Ontologia de plecare trebuie să fie una compatibilă cu rezultatele științifice, cu teoriile evoluției, nu una speculativă, un „sistem ontologic care se constituie plecând de la problemele puse de știință și în concordanță cu legile și rezultatele ei fundamentale” (Pârvu 1977 p8). Prin urmare după investigarea teoriilor științifice, ale cărei rezultate le raportez în capitolul 3 am extras care sunt presupozițiile care stau la baza acestor rezultate și le-am explicitat în acest capitol, de la bun început.
Pe de altă parte, investigarea statutul ontologic ca diferit de statutul ontic m-a obligat la explicitarea diferenței dintre cele două și la articularea unui discurs care să dea seamă de relațiile dintre ele. Crearea, construcția unui discurs integrat a fost necesară și pentru a avea un cadru coerent pentru analiza statutului ontologic și epistemic. În fapt a existat o conexiune inversă procesuală între rezultatele investigării teoriilor științifice și ajustarea presupozițiilor astfel încât să fie compatibile cu rezultatele. “Interpendența complexă – în epoca contemporană – dintre practica reală a cunoașterii și reflecția ei epistemologică și metodologică, constituie un “echilibru reflexiv” între aceste două planuri de cunoaștere” (Pârvu 1998, p10).
1 Presupoziții ontologice
Un lucru este rezultatul operației de sinteză a aprehensiunii în intuiție a senzațiilor (Kant CRP). Senzațiile pot fi externe (obținute prin intermediul simțurilor externe) și interne (obținute prin intermediul simțului intern). Ce este aprioric în lucru este spațiotemporalitatea în cazul lucrurilor externe (naturale) și temporalitatea în cazul lucrurilor interne (mentale). Mă voi referi cu termenul „regiuni ontice” la partea naturală a lumii și la partea mentală.
Localizarea spaţio-temporală este un criteriu de individuare a lucrurilor naturale. Din perspectiva simţului comun, dar şi a modului cum se dezvoltă ontogenetic capacităţile cognitive umane, acest criteriu de individuare se bazează pe următorele principii (adaptat după Carruthers 2004):
1. Orice lucru fizic trebuie să fie într-un anumit loc în spaţiu
2. Un lucru fizic nu poate fi în două locuri, separate de o regiune a spaţiului care nu include părţi ale acelui obiect, în acelaşi timp.
3. Două lucruri fizice nu pot ocupa acelaşi loc în acelaşi timp.
Discretizarea spațiotemporală sau temporală a continuumului senzorial prin individuarea lucrurilor este condiție a constituirii unui model de observare a proprietăților asociate părților de câmp senzorial localizate în zonele spațiotemporale sau temporale respective (proprietăți ale lucrurilor).
Un obiect este un sistem de forma (Pi, S), unde Pi sunt proprietăți observate în natură sau în minte, iar S este un tip particular de proprietate relațională caracterizabilă prin una sau mai multe legi formulabile matematic prin care proprietățile sunt corelate între ele (structura sistemului de proprietăți observate). Apriorice pentru obiect sunt posibilitatea spațiului de stare (a spațiului matematic al proprietăților) și posibilitatea structurii (care delimitează un subspațiu nomologic în spațiul de stare)[i]. Individuarea unui obiect se face pe baza proprietăților observate și a structurii[ii]. Obiectul este doar indirect dependent de (spațio)temporalitate, prin intermediul modelului de obervare care face apel la lucruri. Structurarea este o operație transcendentală. Natura obiectului este regional-ontică (de aceeași natură cu a Pi) și matematică, partea matematică nefiind o construcție/descriere teoretică, ci o proprietate reală[iii]. Legile naturii nu sunt despre genuri naturale, ci sunt criteriu de individuare a genurilor naturale alături de seturile de Pi (trăsături comune) obiectelor.
Un obiect simplu are în modelul de observare aceeași zonă (spațio)temporală de observare și aceeași scară de observare a proprietăților pentru toate Pi. Obiectele simple pot fi naturale sau mentale. Obiectele simple nu se pot suprapune între ele prin seturile de proprietăți observate. Un obiect complex are zone diferite de observare și/sau scări de observare diferite a cel puțin o parte din Pi. Obiectele complexe pot fi naturale (parte din lumea 1 prin analogie cu terminologia popperiană), mentale (în lumea 2) și mixte (obiecte care includ în structura lor atât proprietăți naturale, cât și mentale și constituie lumea 3).
O anumită proprietate observată poate fi doar a unui lucru, sau poate fi și a unui obiect dacă este parte dintr-un sistem de tip obiect.
Un obiect semiotic este un obiect complex mixt de forma:
(Zi, Si, Bi, L1-4)
unde:
Zi sunt proprietăți ale unei entități[iv] naturale purtătoare de sens (Zeichen) Si sunt proprietăți ale unei entități mentale discursive (Sinn)
Bi sunt proprietăți ale unei entități naturale, mentale sau mixte (Bedutung)
L este structura sistemului caracterizabilă prin legi (figura 1) de forma următoare:
Si = L1 (Zi), legea de decodare, de apariție mentală a sensului pornind de la purtătorul de sens
Zi = L2 (Si), legea de codare, de creare de noi purtători de sens ai unui sens mental
Bi = L3 (Zi), de referire, descriptivă, folosind un sens existent
Zi = L4 (Bi), de creare mentală a unui sens nou pentru un referent
Primele două legi conexează regiuni ontice diferite (lumea 1 de lumea 2 și reciproc), iar ultimele două conexează proprietăți intra- sau inter-regional. Entitățiile purtătoare de sens, entitățile de tip sens și entitățile referent nu au realitate decât ca părți din obiecte semiotic (nu există o lume a semnelor independentă ontic de obiectele semiotice).
Figura 1 Schema modelului structural al unui obiect semiotic. Legendă: 1 = decodare, 2 = codare, 3 = referire în vederea utilizării pentru un scop, 4 = creare în vederea utilizării pentru un scop.
Observații la obiectele semiotice:
· În gândirea mentală privată avem acces doar la sens și referent, purtătorul de sens fiind neobservabil, dar conexabil cauzal cu un purtător public de sens.
· Complexitatea obiectelor semiotice variază în funcție de complexitatea purtătorului se sens (de ex. cuvânt, propoziție, texte cu mai multe propoziții și organizare internă).
· Un concept de obiect este o entitate mentală de tip sens, o specificare discursivă a setului de proprietăți și a structurii unui obiect.
· Construirea modelului de observare necesar pentru observarea proprietăților prin care se individuează un obiect presupune numirea lucrurilor, încorporarea lor într-un obiect semiotic.
Există scopuri reale sau aparente și pentru atingerea lor se utilizează mijloace (resurse și servicii) caracterizate de scări de observare multiple și de localizări diferite. Scopurile și resursele sunt conceptualizabile ca proprietăți ale unor obiecte complexe productive de atingere a scopurilor reale sau aparente. Concepte de scop și de obiect productiv bazate pe presupozițiile prezentate în acest capitol sunt rezultate explicite ale lucrării și vor fi precizate în partea de rezultate.
Alte observații la obiectele semiotice:
· Obiectele semiotice există doar ca părți din obiecte productive cu scop real. Ideile sunt resurse pentru atingerea unor scopuri de rezolvare a unor probleme. Produsele conceptuale sau părți din ele sunt preluat și acceptate, respinse sau interpretate în raport cu scopurile organizaționale, folosind criterii interne organizației sau criterii generale din piața utilizatorilor produselor organizaționale.
· Referentul în obiectele semiotice sacrale este o entitate de tip mijloc utilizabilă pentru atingerea unui scop nedescriptibil, nereconstruibil în minte, ci doar experiabil. Discursul sacral este în ansamblul său metaforic.
Regulile există doar ca părți ale unui obiect semiotic. O regulă ca referent (R1) este un tipar de acțiune naturală sau mentală pentru atingerea unui scop. O regulă ca purtător de sens (R2) este forma pe suport fizic purtător de sens a unei R1. Sensul R2 este formularea mentală a tiparului de acțiune (regula ca sens, R3). R2 există și atunci când gândim R3 fără să citim un purtător de sens, chiar dacă nu este observabilă în cazul propriei minți. Între R2 observabilă naturalist și R2 postulată ca existentă fizic în gândirea privată există o legătură cauzală naturalistă. Nu poate exista R3 fără să existe o R2.
Un obiect pseudo-ierarhic este un obiect complex cu proprietăți observabile la minim două scări de forma:
(PLzi, PLzj, SL-1z, SL)
unde
PLzi sunt seturi de i proprietăți ale z obiecte simple observabile la o scară L, proprietăți reductibile nomic la proprietăți ale obiectului pseudo-ierarhic observabile la scara L-1
PLzj sunt seturi de j proprietăți ale z obiecte simple observabile la o scară L, proprietăți ireductibile la alte proprietăți ale obiectului pseudo-ierarhic
SL-1z este structura sistemului de proprietăți a unui obiect simplu de scară L-1 caracterizabilă prin legile fenomenologice de corelație mono-nivelară dintre un subset i1din cele i proprietăți ale unui obiect observat la scara L-1 și subsetul complementar, i2. Legile au forma generală PL-1zi1 = L(PL-1zi2) exprimabilă matematic printr-un sistem de ecuații. Legile fenomenologice limitează stările posibile ale unui obiect simplu de la un anumit nivel ierarhic la subspațiul nomologic din spațiul de stare (emergent dacă L ≥ 2) al obiectului.
SL este structura ierarhică a obiectului z caracterizabilă prin legile de corelație inter-nivelară dintre proprietățile reductibile i ale unui obiect simplu observabil la scara L, pe de o parte, și proprietăți observabile la scara L-1 și proprietățile sale ireductibile j observabile la scara L, pe de altă parte. Legile au forma generală PLzi = L(PL-1zi, PLzj)
Un obiect ierarhic este un sistem de forma unui obiect pseudo-ierarhic în care nu există proprietăți ireductibile (PLzj).
Proprietăți observabile la multiple scări ale unui obiect complex neierarhic pot face parte și dintr-un obiect complex diferit (pseudo)ierarhic. În particular, proprietățile unui obiect productiv neierarhic biologic pot fi încorporate într-un obiect ierarhic fizic, iar cele ale unui obiect productiv neierarhic mixt organizațional pot fi încorporate într-un obiect ierarhic care stipulează reducerea proprietăților din lumea a doua și a treia la proprietățile din lumea naturală[v].
Genurile de obiecte necesare pentru teoriile actuale ale selecției sunt cele din tabelul de mai jos.
Tabelul 1 Tipuri de obiecte a căror existență este asumată de teoriile selecției.
Obiecte | Naturale (lumea 1) | Mentale (lumea 2) | Mixte (lumea 3) |
simple | da | da | nu |
complexe | da, productive sau neproductive | da, proiecte, teorii, altele | da, semiotice sau productive, socio-economice, socio-ecologice |
|
|
|
|
teorii ale selecției (TS) care le presupun | TS naturale | TS în minte | TS socio-economice (culturale, economice) sau socio-ecologice (implicită în conceptul de coevoluție a sistemelor socio-ecologice) |
1.1 Statut ontologic al unui obiect al cunoașterii științifice
Caracterizarea statutului ontologic al unui obiect este asociată investigării condițiilor de posibilitate[vi], formulării (sau cel puțin schițării) unor componente ale teoriei transcendentale care dă forma structurii posibile a obiectului. Caracterizarea statutului ontologic nu implică decizia cu privire la existența reală a obiectului, decizia ontică luându-se pe baza criteriilor asociate statutului epistemic (capitolul 2.2).
Teoriile transcendentale se constituie în urma „gambitelor transcendentale” (Pârvu 2001) ale formelor unor structuri identificate în teorii științifice nucleu (capitolul 2.2) și dau condițiile de posibilitate ale formei regularităților empirice. Numesc obiect nuclear un obiect al cunoașterii științifice caracterizat de o structură a cărei formă este inversabilă transcendental. Dintre tipurile de obiecte introduse în acest capitol sunt obiecte nucleare obiectele semiotice și obiectele (pseudo)ierarhice. Ipoteza programului de cercetare ale cărui rezulate sunt prezentate în această lucrare este că și unitățile selecției fac parte dintr-un tip particular de obiecte nucleare, și anume din obiecte productive.
Adopt parțial poziția lui Heisenberg de transformare a apriorismului kantian dintr-unul metafizic într-unul metodologic (Pârvu 1981 p. 139) printr-o delimitare a rolurilor diferitelor tipuri de discursuri: păstrez pentru teoria transcendentală rolul metafizic de întemeiere formală, dar accept posibilitatea evoluției ei în timp prin extragerea structurilor invariante din teoriile științifice acceptate la un moment dat, și accept posibilitatea coerentizării unor componente conceptuale ale ei cu alte discursuri prin relații substanțiale de tip explicativ din perspectiva unor teorii ștințifice, secunde în raport cu întemeierea transcendentală, dar care o susțin indirect prin creșterea coerenței ansamblului de discursuri care înglobează chiar teoria transcendentală.
Teoriile transcendentale sunt reconstrucții metafizice ale invarianțelor structurale ale lumii. Putem reprezenta și forme logice transcendentale regionalizate, nu pentru lumea ca întreg, ca pas către articularea unei teorii globale.
2 Presupoziții epistemice
Presupoziția de la care plec este că un obiect complex cu proprietăți observabile la scări multiple (OCSM) poate fi cunoscut prin:
1. un model de observare a proprietăților
2. un model structural al sistemului de proprietăți (model al obiectului nuclear)
3. unul sau mai multe modele de investigare a legilor caracteristice obiectelor individuate prin modelul de observare și cel structural de la punctele 1 și 2.
Prin model structural înțeleg un discurs teoretic științific (exprimat sau nu în limbaj matematic) creat pentru a caracteriza relațiile dintre proprietățile observate și al cărui referent este structura obiectului (capitolul 2.1). Prin discurs teoretic științific înțeleg ceea ce este acceptat ca atare de către comunitatea oamenilor de știință dintr-un anumit domeniu.
Componentele emipirice și logice ale sistemului științei presupuse de reconstrucțiile făcute de empirismul logic și de raționalismul critic se integrează la modelul de observare (primele) și la modelul metodologic de investigare (următoarele). Modelele de investigare presupun existența unor obiecte metodologice, prin care este cercetat OCSM. Unui unic gen de OCSM îi pot corespunde mai multe genuri de obiecte metodologice.
Modul de construire al obiectelor științifice depinde de modelele de observare acceptate la un moment dat și de tehnologiile de observare. Dar forma structurii obiectelor științifice este invariantivă în măsura în care este rezultatul unei constrângeri transcendentale. „Gambitul transcendental” după stabilirea structurii nucleare subiacente unei teorii științifice are drept miză crearea unui discurs filosofic coerentizator pe multiple regiuni ontice și teorii științifice din rețeaua asociată lor, care să contribuie la întemeierea și la consolidarea acceptării publice a lor.
Obiectele nucleare ale teoriilor științifice sunt fie explicite, in științele înalt matematizate, fie identificabile doar prin reconstrucții teoretice ale unor teorii paradigmatice neformalizate matematic. În al doilea caz putem enunța statutul lor ontologic doar după ce am reconstruit teoretic un domeniu științific evidențiind nucleul lui teoretic (acesta este cazul teoriilor selecției).
Obiectele metodologice corespund teoriilor speciale, de investigare metodologică a obiectului teoretic nuclear, din rețeaua subsumată nucleului teoretic, și sunt evidențiate de entitățile asumate de vocabularul lor teoretic. Din punct de vedere al presupozițiilor ontologice și obiectele metodologice sunt tot structuri pe seturi de proprietăți, dar ce diferă este poziția lor în raport cu nucleul teoriei – sunt derivate, au rol în investigare, nu sunt structurate sub constrângerea transcendentală care dă specificul teoriei, ci eventual printr-o constrângere transcendentală de alt tip (cazul obiectelor (pseudo)ierarhice).
Construirea obiectelor metodologice are ca scop reducerea complexității sistemului investigat. Posibilitatea modularizării unui OCSM înseamnă posibilitatea discretizării spațio-temporale nete a unor seturi de proprietăți ale OCSM și identificarea unei structuri posibile aplicabile acestei entități discretizate în scop metodologic. Aceasta ține de înseși condițiile transcendentale de caracterizare a OCSM prin entități metodologice delimitate clar spațiotemporal sau temporal, adică printr-o abordare de tip ierarhie de sisteme. Un OCSM poate fi studiat și printr-o ierarhie de sisteme, deși nu se reduce ontic la o ierarhie de sisteme.
Pentru cunoașterea OCSM sunt așadar necesare epistemic teorii dezvoltate după modularizarea ST a obiectului complex. Modularizare duce la obiectele vagi (eng. „fuzzy”) cu limite spațiotemporale greu de stabilit pe baza unor criterii obiective.
Sistemul rezultat din modularizarea obiectului complex nu este în mod necesar cel conceptibil prin relaționarea zonelor spațiotemporale de observare a proprietăților Pi, deorece obiectele spațiotemporale din modularizare sunt dependente de teorii noi, de investigare a obiectului complex, teorii care nu fac parte din modelul de observare a Pi. Caracterul vag spațiotemporal al obiectelor metodologice se reflectă și în frecventa lor suprapunere structurală. După modularizare suprapunerea parțială este conceptualizabilă prin proprietăți relaționale între subsistemele din structura obiectelor metodologice.
2.1 Modelul de teorie necesar
În teoriile selecției regionale ontic contează nu doar structura, ci și natura proprietăților structurate. Prin urmare ne interesează un model de teoria care este în mod esențial nu doar modelul structural[vii]. Fără a putea furniza un astfel de model, arăt care sunt câteva trăsături ale lui necesare pentru a fi compatibil cu rezulatele investigării teoriilor selecției.
Tipul de model de teorie care dă seama de teoriile selecției trebuie să fie un structuralism combinat cu ideea de extrapolare a teoriei organizaționale la teoria științei (Pârvu 1981). Un concept complex de teorie, cu latură formală matematică, dar și cu latură substanțială, unde latura formală (nucleul structural, matricea structurantă) dă doar forma legilor, legile efective nefiind precizabile decât la nivelul teoriilor din rețea, iar între teoriile rețea există relații substanțiale (nu de tipul celor din modelul structuralist) caracterizabile printr-o teorie complementară, cu un nucleu structural diferit. Seturile de proprietăți implicate în teoriile rețea a celor două nuclee structurale complementare sunt parțial suprapuse.
Tipul de teorie a științei necesar pentru a da seamă de entități complexe organizate pe scări multiple, cum sunt și cele din care fac parte unitățile selecției, este e de teorie atractor (care operațional funcționează ca program teoretic holist) cu teorii modulare, metodologice, integrate în diferite grade pe măsura dezvoltării programului. Nucleul structural nu este o teorie, ci doar o formă ei (poate fi postulat ca un invariant transcendental), dă spațiul pentru integrarea teoriilor dezvoltate metodologic. Integrarea minimală (ca program) se face prin cuplarea de modele. Integrarea maximală (ca program) are în vedere dezvoltarea unei teorii (pseudo)ierahice total integrate.
2.2 Statutul epistemic al unui obiect complex al cunoașterii științifice
Statutul epistemic al unui obiect al cunoașterii științifice este inseparabil de cel al teoriei științifice care îl asumă. Statutul epistemic al unei teorii implică (adaptat după Pârvu 1998, p35):
- O modalitate specifică de a-și determina obiectul,
- Anumite criterii de realitate (precizarea statutului ontic al entităților teoretice)
- Standarde de completitudine și consistență
- Un tip determinat al explicației și predicției
- O anumită manieră de întemeiere sau justificare a teoriilor
Prin statut epistemic al unui obiect complex cu proprietăți observabile la scări multiple înțeleg modul de construire a obiectului nuclear, pe de o parte, și modul de investigare a lui, pe de altă parte (are o etapă prestructurală, și una poststructurală). Componenta de construcție este de nuanță empirist-analitică (explorare a modelelor de observare a proprietăților, a presupozițiilor), iar a doua este de nuanță reconstructivă (Pârvu 1998 p33, de investigare a corenței interne a principiilor teoriilor dezvoltate metodologic pentru a da seamă prin modularizare de structura obiectului complex).
Dintre exigențele pentru teorie menționate de Pârvu (1998) rețin pentru caracterizarea statutului epistemic al unităților selecției următoarele:
1. modalitatea specifică de a le determina
2. criteriile de realitate ale entităților teoretice nucleare
3. criteriile de realitate ale obiectelor teoretice metodologice rezultate prin modularizarea entităților nucleare
4. utilizarea lor pentru explicație și predicție.
5. evaluarea rolului lor în îndeplinirea metacriteriului lui Pârvu pentru științificitatea unei teorii („să se identifice linia progresului unei discipline cu aceea a sporirii gradului de organizare, integrare și autonomie al teoriilor ei” și “posibilitatea integrării pe o bază categorială unitară” Pârvu 1998 p35-36).
Criteriile de realitate fizică sunt următoarele (după Pârvu 1977):
· a mărimilor fizice pe baza predictibilității lor (p43)
· a elementelor teoriei care se dovedesc a fi invariante (p52)
· a obiectelor (p60-61, structural formale, semantice, metodologice – criteriul invarianței, observabilitate, măsurabilitate, verificabilitate, falsificabilitate, epistemologice – criteriul legității, necesitatea includerii conceptului într-o lege a științei, interteoretice – exigența consistenței externe, cu teorii care preced logic teoria considerată și cu teorii fundamentale). “Nu există un criteriu unic de realitate a construcțiilor teoretice suficient”.
Statutul ontic al unui obiect al cunoașterii științifice este asociat modelelor de observare și de investigare și este o parte a celui epistemic. Statutul ontic se referă la criteriile de individuare a obiectelor prin proprietăți și structuri, și la rezultatul aplicării criteriilor de realitate (exigențele 2 și 3 de mai sus).
Statutul ontic prin prima exigenței a doua de mai sus este asigurat ca posibilitate de statutul ontologic al obiectului nuclear, iar decizia de realitate se ia pe baza succesului teoriei nucleare exprimat prin acceptarea în comunitatea oamenilor de știință și publică. Statul ontic prin prisma exigenței a treia (referitoare la obiectele teoretice metodologice) dă într-o primă caracterizare doar o realitate locală, pe baza rolul funcțional în teoria coroborată de fapte, iar într-un pas ulterior, pentru o întemeiere internalistă completă această realitate trebuie judecată critic prin evaluarea coerenței în interiorul domeniului științific și între domenii științifice (figura 2).
Figura 2 Model al structurii sistemului de organizații implicate în producerea și acceptarea publică a cunoașterii ștințifice. Legendă: săgeți continue = transfer de discursuri teoretice (sau părți ale lor) folosite în procese de evaluare a coerenței inter-discursive, 1 = întemeiere intradisciplinară, 2 = evaluare a coerenței interdisciplinare, 3 = evaluare a coerenței cu alte domenii științifice, 4 = îndeplinirea standardelor de științificitate produse filosofic, integrarea pe o bază categorială unitară, 5 = evaluarea compatibilității cu ideologii politice, 6 = evaluare a compatibilității cu discursurile religioase, 7 = evaluare a compatibilității cu viziuni despre lume existente în societate, săgeți punctate = control al proceselor 3-7 asupra acceptabilității publice a teoriei științifice întemeiate internalist prin procesele 1și 2.
Procesul creației științifice, reconstruibil pentru mintea cercetătorului (contextul genezei – Flonta 1985 p21) are un caracter privat. Procesul întemeierii rezultatelor cercetării (contextul justificării – Flonta 1985 p21) are un caracter public, și este parte din procesul mai larg de selecție socială a teoriei.
Coerența interteoretică intradisciplinară este un criteriu pentru acceptarea realitățiii unei entități teoretice, un criteriu pentru realitatea internă, intrateoretică. Deciziile sunt la nivelul ariilor funcționale specializate din organizațiile de dezvoltare a cunoașterii. Coerentizareea științifică interdisciplinară presupune dezvoltarea unui sistem ontologic integrator pe regiunile ontice dezvoltate de diferitele discipline. Deciziile presupun comunicarea între arii funcționale specializate, eventual facilitată de arii funcționale de dezvoltare a cunoașterii filosofice.
Coerentizarea cu discursuri neștiințifice (religioase, ideologice, filosofice) presupune comunicare între organizații de tipuri foarte diferite din sistemele socio-economice, localizate în module funcționale dinamice de tip diferit.
Teoria transcendentală se coerentizează interdiscursiv cu teoriile științifice la nivelul fenomenelor (senzațiilor), care sunt variabile de ieșire din teoriile cognitiviste, și al structurilor matematice, care sunt variabile de ieșire din teoriile cogniției, ontogenetice și filogenetice, ca emergente pe creier. La rândul lor conceptele și modelele teoretice din teoriile cogniției și cele asociate lor sau presupuse de ele sunt constrânse de structuri transcendentale.
Bibliografie
· Carruthers P., 2004, The nature of mind: an introduction, Routledge.
· Flonta M., 1985, Perspectivă filosofică și rațiune științifică, Presupoziții filosofice în știința exactă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
· Kant E., 1969, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, București
· Pârvu I., 1977, Existență și realitate în știință și filosofie, Ed. Politică, București
· Pârvu I., 1981, Teoria științifică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
· Pârvu I., 1985, Infinitul și infinitatea lumii – studiu epistemologic, Ed. Politică, București
· Pârvu I., 1998, Introducere în epistemologie, Polirom, Iași
· Pârvu I., 2001, “Mein Grundgedanke ist...” The structural theory of representation as metaphysics of Wittgenstein’s Tractatus logico-philosophicus””, Synthese 129: 259-274
[i] În loc de sinteza reproducerii în imaginație prin care se asociază între ele entități structurate spațio-temporal (Kant 1969) avem în acest model o operație de sinteză a unor proprietăți observate pe baza unui model care se bazează pe entitățile structurate spațio-temporal. [ii] Structura dă unitatea obiectului. [iii] Spre deosebire de poziția pozitivismului logic pentru care toate afirmațiile diferite de cele care descriu percepții senzoriale directe sunt constructe teoretice (Pârvu 1977, p26). [iv] Prin termenul entitate mă refer la un lucru sau la un obiect. [v] Materialismul dialectic este o schemă ontologică dezechilibrată deplasată spre lumea 1. Toate tipurile de obiecte au un rol ontologic la fel de important. Deplasarea spre lumea 1 are loc datorită credinței în teoriile ce relaționează emergentist lumea 1 cu 2 și 3 în timp. Dar astfel de teorii sunt doar entități discursive produse în lumea 2 și selectate în lumea 3 (a se vedea capitolul 2.2). Pe de altă parte, presupoziția de relaționare emergentistă este necesară, dată fiind evidența funcționalității obiectelor mixte, însă necesitatea ei are un sens de constrângere transcendentală. [vi] „paradigma structural-generativă a formării raportului dintre actual și potențial” (Pârvu 1985, p83). Potențialitatea (condițiile de posibilitate) nu este o pre-realitate, ci “un “nucleu generator”, o matrice constitutivă de fenomene” (Pârvu 1985, p84). [vii] Cele două critici acceptabile la structuralism (Pârvu 1998 p225, problema confirmării și / sau falsificării ipotezelor și teoria sensului și modalitățile definiției) sunt depășite prin modul de concepere al obiectelor teoriei ca sisteme structurate de proprietăți.
