În
acest text îmi propun să discut câteva aspecte practice, concrete, legate de
viața celor care au o experiență religioasă reală, o trăire în acest domeniu al
vieții. Rostul unei astfel de discuții este deschiderea de puncte
de comunicare cu cei care nu au astfel de trăiri.
Celor care cred prezența sau
existența lui Dumnezeu la apare uneori cu pregnanță, dincolo de orice
discursuri teoretice. Dovezile s-au putea grupa în două categorii:
1. Dovezi care par asociate
voinței personale, asociate actului de a te ruga. Când te rogi lui Dumnezeu Te
ajută, deci Dumnezeu există.
2. Dovezi independente de
voința personală, uneori după toate aparențele chiar împotriva acesteia. Apar
uneori împrejurări, situații de o improbabilitate extremă, care îți evidențiază
rosturi nebănuite ale unor fapte din trecut și îți impun cu pregnanță existența
Lui.
Pentru a da mai multă
consistență celor două afirmații de mai sus am să fac câteva observaţii:
1) Dumnezeu există strict
personal, pentru tine, cel care crezi.
2) Nu se poate transmite
intersubiectiv cum ajută sau ce minuni face. Orice model discursiv (povestirea
unor fapte) este inadecvat ca dovadă obiectivă, deși poate avea un rol
formativ, de ghid informal, ca treaptă către anumite experiențe personale.
3) Dumnezeu se poate dovedi
obiectiv doar prin El însuși, prin prezența lui în lume o anumită perioadă de
timp, celor din acele timpuri.
4) Mărturisirea este naivă
epistemic şi este primită doar de cei care au avut deja dovezi private.
5) Discursul religios este un
discurs privat. Rugăciunile așa zise în public sunt tot în discurs privat. A
asista la ele fără să crezi este ca și cum te-ai uita în viața personală a unui
om. De aceea umplerea You-Tube-ului cu clipuri de la slujbe sau transmiterea
publică prin media are un caracter oarecum indecent.
6) Existenţa în spaţiul public
a discursurilor religioase nu are rol de dovedire a existenţei lui Dumnezeu sau
de comunicare cu Dumnezeu, ci roluri extra-religioase. Care sunt aceste roluri
se poate afla printr-o analiză instituţională (cine o face, ce interese are, ce
organizații sunt implicate, după ce reguli, etc).
7) Teologia din cărți și din
facultăți nu este despre existenţa lui Dumnezeu, ci despre strategiile de
susţinere argumentativă a forţei unei instituţii religioase în dialogul, uneori
disputele interpretative, cu alte astfel de instituţii. Teologia autentică este
o rugăciune privată, rugăciunea celor ajunși la îndumnezeire (oricât ar părea
de neplauzibil cititorului necredincios, aceasta este o banalitate, teo-log e
cunoscătorul de Dumnezeu care a depășit stadiul cuvintelor, adresării prin
cuvinte; denumirea facultate de teologie este evident improprie în sens strict
- nu e nevoie să urmezi o facultate ca să poți eventual deveni sfânt).
8) Alegerea unei anume
instituţii religioase căreia să i te asociezi se face din dragoste de oameni,
de țară, nu în mod special din dragoste de Dumnezeu. De aici contaminarea cu
idealuri politice a bagajului de tradiții și norme. Idealurile politice,
oricare ar fi acestea, cuplate instituțiilor religioase depărtează de Dumnezeu,
mută atenția de la esențial la neesențial și scad masiv șansa convertirii celor
necredincioși într-un mod autentic, fără alte tipuri de interese (politice,
economice, de apartenență grupală).
9) În condițiile existenței unui
anumit mod în care ți-ai construit în viață identitatea personală, nu orice
instituție îți este potrivită, îți oferă împlinirea ca ființă umană, trebuie să
existe o continuitate minimală de valori și presupoziții (un argument filosofic
pentru asta e prezent implicit aici). Un eschimos nu poate să devină creștin de
pe o zi pe alta, poate nici de pe o generație pe alta.
10) E firesc să existe
îndoială, aşa cum e firesc să existe credinţă. Întărirea în credință se face
prin dovezi dintr-unul din cele două tipuri de dovezi.
Dacă ai aflat că eşti o ființă
spirituală şi că ceilalţi sunt și ei, bucură-te în tăcere. Nu căuta nerăbdător
în celălalt persoana, sinele profund, deşi de ea ai cu adevărat nevoie, pentru
că ruperea de obișnuințele vieții sperie. Scuturăm din cap ieşind din ea ca
dintr-o vrajă, respingem sinele invadator ("nu intra pe teritoriul
meu!"). Şi nu e oare firesc să ne dorim doar mângâierea concretă,
zâmbetul, să evităm atât ciudata tăcere a retragerii în sine? Firea, lumea în sens obișnuit, accesibil tuturor, iată ce
ne desparte ca oameni, deși tot ce e mai profund în noi ne uneşte. Dar nu doar pentru
fire se caută oamenii unii pe alţii, chiar dacă doar pentru ea se căută
organismele noastre (corpurile) unele pe altele. Să fim abili, prudenţi. Mă
îndrept către tine în flux, tu către mine în reflux, iar când ne întâlnim cu
adevărat ceva se întâmplă: corpul celuilalt (germ. Körper) ne devine fiecăruia
trup (germ. Leib). Capătă o concretețe de o altă natură decât cea a unei
organism viu animal, îmi permită să mă transpun și identific cu celălalt.
Permite o empatie reală (notă: filosofia, în particular fenomenologia, sunt o
bună poartă de intrare în domeniul lucrurilor astea, pentru cine are înclinați
raționaliste). Lumea fiecăruia rămâne totuși între noi, deși acum aşteptăm
contopirea deplină, tot atât de mult pe cât ne temem de ea. Ea nu poate veni
nici fiind în lume sau lângă lume, nici visând (când ne îndrăgostim) că am
putea fi vreodată nedeterminați, rupți de legătările vieții zilnice, și una cu cel
iubit. Aici, zilnic, însă putem căuta
această contopire, asumându-ne suferinţa neîmplinirii ca pe o bucurie a
faptului că totuși o căutăm (uneori important e să fii pe drum, nu neapărat să
ajungi și la capăt, să participi, nu neapărat să învingi). Unora le place să
primească bucuria întâlnirii cu cel asemenea o dată cu suferinţa de a nu putea
fi întru totul asemenea. Ei sunt capabili atunci de toleranță și respect.
Excesele fac rău și în domeniul
spiritual, să nu căutăm în celălalt, contemporanul, pe Dumnezeu, pentru că
lumea nu e plină de eroi, sfinți şi profeţi şi vom răni firea celuilalt.
Organismul, corpul, celuilalt va fugi, iar trupul ni se va împuțina, pierzând
pe cei pe care îi simțeam realmente aproape, nu doar spația, fizic. Dar nu e
rău să fim pregătiți oricând să îi primim pe cei mai spiritualizați ca noi,
pentru că ei pot exista. Vor veni nu însă când credem sau prezicem noi.
Moartea sau depărtarea
ireversibilă a cuiva apropiat înseamnă transformarea trupului lui în corp.
Dorul după cineva pierdut este dorul după o parte din tine însuți.
"Iubește pe celelălalt ca pe tine însuți" poate însemna transformă-le
corpurile în trupuri, părți din trupul tău.
Mergi pe stradă: ce vezi?
Corpuri sau trupuri? De câteva decenii nu mai avem războaie pe aici și am uitat
cum ar putea fi. S-ar putea să ajungi în situația de a fi în război: ce ucizi?
Corpuri sau trupuri? Cred că orice ateu își poate pune și problemele astea. E o
chestie de diversitate culturală, a modurilor de a trăi, fie și numai atât.
Dacă te-ai prins de niște
lucruri, spune-le doar ca să îi bucuri pe ceilalți, pentru cine se
bucură relaxat de discuții intelectuale, nu ca să îi ajuţi. Oamenilor nu le place să
fie ajutați fără voia lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu