze what if, sau ca o obișnuință culturală, în fond ce e rău în a avea obiceiuri sociale sau grupale, cum s-ar putea trăi altfel ? Asta e un fel de stat la portiță și vorbit despre lumea care vine și care trece, despre vreme și politică, despre copii, etc.

- și o atitudine detașată, contemplativă, însoțită de disiparea spiritului dihotomic ori asta - ori asta, renunțarea temporară la mentalitatea analitică și reconstruirea spațiului intermediar, cum ar zice dl Pleșu, dintre ființele - faptele - zonele lumii bine stabilite, a spațiului secund fără de care establishment-ul ontologic asociat modului comun de a gândi lumea e mai degrabă rigid și cvasi-conflictual. Asta e un fel de ridicare într-un balon cu aer cald, permite privirea peisajului, sau o înălțare în abstracțiile rațiunii, sau, după caz, la ceruri.

Observăm un mare polimorfism odată ce reconstruim gândind, prin reflexie, lumea gândirii. Nu relativism, ci polimorfism. Nu sunt doi oameni cu exact același drum.

Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind   extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? Răspunsul e un mod de viață.

Cuvânt la o deschidere de an universitar

Fiind anul trecut la o universitate din Europa am avut ocazia să asist la deschiderea anului universitar. Am bucurie să transmit mai departe un cuvânt de deschidere, în traducere aproximativă.

“De ce suntem aici, în acest amfiteatru ? Avem fără îndoială fiecare o motivație. Și sunt tot atâtea motivații și nuanțe ale lor câte persoane suntem.

Dar pentru ce suntem aici ? La această întrebare răspunsurile nu mai pot fi la fel de diverse. Ele sunt constrânse de misiunea Universității. Există niște valori organizaționale cu care ceea ce vrem trebuie să se află în convergență.

La nivel strategic vom cădea cu ușurință de acord cu privire aceste valori. Ele sunt menționate explicit în orice cartă universitară : excelența în formarea resursei umane și în producerea de cunoaștere.

Cu siguranță însă la că la nivelul detaliilor, al valorilor instrumentale, al celor pe care le folosim pentru a atinge scopurile strategice  vor apărea diferențe importante.

Unii vor spune că cea mai importantă este competiția corectă și recunoașterea meritelor. În fond tocmai au avut loc concursuri de admitere, iar cei mai performanți dintre candidați se află printre noi.

Alții vor spune că spiritul antreprenorial este cel mai important. Că o competiție profesională corectă nu poate avea loc în afara unui climat organizațional adecvat.  Cu formularea obiectivelor în fiecare an trebuie făcută în funcție de contextul național și global. Cu adecvarea scopurilor la mijloace disponibile. Cu atragerea de resurse financiare și de alte feluri pentru atingerea obiectivelor. Cu monitorizarea activităților studenților și profesorilor și luarea de măsuri adecvate atunci când este cazul.

Iar altora astfel de abordări le vor părea prea formale, prea departe de ethosul care trebuie să anime pe cei interesați de cunoașterea dezinteresată. Unde mai sunt pasiunea pentru ceea ce faci aici ? Acești oameni vor spune că prietenia intelectuală este cea mai importantă. Bucuria de a cunoaște, admirația pentru cei care știu, ucenicia pe lângă cei de la care putem învăța. Prietenia aceasta e însoțită de generozitate, de respect, dar fiind orientată intelectual vine și împreună cu exigența față de sine și față de ceilalți.

Nici una dintre aceste valori nu poate asigura singură succesul comunității academice. Dacă am fi doar prieteni, ne-am aștepta ca oamenii să fie mai degrabă altruiști. Prietenii nu se află în competiție, iar meritele relative ale fiecăruia contează prea puțin pentru fondul relației. Nu se poate construi o meritocrație pornind de la prietenie. E nerealist să cerem întemeierea unei universități pe prietenie. Pe de altă parte, dacă am fi animați doar de spiritul antreprenorial, ne-am aștepta ca oamenii să fie mai degrabă motivați de interese centrate pe sine. Pasionații de cunoaștere nu s-ar putea regăsi într-un astfel de sistem. Este asemenea unui pat al lui Procust întemeierea unei universități pe managementul afacerilor. Iar meritocrația rezultată dintr-o astfel de relaționare între oameni este una de tip win-lose. Într-o comunitate academică democratică majoritatea o va respinge, pentru simplul fapt că cei care ar putea câștigă o competiție sunt mai puțini decât cei care ar pierde-o.

Meritocrația posibilă într-o comunitate academică este una de tip win-win. O meritocrație locală, de etapă și pentru obiective specifice, instrumentale, nu una absolută, o sortare a performanțelor din categorii precise, nu una a persoanelor, o meritocrație însoțită de admirație sinceră pentru cei mai performanți și de generozitatea sinceră din partea celor mai performanți în numele valorilor majore comune: excelența în educație și în cercetare. Managementul trebuie făcut, dar spiritul managerial nu trebuie să prevaleze în sufletele oamenilor.

Putem observa acum că există o legătură între cele două întrebări puse la început: de ce și pentru ce suntem aici. Nu orice fel de motivație personală este compatibilă cu prietenia intelectuală dintre noi, cu posibilitatea de a admira și de a fi generos. Uneori în sufletele noastre alte valori prevalează și ne motivează.

Vom reuși atunci să avem o astfel de prietenie ? Cu siguranță că putem reuși, pentru că depinde numai și numai de noi ce alegem odată ce cunoaștem binele.

Fiind anul trecut la o universitatea din Europa am avut ocazia să asist la deschiderea anului universitar. Am bucurie să transmit mai departe ce am auzit atunci:

„Unde prietenie intelectuală nu este, nimic nu este”.

Vă mulțumesc.”

Imaginarul academic despre ofițerii acoperiți din universități

Ieri m-a abordat în biroul de la universitate un coleg pe chestiunea ofițerilor acoperiți din universități. La un ceai, informal. Fiind informală și de interes public redau aproximativ stenograma.

Cât de nepregătiți ar fi ofițerii ăștia, că promovează prea repede, că sunt susținuți, și că din cauza lor nu pot promova alții. Că unii care publică pe Contributors sunt acoperiți. Și că ar susține modificarea legilor relevante ca să se interzică să existe ofițeri acoperiți în universități.

Vreo câteva secunde cât o sorbitură de ceai mai îndelungată mi-am mascat surpinderea și apoi am formulat un punct de vedere cam așa :

1. Personal am o problemă epistemică, nu pot vorbi despre ce nu cunosc.

1.1 Nu știu cine sunt aceste persoane nominal, știu că legea permite, cunosc zvonuri. Unii fac aluzii despre ei înșiși că ar fi. Îmi imaginez că ăștia fie încalcă fișa postului, fie sunt foști din sfera  din sfera Voiculescu -Vântu, sau a altora ca ei, fie blufează. Pe vremuri lucra în facultate un domn pe numele său Ceaușescu. Nu era nici un fel de rudă cu nea Nicu, dar mi s-a povestit că lăsa să se creadă că ar fi și avea niște beneficii din asta, lumea se temea, treaba e rămas anecdotică.

1.2 Pe baza a ce știu nu pot afirma că acești oameni sunt nepregătiți academic. Probabil că sunt la fel de pregătiți academic cum sunt cei din comunitățile academice ale noastre.

Cu aceste argumente a fost de acord și colegul că nu poate ști cunoaște asigurat ceva despre aceste persoane, că nu aplicase metoda științifică și standardele epistemice asociate ei în formarea unor reprezentări despre problema în discuție. Restul discuției a decurs rațional.

Următorul punct de vedere a fost:

2. Nu pot face corelații între disfuncționalitățile din universități și pregătirea acestor persoane. Astea le pot face domnul Helvig și cei ca dânsul. Dar pot discuta la modul principial și imagina scenarii pe baza cărora să îmi dau seama ce ar fi rezonabil în această privință.

2.1 Este nerezonabil ca în universitățile majore de stat să ceară cineva să nu  fie ofițeri acoperiți deoarece:

2.1.1 Cineva trebuie să se ocupe și de problemele de securitate națională, nu putem sta să discutăm despre teoria evoluției și să ne trezim cu tancurile rusești la ușă sau cu un tip intrând agitat în amfiteatrul arhiplin (mă rog, dacă ar fi plin) ca să se sinucidă.

2.1.2 Univesitățile sunt o bază de recrutare importantă, nu se recrutează de pe stradă sau dintre proști pentru aceste cariere. Cineva trebuie să facă recrutările.

2.1.3 Din aceste instituții se dezvoltă cariere politice și administrative în funcții delicate din stat, cineva trebuie să facă profilul psihologic, caracterial și să evalueze dacă persoana care vizează să fie Obama al României sau ministru al educației nu e vreun dus cu pluta sau omul unor interese din altă țară. Și să se știe ce slăbiciuni are, ce vulnerabilități ar putea fi speculate de inamicii țării.

2.1.4 Ofițerii acoperiți reali și serioși pot livra informații despre abuzurile foștilor pe baza cărora într-un viitor oarecare (nu cred că prindem noi) se vor lua măsuri.

Și aici am căzut de acord. În continuare ne-am concentrat pe ce s-ar putea face, deși în abența unei probleme clar formulate nu are rost să te întrebi ce să faci, însă n-am vrut să-mi numulțumesc amicul. Mai întâi am convenit că ce nu se poate face nu ne interesează, e o pierdere de timp. Apoi am formulat câteva chestiuni principiale care ni s-au părut rezonabile:

2.2 Este rezonabil ca cineva să pretindă ca ofițerii acoperiți din universități să îndeplinească în interes public câteva condiții:

2.2.1 Să nu submineze meritocrația (firește, când va exista, că acum n-au ce submina), să nu fie doar pentru că sunt acoperiți promovați în poziții didactice sau de cercetare sau administrative înalte pentru care nu îndeplinesc criteriile științifice sau nu au calitățile manageriale sau morale pentru ocupare. E și în interesul serviciilor ca aceste persoane să nu iasă în evidență prin dispute în jurul competenței lor sau prin prezența publicațiilor lor pe liste de plagiate, etc. Din câte ne-am putut da seama oamenii respectivi trebuie să fie blindați profesional, fini psihologi, capabili să poată trăi fără aplauze pentru ce fac fie din smerenie, fie pentru bani, și loiali țării. Impostorii nu îndeplinesc aceste criterii decât dacă fac pe impostorii ca să se vadă reacțiile.

2.2.2 Să nu se folosească de informațiile la care au acces pentru distorsionarea competiției profesionale normale cu colegii lor. De exemplu să ia (Doamne ferește) proiecte servite de la ce știu eu minister că au acolo un coleg acoperit, care face un program cu dedicație, sau direcționează vreunul cu finanțare externă, despre care află numai cine trebuie din câteva instituții, iar restul n-au cum să ajungă la site-ul obscur pe care e scris cu caractere mici anunțul., gen. Astfel de susțineri, dacă sunt necesare, s-ar putea face prin fundații și firme extrauniversitare, fără a strica climatul de lucru în care se formează tinerele și tinerii din universități.

2.2.3 Să nu se folosească de informațiile deținute pentru a da curs unor antipatii sau simpatii personale, că le place fața sau că nu le place fața cuiva. Job-ul lor poate implica aducerea pesoanelor vizate în situații dificile, că omul în crize se cunoaște. Să nu pluseze mai mult decât cere job-ul, să calibreze bine și să monitoreze ca să rectifice la timp presiunea și să nu distrugă oameni care, eventual, nu fac față. Există o responsabilitate morală a job-ului.

2.2.4 Dacă la un moment dat se ramolesc, se lenevesc, sau au loc alte fenomene în urma cărora acești oameni nu mai fac ce presupune fișa postului didactic sau de cercetare pe care îl ocupă, deși făceau cândva, adică nu publică nimic serios de ani de zile, nu câștigă proiecte pe bune, acționează împotriva interesului public torpilându-și colegii cu merite academice, etc, să existe o soluție instituțională în servicii pentru cazurile astea, un spectacol omagial de pensionare, o vilă de reculegere la munte, ceva, nu să paseze pisica în curtea noastră ca să ne spălăm pe cap cu ei.

Și când o să propui să se facă abordarea în felul acesta ? N-am de ce să propun eu așa ceva, zic, nu intră în fișa postului, e treaba celor din managementul strategic al educației.

Ne-am strâns mâinile, sper că am răspuns corect.

Diviziunea opțiunilor politice în Biserică

În acest text argumentez că la un anumit nivel de interpretare lăudarea publică a domnului Corneliu Vadim Tudor de către Patriarhul BOR este un îndemn pentru mireni să susțină valorile unei societăți deschise de tip occidental.

Structura textului este următoarea: la început voi caracteriza faptele, atitudinile și presupozițiile pe care se bazează ele, apoi voi arăta că ambele tipuri de atitudini sunt legitime, după care le voi interpreta la două niveluir: la un prim nivel de intepretare va reieși că cele două tipuri de atitudini sunt adverse, iar la al doilea nivel de interpretare că ele sunt complementare, ambele fiind utile societății românești.

Faptele, atitudinile și presupozițiile

Pasajul din mesajului public de condoleanțe al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române adresat familiei domnului Corneliu Vadim Tudor care a generat atitudini diferite între români este următorul: “Om credincios şi erudit, patriot şi bun orator, domnul Corneliu Vadim Tudor va rămâne în memoria românilor pentru pasiunea şi spiritul său dinamic, dovedite în susținerea propriilor sale convingeri.”

Această afirmație este falsă. Este un fapt că omul despre care se vorbește va rămâne în memoria multor români  prin cu totul alte caracteristici și fapte.  Însă referirea la „memoria românilor” ne sugerează că nu felul cum a fost în realitate, istoric descriptiv, domnul Tudor este ceea ce interesează, ci felul cum trebuie să rămână memoria culturală despre domnia sa. Afirmația Patriarhului BOR este o tentativă de fapt instituțional, de instituire a unei realități sociale, în speță a unei anumite memorii publice despre un om.

Construirea memoriei culturale despre un om se face prin decuparea unor trăsături și fapte ale sale convenabile ca fiind esențiale și considerarea celor neconvenabile ca fiind accidentale, nerelevante pentru ce a fost “cu adevărat” un om. Întâistătătorul BOR ne propune un astfel de decupaj care înțelegem că servește scopurilor BOR.

Situația este similară conceptual celei a declarării de membri post-mortem în Academia Română: nu mai contează ce au vrut oamenii respectivi, ci doar măsura în care produsul cultural care poartă numele respectiv este util scopurilor organizaționale ale instituției. În ambele cazuri avem de a face la nivelul presupozițiilor cu o ontologie socială de tip holist. Viața unui om nu e decât o parte din viața națiunii, o celulă într-un corp, un mădular într-un trup. Viața nu poate fi concepută în afara națiunii, iar ce e demn de recuperat din ea e doar ce este funcțional în raport cu entitatea care o integrează. Restul sunt accidente.

Unii oameni acceptă modul propus de construire a memoriei despre domnul Tudor pentru că se regăsesc în modul de gândire a omului, iar alții îl resping pentru că au alt mod de a gândi relația dintre individ și națiune. Națiunea este un rezultat socio-cultural al interacțiunilor dintre indivizi, iar instituțiile care o definesc servesc scopurilor indivizilor. Cum domnul Tudor a deservit interesele foarte multor români nu putem reține în memoria culturală despre dânsul ca esențiale doar caracteristici pozitive, ba chiar cele mai demne de reținut sunt cele negative.

Din perspectiva unei astfel ontologii sociale, care dă realitate tare individului/persoanelor și doar una derivată entităților socialee (popor, națiune), modul de abordare a memoriei oamenilor al șefului Bisericii și al Academiei poate fi interpretat astfel: niște persoane care se identifică total cu rolul lor de manageri strategici ai unor organizații folosesc oamenii  pentru realizarea proiectelor lor personale care sunt implicit și proiecte organizaționale “naționale” (în fapt proiecte ale căror scopuri depind de modul domniilor lor de a gândi națiunea și funcționare ei).

Din perspectiva unei ontologii sociale holiste instituirea unor fapte de genul memoriei culturale selective despre un om este morală, orice om neputând visa sau dori legitim mai mult decât să fie resursă pentru stat și Biserică.

Din perspectiva unei ontologii sociale care dă prioritate oamenilor, singura compatibilă cu o societate deschisă, ceea ce fac dânșii este imoral, orice persoană putând dispune legitim de ea însăși cum dorește câtă vreme nu afectează pe alții, ca și de memoria sa.

Ambele perspective sunt compatibile cu exigența de a trata oamenii și ca scop, nu doar ca mijloc, numai că însuși modul cum e conceput scopul diferă (scop bazat pe rol social cunoscut de o elită în primul caz, scop bazat pe decizie personală și rol social definit prin interacțiuni în spațiul public în al doilea caz).

Ambele atitudini sunt legitime

Dintr-o perspectivă descriptivă ambele abordări sunt fețe ale unui proces de competiția pentru putere și resurse. Cei care conduc instituțiile statului și Biserica au interesul să fie asumată o ontologie socială holistă care îi legitimează și le întărește puterea, iar cei care nu conduc astfel de organizații au interesul să fie asumată o ontologie socială care le maximizează puterea asupra a asupra a ce conduc ei (fie și doar viața personală).

Ambele presupoziții ontologice sunt resurse culturale (conceptuale) pentru proiectele oamenilor. Proiectele fiind diferite, și valoarea lor judecată prin utilitatea în vederea atingerii scopurilor acestor proiecte este diferită, în funcție de proiectul asumat.

Memoria despre un om este tot o resursă culturală. Felul cum o concepem și promovăm dezvăluie scopurile reale ale proiectelor noastre.

În cazul memoriei despre domnul Corneliu Vadim Tudor mi se pare că se văd cel puțin trei feluri de astfel scopuri:

1.      Dezvăluit de admiratorii domnului Tudor: de a fi parte a națiunii, ca celulele într-un organism, și implicit națiunea să-ți dea ce ai nevoia dacă tu o servești (renunțare la libertate civică și politică, deresponsabilizare, supunere);

2.      Dezvăluit de reacțiile domnilor Iliescu, Isărescu și ale Patriarhului BOR: de a consolida coerența proiectului integrat stat-națiune-Biserică pe care l-au condus sau îl conduc și a promova asumarea scopurilor de tipul 1;

3.      Dezvăluit de persoanele cu reacții critice la adresa domnului Tudor și modului propus de construire a memoriei sale: de a derula proiecte personale autonome cât mai ample în condițiile unui stat neinvaziv, restrâns la prestarea de servicii de utilitate publică, fără pretenții nerezonabile de construire a vieții oamenilor, de supunere a lor sub puterea conducătorilor.

Să numim atitudinile asociate scopurilor de felul 1 și 2 pro-Tudor, iar cele asociate scopurilor de felul 3 contra-Tudor.

În lumina celor de mai sus nu ne putem aștepta la un acord general în evaluarea faptelor domnului Tudor și în privința modului de construirea a memoriei sale publice.

Cei care vor să trăiască în dependență, să fie responsabili alți oamenii pentru ei (conducătorii), sau care vor să conducă un stat sau instituții cu oameni dependenți vor evalua mai degrabă pozitiv. Cei care vor să aibă o cât mai mare libertate de inițiativă, să își exprime potențialul, sau să conducă un stat de oameni liberi responsabili personal de destinul lor, le vor evalua mai degrabă negativ.

Toate aceste scopuri, atitudinile și evaluările asociate lor sunt legitime existențial.

La un prim nivel de interpretare cele două atitudini sunt adverse

Dacă avem o anumită atitudine și nu pe cealaltă ce putem face ? O primă variantă este să o consdirăm pe cealaltă ca fiind adversă și să ne propunem să o schimbăm. Să convingem pe cei care au alte scopuri să și le schimbe, sau să creăm condițiile ca să și le schimbe singuri.

Deschiderea publică a orizontului cultural creează condițiile pentru trecerea de la dorința de a fi ca o celulă în corpul națiunii la cea de a fi mai liber. Închiderea publică a orizontului cultural facilitează procesul invers. Există o diferență importantantă între cele două: deschiderea culturală are efecte asupra vieții actuale a omului închis (îi deschide mintea și modul de viață), în timp ce închiderea nu poate șterge memoria omului deschis care a simțit gustul libertății de decizie, ci se va manifesta doar asupra unor noi generații.

Pentru maximă eficiență închiderea trebuie să fie însoțită de eliminarea din stat sau lichidare a oamenilor deschiși ca să nu poate transmite cultural ceea ce știu (ceea ce s-a și făcut, exemplul comunist sau al autoritarismelor religioase sau putinist). Pentru maximă eficiență deschiderea nu trebuie să fie însoțită de „lichidarea” oamenilor închiși cultural (nici măcar prin hate speach și nici măcar a celor care au interesul să fie stăpâni de oameni aflați în sclavie mentală), pentru că și-ar submina propria opțiune pentru libertate de a-ți construi viața cum vrei.

Din această perspectivă riscul de a ajunge la nedreptăți și crime în masă pornind de la o ontologie socială care dă prioritate întregului social asupra oamenilor este mai mare decât în cazul alegerii unei vieți de om liber servit contra cost de niște instituții ale statului. Nu în ultimul rând, e cu mai mic impact asupra funcționării statului suferința datorată prăbușilor personale ici-colo ale celor care au ales greșit pe pielea lor decât prăbușirea unui popor monolitic pentru că au căzut sau au trădat (ce altceva e corupția oamenilor de stat decât trădare ?) o mână de oameni care îi conduc pe ceilalți prin sclavie mentală.

În acest mod de interpretare a lucrurilor e justificat să le spui în față celor cu opțiuni riscante moral la scară socială mare:

1.      Că ceea ce vor dânșii este împotriva intereselor tale și ale celor ca tine și

2.      Că e mai rezonabil ca riscurile morale să fie asumate personal de fiecare pentru viața lui și

3.      Că îi consideri din punct de vedere politic adversari. Dușmani nu.

La un al doilea nivel de interpretare cele două atitudini sunt complementare

Scopul organizațional al Bisericii este mântuirea credincioșilor, restul sunt scopuri instrumentale, de etapă. Scopurile instrumentale disponibile la nivelul managementului strategic nu pot fi aceleași cu cele disponibile la nivelul compartimentului de „producție” a mântuirii, cel în care lucrează pentru asta mirenii. Nivelul managementului strategic are responsabilități la scară de timp mare, cel al compartimentului de producție la scara vieții persoanelor și al unui număr rezonabil de generații, cu care a existat sau există contact direct.

Tipul de memorie culturală despre Corneliu Vadim Tudor propus de Patriarhul BOR, domnii Iliescu și Isărescu este relevant pentru managementul strategic al Bisericii și statului. Este un mod etatist de abordare, pornind de la presupoziția că statele ca entități inegratoare, holiste, vor exista pentru totdeauna, și că statul de tip democratic, adică un stat cu o anumită infrastructură instituțională specifică societăților deschise, nu este clar deocamdată ce fel de hram poartă.

Modul de gândire aflat în spate este probabil ceva de genul următor: peste câteva decenii sau o sută de ani e posibilă să fim parte dintr-o Rusie autoritaristă, sau din China, sau poate că Europa se transformă într-o republică federală socialistă, nu știm, societatea deschisă în orice caz pare autodistructivă și, în plus, pune o presiune seculară pe Biserică; așa stând lucrurile nu are rost să schimbăm ontologia socială bizantină cu care lucrează Biserica la nivel strategic; prin derogare ea se poate acomoda și cu o democrație, cât va funcționa; nu e relevant pe termen lung că domnul Tudor a fost anti-democrat, e relevant doar că a susținut statul de la momentul respectiv printr-un discurs din care se poate selecta ceva folositor Bisericii, iar restul se poate ignora.

Situația e diferită la nivelul organizațional operațional, al mirenilor. Într-adevăr, pentru mântuirea personală este indiferent sistemul politic în care te naști sau pentru care optezi. Din punctul de vedere al facerii binelui pentru semenii tăi însă contează.

Alegând un sistem politic care implică supunere față de o stăpânire nu îți mai bați capul cu problemele publice, te ocupi de facere de bine înprivat, iar când se ajunge la crize ale statului și distrugerea vieții altor oameni, credincioși sau nu, responsabilitatea este a conducătorilor.

Atâta vreme cât nu cunoști că există un risc mare de apariție a nedreptăților și chiar criemelor în masă într-un astfel de sistem politic, mai ales dacă evoluează de la autoritarism spre totalitarism, alegerea lui poate fi rezonabilă.

Odată însă ce ai luat la cunoștință prin dovezi istorice care sunt riscurile unui astfel de sistem și cunoști că riscurile de acest fel ale unui sistem democratic sunt mult mai mici câtă vreme e funcțional și rezonabil pus în practică a alege în continuare sistemul bazat pe relația supus-stăpânire este calea cea ușoară. Calea cea grea este o alegere prin care să fie evitate riscurile mari ale autoritarismelor și totalitarismelor.

Cine se concentrează în astfel de condiții istorice ca mirean preponderent pe situația sa personală fiind indiferent la starea societății din care face parte își îngreunează calea spre mântuire ("cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde" (Marcu, 8,35).

Să alegi în calitate de creștin fără funcții o democrație funcțională, să investești civic pentru o societate deschisă, înseamnă a jertfi din timpul disponibil pentru îmbunătățirea ta personală o parte semnificativă în scopul îmbunătățirii spațiului public în așa fel încât nedreptățile și suferințele de care am luat act în secolul XX să nu mai poată fi repetate vreodată. Și înseamnă să respecți concetățenii care nu sunt credincioși

Precizez în mod explicit că nu mă refer la o opțiune creștin-democrată în sensul standard, asociată unor politici publice cu caracter social cu riscurile aferente oricărei forme de etatizare a facerii de bine. Ci la alegerea unui sistem politic democratic în care toate opțiunile ideologice compatibilie cu democrația se pot manifesta, singurul sistem politic cunoscut care poate evita răul major demonstrat al statelor autoritariste și totalitare. E o alegere care nu desparte lucrarea pentru binele tău de lucrarea pentru binele comun, ci doar asigură un bine comun minimal, fără un conținut precizat de la bun început, un cadrul instituțional pentru alegerea liberă și urmărirea eficientă de către ceilalți a unui bine personal care poate să fie gândit sau nu la fel cum îl gândești tu pe al tău.

E limpede că această jertfă nu este compatibilă cu modul de construire a memoriei culturale a domnului Corneliu Vadim Tudor propus de Patriarhul BOR, de domnii Iliescu și Isărescu, pentru că acesta elimină o parte din realitatea factuală. Domnul Tudor a servit statul totalitar comunist și a optat după dispariția acestuia pentru  impunerea unui singur mod de a gândi binele personal, anume modul său și al celor ca dânsul. Pentru un mirean care nu dorește să riște răul totalitar memoria despre domnul Tudor va avea în conținutul său aceste fapte.

Scopurile instrumentale și resursele Bisericii la nivel strategic sunt decuplate parțial de cele de la nivelul operațional al mirenilor și se reflectă și în conținutul diferit al memoriei culturale despre persoanele publice, dar toate deservesc aceeași misiune organizațională.

La acest nivel de interpretare instituirea unei memorii publice encomiastice despre Corneliu Vadim Tudor de către Patriarhul BOR poate fi citită ca fiind un exemplu  de bune practici manageriale pentru mireni astfel încât să-și facă și ei treaba la nivel operațional, practic un îndemn să aducă o jertfă din timpul lor prin susținerea valorilor unei societăți deschise de tip occidental, inclusiv prin spunerea adevărului complementar despre domnul Tudor.

Închei prin a spune că pentru o astfel de jertfă nu ai de ce să te bucuri și nici nu ai nimic de așteptat. "Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor" (Marcu Ascetul).

Pur și simplu îți vezi de treabă.

Corneliu Vadim Tudor nu a iubit România

Moartea lui Corneliu Vadim Tudor subliniază prin reacțiile publice realitatea unor lumi paralele în România.

Pe de o parte lumi închise, locale, în care trăiesc victime ale unor călăi culturali ca acest domn. Lumi sortite dispariției ca triste epifenomene ale unui accident istoric comunist, al unei erezii cvasireligioase folosite de Rusia în proiectul ei de dominare a competitorilor occidentali. Lumi demne de compasiune, cărora doar pocăința le mai poate da un sens existențial astăzi.

Pe de altă parte lumi deschise, care au avut șansa asta de la bun început din familie, ori au scăpat ulterior din capcana spălării pe creier a școlii comuniste. Lumi din care se văd lucrurile în contextul lor istoric și civilizațional mai larg. Lumi în care ridicolul și mizeria prestației publice a acestui personaj sunt evidente.

Pentru mulți oameni aceste lumi au fost cândva unite. În aceeași familie coexistau oameni maturi care citeau la cafeaua de dimineață în anii '90 România Mare, râzând, admirând împroșcările cu noroi ale dușmanilor poporului, și oameni tineri care se pregăteau să-și ia zborul din marasm treziți la realitate de brutalitatea mineriadelor. Zborul lor va fi permanent întinat de mizeria constitutivă din care au plecat. Dar cumva e și un avantaj aici: cunoscând oroarea de la sursă se pot feri de ea, pot avertiza. Mă număr printre aceștia.

Acest campion al urii este emblematic pentru ce a fost comunismul românesc în perioada anilor 80 și pentru supraviețuirea mentalităților asociate lui după acesta.

Dacă și-a iubit țara ? Nu, Corneliu Vadim Tudor nu și-a iubit țara.

Nu poți iubi țara fără a iubi oamenii, agresând o jumătate din populația ei, pe cei care gândesc altfel decât tine. Va fi iubit ce se afla în mintea lui, proiectul lui de țară în care cei diferiți sunt împușcați pe stadioane. Va fi pretins că asta e România, în fapt cu obiectivul că asta trebuie să devină România, seducând oameni onești de prin comunitățile cu jertfe din Ardeal, incitând pe cei sărăciți de jafurile nomenclaturii și elitei manageriale care au devalizat România. Dar România nu.

De iubit a iubit sclavia și stăpânii de sclavi pe care îi cinstea. De iubit a iubit proiectul de țară al lui Ion Iliescu, pe care l-a făcut în mod deliberat să pară în momente cheie prin comparație rezonabil. Și i-a asigurat puterea. Acesta a fost rolul pervers care i s-a dat, pe care l-a acceptat, pe care l-a jucat, pentru care a fost decorat de un șef al statului și pentru care o dată cu condamnarea comunismului i s-a retras decorația de către alt șef al statului.

Corneliu Vadim Tudor a instrumentalizat imaginea României pentru a păstra cât mai mult la putere pe cei care au jefuit-o. Este direct responsabil pentru întârzierea formării unui curent patriotic firesc, al libertății și moderației, al bucuriei de a trăi în țara ta.

Dumnezeu să îl ierte.

Umanitarismul și islamofobia sunt două fețe ale aceleiași monede

În acest text susțin următoarele:

·         din punct de vedere secular poți fi în raport cu imigranții musulmani umanitarist sau islamofob.

·         din punct de vedere creștin poți fi numai milostiv și nu poți fi islamofob.

Dacă ești secular și ai preferințe altruiste ești umanitarist, dacă ai preferințe egoiste sunt șanse mari să devii în actualele condiții islamofob. Atât preferințele egoiste, câte și cele altruiste sunt onorabile din perspectivă seculară multiculturalistă, în numele relativismului moral. În schema existențială creștină preferințele egoiste nu sunt onorabile în nici un mod.

Din câte pot să îmi dau seama atitudinea umanitară asociată corectitudinii politice este rezultatul nevoii de a face fapte bune. Oamenii aceștia nu cred în Dumnezeu, dar sunt altruiști. Așa cred ei că se face cel mai bine binele. Cu banii statului care vin de la toți cetățenii. Acești oameni lucrează cu o ontologie holistă, nu există indivizi de sine stătători, ci doar omenire, în care cetățenii sunt ca niște celule într-un organism. Responsabilitatea e a întregului, nu a persoanelor.

Mi se pare o atitudine mai eficientă din punct de vedere economic decât a creștinului. Acesta poate să facă binele material doar cu bani din buzunarul personal. Responsabilitatea e personală. Iese mai scump decât umanitaristul ateu sau agnostic. În plus, persoana în nevoie e mai puțin avantajată de ajutorul creștinesc, pentru că sursa de bani publici e mai consistentă. Ea va prefera banii statului și ajutor umanitar secular.

O cerere de ajutor bine satisfăcută cu eforturi minime din partea altruiștilor umanitariști pe termen scurt și amplasarea costurilor într-un viitor imediat nu poate decât să ducă la dezvoltarea acestei piețe până la criza inevitabilă din considerente economice în condițiile deschiderii permanente la ajutoare umanitare fără a produce ceva din care să fie acordate. Este limpede că punctul de vedere creștin nu este avantajat la timpul prezent.

Avantajul punctului de vedere creștin pentru imigranți este însă la nivel strategic. Nimic nu garantează în morala seculară stabilitatea opțiunii morale de a ajuta. E un simplu slogan ideologic, nu e o alegere decisivă de viață. Este doar o preferință. În fața constrângerilor economice, de exemplu, atitudinea morală se poate schimba. Chiar în aceeași societate umanitarismul și islamofobia pot coexista, iar alegerea umanitarismului la nivel de stat să fie doar o chestiune de vot. Mâine pot fi la putere seculari islamofobi, așa cum azi sunt umanitariști. În timp ce un creștin nu-și va schimba opțiunile morale indiferent de condițiile economice. Creștinul preferă să fie ucis decât să ucidă.

Un creștin nu va accepta niciodată că islamofobia e onorabilă. Nu poate trăda buna credința a musulmanilor echilibrați pe care îi cunoaște personal în satul lui dobrogean sau de la cursuri pentru speculațiile semantice ale unor oameni pe care nu îi cunoaște personal. Indiferent de miza politică. A face asta i-ar deschide panta alunecoasă către rinocerizare.

Secularul umanitarist cu preferințe altruiste este utopic în prezent, risipește fără discernământ în prezent, creștinul este utopic doar pe termen lung. Utopia pe termen lung nu antrenează risipă actuală de resurse, datorită ratei de discount. Utopia creștinului e benignă, e motivatoare, utopia umanitaristului e malignă, e adictivă.

Din acestă perspectivă creștinii sunt persoane pragmatice. Pragmatice, nu cinice cum tind să fie secularii egoiști. Secularii nu pot concepe faptul că un creștin poate fi o persoană pragmatică. Asta e pentru că în mintea lor asociază credința cu sentimentalismul și naivitatea.

Dragostea creștină nu e un sentiment, ci un comportament rațional. Nu reflectă naivitatea, ci o anumită înțelegere a stării de lucruri. Cine are altă înțelegere a stării de lucruri, cine înțelege starea de lucruri prin altă schemă ontologică și pe baza altor experiențe personale va fi tentat să își imagineze cumva comportamentul creștin prin schema lui. Reprezentarea din mintea lui nu poate fi una realistă. De exemplu nu are cum să înțeleagă ce înseamnă dreapta judecată, discernământul, să dai doar cât te ține buzunarul tău. Pentru că umanitaristul vrea să dea cât ține buzunarul altora, pe care îl crede fără limite.

Este adevărat că din punct de vedere al mediei statistice cumva se echilibrează social efectele secularilor umanitariști cu ale secularilor egoiști, care nu vor să dea nimic. Dar se echilibrează într-o tensiune permanentă, fără pace sufletească nici pentru unii, nici pentru alții. Cu toții vor fi nemulțumiți. Umanitariștii vor clama, precum doamna Mungiu-Pippidi, să ne fie rușine dacă nu primim câți refugiați trebuie. O plusare tactică știind în substrat că sunt unii care cer să nu primim vreunul și că rezultatul net va fi să primim un număr rezonabil.

Același efect social se poate obține printr-o atitudine echilibrată și pacea sufletească a fiecărei persoane când ai o atitudine pragmatică în viață creștină. Îți propui să primești de la bun început atâția cât te țin buzunarele.

Numai că pentru seculari acest lucru pare să nu poată fi înțeles. Așa cum nu poți înțelege un cub dintr-o lume plană. M-ar bucura să mă înșel.

Neînțelegând, predicțiile celui care nu are o viață creștină despre comportamentul creștinului nu se vor adeveri. Creștinii nu negociază la tarabă cu oameni refugiați, mai dă-ncoace, mai ia de-aici. Creștinii se gândesc cum acești oameni să poată sta acasă. Nicăieri nu e ca acasă, indiferent ce înseamnă acasă. Pentru creștini refugiații sunt niște persoane, nu niște celule sociale utile mai mult sau mai puțin utile economic cum sunt pentru secularul care acționează doar prin stat, nu persoanl. În aceste condiții secularul va fi tentat să creadă că este ceva irațional în comportamentul creștinului. Ce nu suntem capabili să înțelegem, ce nu putem prezice, tindem să spunem că este irațional. Cum poate îndrăzni cineva să acționeze liber, personal ?

În fapt aici e vorba de mândrie. Ar fi mai corect ca secularii să își recunoască limitele propriei capacități de înțelegere. Pentru un om de știință sau un filosof această modestie epistemică este o banalitate. Nu există oameni de știință buni infatuați. Asta te blochează în proiect, face imposibilă formularea de noi ipoteze prin care să depășești ce știai.

Umanitarismul infatuat face mai puțin bine pe termen lung decât o milostivire pragmatică.

Despre lene

Să nu ne fie lene să vorbim despre lene. Pentru că lenea e în spatele multor rele din țara noastră.

Lenea te face să rămâi în urma ta însuți, să nu ajungi să fii ceea ce crezi pe bună dreptate că ai putea fi. Atunci cineva trebuie să fie de vină, iar dragostea de sine te face să crezi cel mai adesea că alții sunt de vină. Sunt vinovați că nu sunt leneși. Sunt demni de a fi urâți pentru că tu crezi că ei se cred altceva decât ești tu. De fapt ei doar sunt altceva, fără a se crede, iar tu ești ce ai ales să fii. Fugi de răspundere și proiectezi asupra lor disprețul față de tine însuți. Când îți asumi răspunderea ieși din lene și te pui pe treabă.

Lenea te face să ajungi la vicii și irosire. Omul care lucrează are mulțumire din rezultatul muncii lui. Omul leneș trebuie să caute mulțumire în alt fel și folosește roadele puținei munci ca să obțină ceva despre care crede că înseamnă mai mult decât a făcut. Dar nu este mai mult. Fie o plăcere cultivând un viciu, fie obiecte de status pe care avându-le bănuiește că va fie privit de către ceilalți altfel decât ca ceea ce este, un leneș. Viciile îl vor scufunda în decrepitudine, iar lucrurile valoroase contrastând cu realitatea din spate îl vor trimite în ridicol. Când te privești în oglindă și vezi realitatea așa cum este poți ieși din lene. Când sesizezi compasiunea din privirile unora în care ai încredere poate exista o oportunitate să te pui pe treabă.

Dacă n-o vei face lenea te duce la supărare și furie. Furie față de tine și față de ceilalți. În fond nu ești singurul leneș, de ce tu să fii demn de milă și nu alții ? De ce doar tu să fii ridicol ? Așa e omul, leneș, Homo ignavus. A munci e o cruzime față de firea omului, față de starea sa naturală. Vizitarea unei țări de oameni harnici sau a unei regiuni cu astfel de oameni din țara ta te poate trezi la realitate, te poate face să te pui pe treabă.

Dar nu faci asta, ți-e lene. Ajungi atunci la hoție. Ce altceva esta a fi corupt și a plagia decât un semn al lenei, refuzul muncii pentru a atinge bunăstarea și recunoașterea pe care alții le-au dobândit în mod corect ? Ai putea să îți propui doar ceea ce poți avea și fi în mod corect. Dar complexele de inferioritate datorate propriei leni te fac să vrei mult mai mult, ca să devii demn de respect în proprii tăi ochi. Leneșul are doar planuri mari. Nu iubește munca, nu iubește răbdarea, nu înțelege că drumul contează la fel de mult ca destinația, că destinația e definită prin drum, că nu are nici o realitate în afara acestuia. Nu înțelege de ce un om de 75 de ani dă la coasă. Vârf fără pantele muntelui nu există. Ca leneș ajungi furând la „destinație”, ai o hârtie fără acoperire, o vilă, dar vezi că e lipsit de sens să fii acolo. Atunci îți spui că drumul e absurd și o spui și altora. Ridici minciuna la rang de lege. Și toți mințim și ne mințim într-un spectacol social ionescian. Cu lenea îți pierzi mințile. Iar apoi îți aperi nebunia.

Ajungi la ipocrizie. Ipocrizia apără reduta vieții nemuncite și bunurile furate. Te liniștești alături de alți leneși, lădând și primind laude pentru roade precare prezentate ca reale. Tot ce ai furat e munca ta, accentuezi. Zi și noapte ai lucrat. Ba chiar începi să lucrezi pe ici pe colo ca să arăți că tu ești altfel, nu ești leneș. Dar la ce-ai obținut pe alte căi nu renunți. Împăratul e gol. O știm în singurătate, însă ne e frică de consecințele rostirii adevărului și de muncă. Cei care o spun sunt calificați ca nebuni, sau necivilizați, sau dușmani. Când lenea e un mod social de viață se instalează o cultură a disprețului ascuns sub forma respectului formal. Ne e greață de felul în care trăim.

Leneșii și harnicii au drumuri despărțite. Nu e nimic de făcut împreună. Drumurile se pot unii doar prin ridicare din lene sau prin cădere în lene.

Leneșii nu trebuie disprețuiți sau urâți pentru că sunt leneși, asta îi va bloca în lene. Leneșii trebuie, pur și simplu, puși la treabă.

Nu ajuta niciodată leneșii mai mult decât strictul necesar. Dă-le mijloacele pentru lucru, nu rezultatul final.

Pentru o atitudine pragmatică în chestiunea valului de refugiați

Construirea unor argumente elaborate de către cetățenii români din societatea civilă cu privire la decizia cea mai potrivită în privința refugiaților mi se pare o irosire a timpului deoarece:

·         nu avem toate datele problemei, vedem niște fotografii și niște filmulețe, auzim niște declarații, nu știm starea materială a refugiaților (de ce presupunem principial că sunt săraci ? În fond cine emigrează din România în Canada pleacă mereu cu o bază materială, tratează plecarea ca pe o investiție. Înclin să cred că nu sunt niște oameni lipsiți de posibilități cei care au luat decizia să plece.), ce formație profesională au, iar în cazul în care nu și-au plătit ei transportul, câți bani au investit ISIS sau alții în transport, etc.

·         problema este prea departe de nivelul nostru decizional ca să putem investi în informare. Chestiunea e prea delicată ca să așteptăm vreo informare din partea serviiciilor statului. Vor fi informați doar decidenții politici.

·         nu avem o răspundere în acest sens ca simpli cetățeni, nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să îi primim la noi în casă. Răspunderea aparține celor care au puterea.

·         formularea unui argument de către noi nu poate influența cu nimic cursul evenimentelor, decizia luată de cei care au puterea va furniza “boundary conditions” pentru acțiunile noastre private în viitor.

·         În astfel de condiții a "argumenta" e de obicei o justifica ceea ce îți place sau sau nu îți place.

Nu îmi place ce se întâmplă și mi-ar plăcea să existe o politică externă care să ducă la existența unei zone tampon stabile în jurul Europei care să maximizeze șansele păstrării identității culturale europene.

Ca statul nostru să aibă o voce auzită în această privință cred că ar trebui ca cei care avem preferințe similare:

1.      să ne facem treaba ca lumea acolo unde ne-o facem astfel încât să avem resurse și să fim fiecare dintre noi puternic.

2.      Fiind puternici să ne permite să fim activi civic pe probleme concrete relevante, a căror rezolvare o putem influența. Acestea sunt cele mai grele probleme ale noastre, nu valul de refugiați.

3.      să nu pierdem timpul sau să irosim fără înțelepciune ce am acumulat, să nu ratăm oportunități de acțiune personală sau civică folositoare.

4.      să alegem cu responsabilitate la alegeri pe cei care ne conduc. Ei sunt cei cărora le punem în mâini condițiile în care putem lua noi decizii relevante.

5.      să facem în așa fel încât să depindem fiecare cât mai puțin de cei care ne conduc, revenim la punctul 1.

Ca simplu contribuabil nu e nevoie să împachetezi preferința personală în justificări asociate  binelui public conceput prin prisma unei ideologii sau a alteia, unei morale sau a alteia, așa cum are obligația un om politic aflat în serviciul public. Morala pe care o practici se vede din faptele tale.

Dacă politicienii vor acționa greșit vom avea timp suficient să constatăm după. Cum i-am ales așa îi avem.