Există patru căi de a-i spune cuiva adevărurile pe care le credem despre ea sau despre el.
Prima este a nu spune, pentru a nu deranja. Îți spui că faci un bine celuilalt menajându-l, dar cu asta îți servești mai degrabă teama, indiferența, comoditatea ta.
A doua este de a spune direct, deranjând. Îți spui că faci un bine celuilalt menajându-l, dar cu asta îți servești mai degrabă mândria, lipsa de delicatețe, cruzimea ta.
Cele două căi de mai sus sunt ușoare, nu cer nici timp, nici resurse, nici efort. Ele sunt căile celui grăbit, care acordă puțină atenție celuilalt, sau care este lipsit de istețime, nu știe cum să îi acorde atenție, deși vrea.
Căile bune sunt cele pline de dragoste, să spui adevărurile prin povestiri și prin fapte. Ele sunt căile celui căruia îi pasă de celălalt cu adevărat și are finețea să își atingă scopul de a ajuta. Ele necesită o investiție de timp, de resurse, de efort. Timp de calitate, empatic.
“Marele avantaj al parabolei [poveștii] este acela că el nu atentează
cu absolut nimic la libertatea omului (de la libertatea de a primi/ înţelege
cuvântul mântuitor până la aceea de a alege ce şi cum să făptuiască). [..]
Vorbindu-ne în pilde (căci cuvintele Sale sunt mereu actuale), Domnul nu face
decât să ne respecte calitatea de parteneri de dialog. Fără a anula distanţa
dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu, parabola creează un spaţiu
în care cei doi se pot întâlni ca doi prieteni ce stau "la un pahar de
vorbă".
Al doilea element ce pledează
pentru discursul în pilde este acela că parabola oferă omului şansa de a se
detaşa de "adevărurile" proprii, de a ieşi din încrâncenarea cu care
se ţine de ceea ce el ştie deja. Nu poţi primi decât cu mare greutate un
adevăr, fie el şi unul dumnezeiesc, dacă îţi este predat pe calea unei logici
argumentative sau chiar în ambianţa unor miracole ce sfidează legile naturii.
Ca să reuşeşti asta, ai nevoie de o golire de sine, de o deschidere prealabilă.
Dar când ţi se spune o poveste, nu ai de ce să te închizi, nu ai nimic de pierdut.
Nu rişti nimic, la urma urmei, mai ales că, cel puţin formal, nu este vorba
despre tine, ci despre alţii (fie ei şi personaje imaginare). Pe undeva, e
speculată aici - în sensul bun al cuvântului - şi o predispoziţie a omului de a
"pleca urechea". Iar Hristos, bineştiind această înclinaţie a firii
umane, se foloseşte, cu dumnezeiască înţelepciune, tocmai de această neputinţă
a noastră spre a ne ridica.
Un al treilea mare avantaj al
parabolei este că ajută omul să se îndrepte. [..] Omul nu are, cel mai adesea,
capacitatea (sau receptivitatea, cum spune Andrei Pleşu) de a primi direct, pe
viu, adică fără "anestezia" unei poveşti, intervenţia chirurgicală şi
curăţitoare a cuvântului dumnezeiesc. La asta se mai adaugă permanenta ispită
de a judeca pe altul şi de a se cruţa pe sine. Parabola dă omului şansa de a
judeca pe altul (iarăşi vedem cum Domnul se foloseşte de o slăbiciune a
noastră), dar de a aplica, ulterior, "sentinţa" la noi înşine.
Dumnezeu continuă să ne
vorbească prin întâmplările la care suntem părtaşi de-a lungul vieţii noastre.
Ca şi în cazul auditorilor de parabole, şi în cazul întâmplărilor vieţii, sunt
oameni care aleg a rămâne orbi şi surzi cu inima şi cu mintea, rămânând doar la
"carnea" evenimentelor, de care se lovesc ca de un zid.”
________
Sursa textului citat: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/parabola-slabiciunile-noastre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu