Bani de cercetare pentru autohtoniști, lichele, proști și ticăloși

În acest text argumentez că actualele politici de cercetare sunt bune, deoarece servesc interesele celor care își iubesc țara și ale altor oameni buni.

Și la stână se face cercetare, am văzut personal. Una e să pui brânza într-o coajă de la un copac, alta e să alegi altfel de coajă, de la alt copac, fie din altă specie, fie aflat în anumite condiții de sănătate, fiziologice, sau crescut pe un altfel de pământ. Care coajă e mai bună e o problemă aplicativă, cu valoare locală. Optimizarea poate susține crearea unui brand, a unui produs românesc acreditat la nivel european, vandabil pe piețele mari.

Chestiunea în discuție este dacă în institute și universități trebuie să finanțăm din banii publici ai statului în mod prioritar o astfel de cercetare. Răspunsul guvernului actual este că da, acesta e prioritatea zero a cercetării. Decizia trebuie să aibă o raționalitate.

Am bănuiala că raționalitatea ține de structura resursei umane disponibile în sistem. În primul rând e vorba de oamenii atașați locurilor lor, autohtoniști.

Când eram copil voiam să mă fac pădurar – nu inginer silvic, chiar pădurar. Oricine a citit povestiri de Sadoveanu știe că pădurarul cunoaște o mulțime de lucruri, observă natura, iar în anumite situații găsește tărâmuri pe care nu le mai găsește nimeni după, iar el le caută fără să mai dea de ele. Are o imagine asupra lumii lui cu reală relevanță cognitivă, mai ales când vine boierul la pescuit sau vânatoare. E un ethos aici, ceva ce ține de fibra națională.

N-a fost simplu să renunț la idealurile acestea sentimentale, reflectând un atașament față de locuri, poate chiar o spălare pe creier naționalist-ceaușistă. Să intru în contact cu recea metodologie ștințifică, să înțeleg că cercetarea – poezie e o batere de câmpi obiectiv vorbind, că rezultatele se adună vraf și nu le folosește nimeni dacă nu ești la stână sau în pădure.

De aceea pot empatiza cu toți cei care, nefiind în fapt ciobani sau pădurari, doresc să facă ceva în această tradiție de cunoaștere în universități și institute. Ei iubesc locurile lor și pe verdeața plaiurilor vor să construiască o colibă a cercetării naționale. Refuză să accepte că o cercetare de nivel național înseamnă calitativ altceva, făcut într-o infrastructură ca în occident.

Oamenii respectivi dispun de o cunoaștere-expert, un know-how cu reală valoare aplicativă, dar care nu poate fi transformat în cunoaștere științifică propriu-zisă. Din perspectiva metodologiei științifice e non-știință, e amatorism. Însă e amatorismul nostru și este bun.

Dacă tot sistemul ar fi plin cu astfel de oameni până la urmă nu ar fi chiar un dezastru ca finanțarea să meargă spre dânșii. Ar fi o alegere strategică. România ar putea deveni în zece ani o rezervație culturală, o atracție pentru cetățenii occidentali care vor să vadă ceva aparte, un experiment social. Cu o promovare potrivită s-ar putea face bani serioși.

Pe lângă ei sunt însă și alte tipuri umane, care n-au nici un fel de vocație, care au ajuns în sistem întâmplător, pentru că era ceva de ros, și vor doar bani și avantaje sub pretexte autohtoniste. E vorba de lichele, proști și ticăloși.

Licheaua e o fire dornică de atenție. Se simte umilită ușor, și este adesea de către stăpânii ei. Când dușmanii pe care și i-a făcut o tratează cu prietenie se bucură ca un copil. Își spune în sinea ei că nu va mai trăda, însă la prima presiune sau aluzie o va face din nou.

Șansa lichelei e să se privească în oglindă. Ea știe ce face, minte cum respiră, iar râsul ei ascunde suferința de a trișa. Se bucură când este iertată, și mai ales când faptele sunt ignorate. Și-ar dori să o ia de la început, însă e lașă. A intrat înt-o încrengătură de relații umane care o stăpânesc.

Licheaua e un om bun și are nevoie de bani.

Prostul n-ar avea ce să caute în universități și institute, dar cineva l-a folosit într-o vreme, iar apoi i-a făcut culcuș. Asta când nu e o relație a cuiva la fel de prost, mai în vârstă, care a ajuns șef. Prostul e uneori bine intenționat, iar alteori rău intenționat. El nu știe că e prost, pentru că nu poate înțelege nimic din ce este mai complicat decât ce poate mintea lui. Ce spune pare foarte clar celor care nu știu mare lucru, pentru că e simplu. Ar putea fi un inteligent profesor de școală generală sau liceu, dar din nefericire pentru el și pentru cei din jur lucrează la o universitate sau într-un institut.

Cum spuneam, prostul poate fi bine intenționat. Un asemenea om, atent ghidat, poate fi de folos. Rău intenționat ajunge doar când se simte umilit, când crede că cineva are ceva cu el. Cum prost fiind nu știe să facă rău într-un mod elaborat, va eșua în acest proiect. Dacă accepți să servești prostul, cu timpul se va îmbuna. Nu e resentimentar.

Prostul e un om bun și are nevoie de bani.

Ticălosul e cel care planifică felul în care se folosește de lichele și proști. Licheaua e oportunistă, prostul e oarecum naiv, în timp ce ticălosul știe ce vrea. El vrea slugi. Numai el poate să evalueze, indiferent de CV-ul deținut. El e stăpânul care construiește. Nu e vorba de a construi cine știe ce, doar atât cât să iasă bani pe pielea celor care vin și pleacă. Tipologia ticăloșilor e diversă, fie vor doar bani, sunt cinici, și atunci te vor privi cu ochi sticloși, fie se ascund sub niște minciuni de sine, necăutând admirația altora, și atunci vorbesc la nesfârșit, ca să uite ceea ce sunt, fie sunt mânați de sentimentul vinovăției refulat, iar toată viața lor va fi un efort de ștergere a urmelor ticăloșiilor vechi, fără a se opri din săvârșirea celor noi.

Ticălosul rade fără milă tot ce întâlnește în cale, pentru bani, pentru ambiții, sau cvasi-patologic. Pentru ticălos România e ceva util, cum este și hârtia igienică. În fața morții însă, cu vârsta, ticălosul se înmoaie. Propria lui decrepitudine îl înduioșează. Înțelege că se întâmplă ceva, dar nu știe precis ce. Cu ultime puteri mai distruge câte ceva în jur, iar în final cere iertare.

Ticălosul e un om bun și are nevoie de bani.

În concluzie, din dragoste de țară și din dragoste pentru aceste feluri de oameni buni ar trebuie să acceptăm modificările aduse modului de evaluare și finanțare a cercetării.

____

Notă: Acest text este un pamflet.

Lichele, proști și ticăloși în universități

Șansa lichelei e să se privească în oglindă. Ea știe ce face, minte cum respiră, iar râsul ei ascunde suferința de a trișa. Se bucură când este iertată, și mai ales când faptele sunt ignorate. Și-ar dori să o ia de la început, însă e lașă. A intrat înt-o încrengătură de relații umane care o stăpânesc.

Licheaua e o fire dornică de atenție. Se simte umilită ușor, și este adesea de către stăpânii ei. Când dușmanii pe care și i-a făcut o tratează cu prietenie se bucură ca un copil. Își spune în sinea ei că nu va mai trăda, însă la prima presiune sau aluzie o va face din nou.

Licheaua e un om bun.

Prostul n-ar avea ce să caute în universitate, dar cineva l-a folosit într-o vreme, iar apoi i-a făcut culcuș. Asta când nu e o relație a cuiva la fel de prost, mai în vârstă, care a ajuns șef. Prostul e uneori bine intenționat, iar alteori rău intenționat. El nu știe că e prost, pentru că nu poate înțelege nimic din ce este mai complicat decât ce poate mintea lui. Ce spune pare foarte clar celor care nu știu mare lucru, pentru că e simplu. Ar putea fi un inteligent profesor de școală generală sau liceu, dar din nefericire pentru el și pentru cei din jur lucrează la o universitate.

Cum spuneam, prostul poate fi bine intenționat. Un asemenea om, atent ghidat, poate fi de folos. Rău intenționat ajunge doar când se simte umilit, când crede că cineva are ceva cu el. Cum prost fiind nu știu să facă rău într-un mod elaborat, va eșua în acest proiect. Dacă accepți să servești prostul, cu timpul se va îmbuna. Nu e resentimentar.

Prostul e un om bun.

Ticălosul e cel care planifică cum se folosește de lichele și proști. Licheaua e oportunistă, prostul e oarecum naiv, în timp ce ticălosul știe ce vrea. El vrea slugi. Nu e vorba de a construi cine știe ce, doar atât cât să iasă bani pe pielea celor care vin și pleacă. Tipologia ticăloșilor e diversă, fie vor doar bani, sunt cinici, și atunci te vor privi cu ochi sticloși, fie se ascund sub niște minciuni de sine, necăutând admirația altora, și atunci vorbesc la nesfârșit, ca să uite ceea ce sunt, fie sunt mânați de sentimentul vinovăției refulat, iar toată viața lor va fi un efort de ștergere a urmelor ticăloșiilor vechi, fără a se opri din săvârșirea celor noi.

Ticălosul rade fără milă tot ce întâlnește în cale, pentru bani, pentru ambiții, sau cvasi-patologic. În fața morții însă, cu vârsta, ticălosul se înmoaie. Propria lui decrepitudine îl înduioșează. Înțelege că se întâmplă ceva, dar nu știe precis ce. Cu ultime puteri mai distruge câte ceva în jur, iar în final cere iertare.

Ticălosul e un om bun.

Să nu facem din dragostea de ţară un prilej de tristeţe

Am găsit acest text în cutia poștală.

“125. Seneca îl salută pe dragul său Lucilius

1.      Îmi spui că suferi datorită nedreptăţilor din ţară, că meritul nu are nici o importanţă, că Dumnezeu şi-a întors faţa de la România. Cred că ţine de modul de viaţă creștin să nu pretinzi că ştii şi comunici altora planul lui Dumnezeu în privinţa ta, a ţării sau a lumii, indiferent cât de intens ar putea fi sentimentul subiectiv al certitudinii.

2.      Iată: afară plouă de rupte, iar după Florii a fost la fel, în timp ce cu o zi în urmă era soare. E acesta un semn ? Nu ştiu, indiferent de sentimentele subiective pe care le putem avea. Echivalentul secular este să laşi mereu deschisă poarta către posibilitatea de a te înşela în evaluarea şi decizia ta, să fii atent, sau măcar să nu sufoci opiniile diferite cu privire la mersul lucrurilor. Chiar şi atunci, tocmai atunci, când mai există una singură. Argumentul lui John Stuart Mill în privinţa libertăţii de exprimare, a încurajării opiniilor diferite în democraţii e o ilustrare clasică a acestei valori şi prudenţe.

3.      Din încălcarea acestei reguli se naşte slujirea oarbă a stăpânilor lumeşti la diferite scări de organizare socială. De aici vin risipirea prostească a propriilor talente, sau pur şi simplu slujirea răului. Între relativism şi autoritarism se află calea fină a înţelepciunii practice. Ea nu e o cale pre-existentă, pe care să o poţi arăta de la distanţă. Ea e un drum care se croieşte pas cu pas, cu fiecare decizie în parte, într-o lume ale cărei contexte de viaţă personală sau social-politică sunt irepetabile.

4.      A fi rapid, a merge în timp real pe calea asta mi se pare un ideal pe care merită să ni-l propunem. Liderii cu certitudini sunt periculoși. Un lider folositor ştie să inducă necesarele sentimente de siguranţă şi mobilizare în vederea atingerii unui scop fără să omoare atitudinea rezervată, gândirea critică, bunul simţ şi înţelepciunea.

5.      Îmi scri că statul a devenit un joc piramidal mai special. Că oamenii vor să ia de la el cât mai mult dând cât mai puțin. Că victimele sunt cei care iau in serios noțiunea de serviciu public si merit. Dar când a fost altfel în asemenea vremuri ? De la cei mai mici șefi la cei mai mari practica e să își fidelizeze oamenii "lor" pe banii statului dând funcții fără acoperire în faptele facute de cine le deține. Așa este mereu când de stat se ocupă oameni care nu au avut succese private independente.

6.      Cine cere seriozitate e repede urât de oamenii care se complac într-un caracter de slugă și caută un stăpân care să aibă grijă de ei. Susținerea sa va fi doar de la distanță, de către alții care speră că această mocirlă cu petice de uscat ici-colo se poate asana. Adesea susținătorii îl tratează iresponsabil, ca pe un lider mesianic, în loc să înțeleagă că trebuie să fie asemenea lui, oameni maturi, pe picioarele lor, că omul acela doar servește pe ceialalți.

7.      Motoarele acestui sistem sunt sărăcia, infantilizarea prin sistemul de educație, incompetența profesională a oamenilor, lăcomia, slava deșartă. Primul e obiectiv, celelalte două sunt planificate deliberat de către stăpânii din stat, ultimele sunt motivații personale asumate liber. Chiar și în absența motivațiilor personale oamenii se simt constrânși de sărăcie și sunt încurajați să reproducă tiparele comportamentale distrugătoare pentru țară.

8.      Tot ce se poate face e să ții în viață mici enclave civilizate în așteptarea crizelor periodice inevitabile când datoriile acumulateriscă sa devină prea mari și trebuie facut ceva. Apoi să treci haosul agresiv care se instalează în crize și să schimbi rapid ce poți câtă vreme stăpanii de slugi nu mai au ce împărții. Să faci mai mult decât vor putea ei distruge după ce preiau puterea.

9.      Pari a crede că umilitatea oamenilor în Biserică e de vină pentru slugărnicia multora în  faţă celor puternici și rapace. Crede-mă, nu am nici o dificultate să practic cele mai umile poziţii şi atitudini în ritualurile religioase. N-are nici o implicaţie socială, economică sau politică. Te închini şi îngenunchezi Celui care S-a răstignit pe cruce. Săruţi simbolic mâna Lui.

10.  Faptul că o faci împreună cu semeni de toate felurile mi se pare minunat. Tot ce interesează e viitorul, care e la fel de deschis pentru fiecare. Când ieşi în lume privești în jur cu o anumită compasiune blândă. La început răutăţile tind să te întristeze. Cu timpul înţelegi că sunt un semn de suferinţă interioară şi căutarea soluţiilor constructive devine un mod de viaţă natural.

11.  Întreabă-te aşadar de ce suferi. De ce nu ai pace interioară, care e răul. Nu cumva crezi că dacă cel pe care-l ști înţelept face ceva contingent crezi că trebuie să faci și tu ? Nu cumva dacă el adoptă un compromis din poziţia înaltă pe care o deține, înţelegi că ai şi tu de făcut unul ? El se poartă astfel tocmai pentru ca tu să nu trebuiască să o faci.

12.  Priveşte în jur. Cine e educat în valorile democraţiei liberale, ştiinţei, filosofiei, societăţii civile poate îmbrăţişa cu ușurință modul ortodox de viață. Dar cine a crescut doar citind catehismul creştinului ortodox cu greu va face pasul către știință și gândire critică. Înseamnă asta că cel de-al doilea mod de viață e mai puțin bun ? Înseamnă doar că dacă vrei şi bunurile lumești superioare trebuie să ţii în viaţă felul de societate care le face posibile, între care şi un anumit fel de a face politică. Acest fel de a face politică nu-l vei găsi în tradiția creștin ortodoxă.

13.  Ideea de politician ca om în serviciu public are conotaţii mai degrabă protestante. Nu trebuie să te sperie realitatea asta. O instituţie care lucrează la scara miilor de ani nu se va schimba în urma unor evenimente cu durata deceniilor. Când transmisiile în direct ale slujbelor de la Putna ajung la un milion de vizionări şi zeci de mii de aprecieri, de ce și-ar schimba cineva modul de abordare ?  Democraţia liberală va trebui să dovedească faptul că e viabilă, că poate supravieţui, că nu se distruge singură.

14.  De altfel, mulţi creştini ortodocşi, cei nepracticanţi cum se spune, îmbrăţişează fără să ştie opţiuni protestante. Atât în relaţia cu Dumnezeu, cât şi cu cei care oficiază. Preoții sunt tratați ca simpli angajați ai statului, iar dialogul lor cu transcendentul e doar direct, personal. Cum climatul politic şi civilizaţional actual nu avantajează cu nimic modul de viaţă ortodox durabilitatea sa socială statistic vorbind e precară. Ea depinde de hotărârea şi înţelepciunea acelei minorităţi care încearcă să-l practice, de putința celor puțini de a lumina în jur, de a furniza modele relevante în împrejurările actuale.

15.  Dacă doar mântuirea o cauţi nu ai nevoie de un stat şi nici de legi. Nu se pune problema unui acord între creștini cu privire la regulile morale rezultat din vreo discuție. Nu e nici o deliberare și nici o negociere, nici o supunere față de vreo majoritate. Fiecare face numai ce vrea el sau ea, în deplină libertate, fără nici o constrângere din partea vreunei autorități. Nu avem nevoie pentru cele mai înalte scopuri de societate civilă. Se întâmplă ca vremurile să fie în vreun fel ? Lăsăm vremurile să-şi vadă de drumul lor.

16.  Convergența regulilor noastre vine din acceptarea celor formulate de persoane transcendente, la care ne raportăm fiecare în parte. Acceptarea lor o facem din dragoste, dintr-o relație cu Dumnezeu. Creștinii nu au nevoie de nici un sistem redistributiv pentru dreptate socială.

17.  Vrei și altceva decât mântuirea, vrei o ţară ? Atunci trebuie să ai un stat. Cum vrei să ai o ţară fără să fie organizată ? Dacă nu-ţi place cine şi cum o conduce fă-o tu altfel, cu pace şi dragoste. Nu poţi fi libertarian, îţi trebuie bunurile publice despre care îmi scrii ? Atunci ai calea creştin-democraţiei. Dacă te leneveşti nu îţi va folosi la nimic.

18.  Ascultă ce spune un prieten al nostru: “În fond, conflictul dintre elita adevărată și cea falsă exprimă tensiunea dintre valorile autentice și cele siluite. Orice personalitate din elita reală își dorește creație, nu epigonism, libertate, nu anarhie, credință fără fanatism, solidaritate fără colectivism, occidentalizare fără distrugerea tradiției adevărate, rafinament, nu ostentație parvenită, decomunizare democratică și o selecție socială pe merit, nu prin obediență partinică. Asta e miza confruntării.”

19.  Ca şi voi, şi eu îmi iubesc ţara și vreau să prospere. Dar să nu facem din această calitate - pentru unii, ori slăbiciune - pentru alţii, un motiv de tristeţe.

Rămâi cu bine.”

Mi s-a părut interesant.

Statul român e tratat ca un joc piramidal mai special

Pentru prea mulți români statul e un joc piramidal mai special. Trebuie luat de la el cat mai mult dând cât mai puțin. Victimele, fraierii, sunt cei care iau in serios notiunea de serviciu public si merit. De la cei mai mici sefi la cei mai mari practica e să îsi fidelizeze oamenii "lor" pe banii statului dând funcții fără acoperire in faptele facute de cine le deține. Daca ar inerca sa organizeze fie si o covrigarie privată ar eșua, dar la stat sunt mari coordonatori.

Cine cere seriozitate e repede urât de oamenii care se complac într-un caracter de slugă și caută un stăpân care să aibă grijă de ei. Susținerea sa va fi doar de la distanță, de către alții care speră că această mocirlă cu petice de uscat ici-colo se poate asana. Adesea susținătorii îl tratează iresponsabil, ca pe un lider mesianic, în loc să înțeleagă că trebuie să fie asemenea lui, oameni maturi, pe picioarele lor, că omul acela are doar un job.

Motoarele acestui sistem sunt sărăcia, infantilizarea prin sistemul de educație, incompetența profesională a oamenilor, lăcomia, slava deșartă. Primul e obiectiv, celelalte două sunt planificate deliberat de către stăpânii din stat, ultimele sunt motivații personale asumate liber. Chiar și în absența motivațiilor personale oamenii se simt constrânși de sărăcie și sunt încurajați să reproducă tiparele comportamentale distrugătoare pentru țară.

Universitățile sunt doar un caz particular al acestei situatii generale din care nu se poate ieși prea curând. Consecința asupra studenților este demotivarea în privința învățării și inducerea părerii că ce contează realmente e să-ți găsești protectorul potrivit, să te încadrezi în sistem.

Tot ce mi se pare că se poate face e sa tii in viata mici enclave civilizate in asteptarea crizelor periodice inevitabile când datoriile acumulate de sistem riscă sa devina prea mari si trebuie facut ceva, sa treci haosul agresiv care se instalează în crize si să schimbi rapid ce poți câtă vreme stăpanii de slugi nu mai au ce imparții, mai mult decât vor putea ei distruge înapoi după ce preiau puterea.

O altă soluție personală pentru cine nu vrea stăpân sau slugă, ori să meargă împotriva curentului general, e să se integreze intr-o societate de oameni mai serioși. Ceea ce din fiecare generație tot mai mulți tineri talentați și muncitori fac.

Știința - o smerită încercare de deslușire a structurilor lumii

Pentru un creștin știința este o smerită încercare de deslușire a structurilor lumii.

Înțeleg prin lume obiecte și procese naturale, culturale și mentale, iar în spatele acestei atitudini obiectivante, detașate, dezinteresate, înțeleg mai ales ceea ce folosim în mod direct, ne e la îndemână, ne aflăm în ea și putem vorbi despre ea în limbaj comun, obișnuit, pe înțelesul tuturor.

Înțeleg mental în sens larg, cu referire la toate obiectele, reprezentările și procesele interioare omului, observabile prin introspecție.

Prin structuri înțeleg obiecte matematice cu diferite grade de abstracție care au realitate în lumea mentală. Nu sunt platonist, nu cred că obiectele matematice au o realitate dincolo de cea mentală.

Încercarea este smerită deoarece structura reală a lumii ne e probabil inaccesibilă, din diferite rațiuni, nu cred că avem vreo șansă să producem cât de cât un model teoretic asemănător. Nu văd de ce omul ar fi capabil de așa ceva, cu mintea lui inevitabil limitată. Cred că toate modelele noastre sunt parțiale.

Pentru cine crede în Dumnezeu știința mi se pare că nu poate fi decât respectuoasă. Pentru creștin a face știință înseamnă a încerca să deslușească structuri în creația lui Dumnezeu. Creația lui Dumnezeu e lumea, nu modelele teoretice ale omului, nu termenii teoretici gen univers, atom, mitocondrie, molecule, etc.

Referatul biblic despre facerea lumii e un mod inspirat de a vorbi despre lume. Ce înseamnă facere în acest text nu ne e accesibil, așa cum nu ne e accesibil ce înseamnă relația de purcedere între Tată și Sf. Duh sau cea parentală între Tată și Fiu.

Facem și noi oamen diverse. Asociat discuției, nu putem face și preda știința altor oameni într-un mod neserios. Standardele riguroase academice și de cercetare sunt o cerință spirituală înainte de a fi o cerință organizațională.

Pentru a fi făcută serios știința are nevoie, ca orice altă activitate umană, de resurse. Buna gospodărire a acestui domeniu e ceva care folosește oricui. Între aceste resurse la loc de cinste se află regulile academice de producere a măsurătorilor și scriere a textelor. Nu poți spera să produci ceva serios cu privire la structurile creației lui Dumnezeu bazându-te pe fapte imorale.

Din această perspectivă oamenii de știință credincioși și cei necredincioși au interese comune. Cu toții vor rezultate serioase, chiar dacă semnificația lor existențială e interpretată diferit. Cu toții au interesul ca în școli să fie predată știința într-un mod serios, arătând limitele și metodele de producere a acestui fel de cunoaștere.

Seminificația spirituală a științei, dincolo de conținuturile ei pe care le cunosc doar specialiștii, probabil că își poate găsi foarte bine locul la orele de religie. Unde la fel de folositoare poate fi și sublinierea cazului particular al aplicării regulilor moralei creștine în munca de producere corectă, serioasă a cunoașterii științifice despre structurile creației lui Dumnezeu.

A face știință poate fi un subproiect existențial al celui major, de mântuire. Poate fi o rucodelie.

Sursa foto: 

https://www.researchgate.net/publication/280082862_Water_flow_on_vegetated_hill_1D_shallow_water_equation_type_model

Binefacerile nedreptăților

Trebuie să spun de la bun început că nu știu exact despre ce fel de nedreptate e vorba în acest text. Sunt unele sensuri ale cuvintelor care nu sunt surprinse de definiții, le delimităm cumva printr-o rotire discurisivă în jurul lor, prin incursiuni interogative, adesea fără să primim răspunsuri clare, care poate că nici nu pot fi date. Starea interioară care a generat textul a survenit în contextul contactului cu ideea că un om poate să nici nu tresară sufletește când suferă o nedreptate, și că aceasta ar fi un indicator de reală smerenie.

Cred că se poate însă preciza foarte clar despre ce nu e vorba aici. Textul nu susține nici perspectiva populista – “adică, noi, oamenii ăștia simpli suntem mult mai buni decât elita conducatoare, la noi se află adevărul și dreptatea, elita e coruptă și exploatatoare.” După cum nu susține nici elitismul, care “este pe exact același palier ca și populismul.” Dreptatea și nedreptatea despre care e vorba nu au o localizare socială bine precizată, nu e sunt nici difuze sau uniform distribuite.

E ceva vreme de când omenirea încearcă să scadă nedreptățile din lume, fără vreun succes aparent, ba chiar cu unele rezultate mai degrabă rele. Poate că o strategie mai bună ar fi să acceptăm faptul inevitabil al existenței lor și să vedem la ce ne-ar putea fi de folos.

Un prim avantaj al nedreptăților este că nu suntem noi cei care le facem. Mocirla e la ceilalți, noi stăm întotdeauna mai bine. Unui astfel de avantaj i s-ar putea reproșa că aduce a fariseism, dar rămâne cu o incontestabilă valoare psihologică. Întărește stima de sine. Rămâne de aflat cum anume fiecare având o stimă de sine relativ bună nedreptatea rămâne relativ constantă cantitativ în lume.

Un al doilea avantaj este că ne întăresc gândirea critică. Generează tot felul de probleme pentru care trebuie să ne punem mintea la contribuție ca să le rezolvăm. Asta ne face ageri, inteligenți, spre deosebire de mulți alții care sunt în genere mai proști ca noi. De obicei aceștia  sunt și cei care fac cele mai multe fapte nedrepte. De exemplu, ei sunt la putere, iar noi victime. Acest avantaj ar părea să aibă o singură inconsistență, cum anume se face că mereu victimele sunt mai inteligente. Să fie inteligența un dezavantaj competitiv ? Să predispună ea la o anumită naivitate ? Ori mai degrabă ea îndeamnă la atitudinea de contemplare a modul de manifestare al celor mai proști ca noi ? Și ce se întâmplă când suntem noi la putere, ne prostim dintr-o dată de alții percep acut nedreptățile noastre ?

Un al treilea avantaj al nedreptăților este că ne îndeamnă să reflectăm la natura puterii. Ceva e nedrept în raport cu niște reguli care există pentru că există o autoritate. Dacă libertatea e deplină nu se mai poate vorbi de dreptate și nedreptate. Nedreptatea pe care o resimțim poate să nu fie nedreptate în mintea celui care acționează într-un fel care nu ne convine, în măsura în care regulile după care se ghidează sunt altele.  Și ce se întâmplă când nu are nici un fel de reguli ? I se mai poate spune că este nedrept sau nedreaptă ? Acceptăm cuplul dreptate - nedreptate doar pentru că vrem să avem dreptul la putere asupra celorlalți ? Și luptăm împotriva nedreptății doar pentru că vrem putere ?

Un al patrulea avantaj al nedreptății este că ne obligă să răspundem la niște întrebări destul de incomode cu privire la natura organizării omenești. Poate exista o societate dreaptă pentru toți, în care toți să aibă puterea ? Dacă utopiile de acest fel sunt nedemne de vreun respect avem la dispoziție doar alternativa unei societăți nedrepte pentru cei mai mulți, toți cei care nu au puterea sau nu o pot controla ? Vrea cineva realmente ca nedreptatea pe care o suferă alții să fie îndepărtată ? Dacă da, cum de nu reușește niciodată ? Dacă nu, cum se face că se vinde atât de bine pe piața politică discursul împotriva nedreptății, al corupției, etc ? Sunt dreptatea și nedreptatea doar niște mărfuri electorale care au doar rolul să ne îndepărteze atenția de la problemele cu adevărat importante, ce resurse publice avem și cum le folosim, cine ia deciziile și cum putem influența luarea deciziilor ?

Un al cincilea avantaj al nedreptăților este că prin eșecul sistematic al oricărei implicări a statului în micșorarea lor ne arată cât de importantă este viața privată și comunitară separată de stat. Acolo se fac și desfac dreptatea și nedreptatea, prin ce se întâmplă acolo interpretăm și ce face statul. Acolo e fondul relațiilor umane care întrețin valorile comune la care ne raportăm când e să cădem de acord că ceva e drept și nedrept. Acolo putem spera să găsim nișe în care să ne simțim tratați în mod drept de cei din jur.

Probabil că nedreptatea apare din greșeala fiecăruia față de alt om în raport cu care avem o oarecare putere. Atunci de ce am da o putere uriașă unui om sau câtorva care greșind ar putea nedreptății milioane ?

Și totuși o dăm. Asta înseamnă că ceva apreciem la nedreptăți mai mult decât disconfortul pecare ni-l creează. Trebuie să fie vreo binefacere dincolo de ele.

Poate că binefacerea e că le putem suporta, iar asta ne dă un sens, de a nu le mai face și de a le împiedica. Chiar dacă niciodată nu vom reuși asta, cel puțin suntem pe drum. Când ne dispare nedreptatea din viață, când nu mai vedem așa ceva nici la alții, nici la noi, suntem terminați.

________

Notă: Mulțumesc editorului platformei pentru sugestii constructive pornind de la o primă formă a textului.

Despre ispitirea prin știință și binefacerile prin ea

Știința și tehnologia schimbă gândurile. Uneori poate fi cu folos, alteori nu.

Văzând puterea acestor instrumente ajungem să ne propunem mai ușor ceva care ne depășaște puterile. Atunci mărețul scop nu poate fi atins cu mijloacele existente, nu ne este în puteri.

Ușorul acces la lucruri complicate ne poate îndepărta de cele simple, care sunt foarte la îndemână. Am putea ajunge să nu ne mai intereseaze ceea ce putem face cu ce avem, să ni se pară prea banal. Fără a avea dorința unor  scopuri mărețe am ajunge să ne complacem într-o viață intermediară și confortabilă, într-o plutire pe val. Să nu formulăm scopurile realiste aparent modeste care stau oricărui om la îndemână. Să n-avem o minimă îndrăzneală, să se așeze în noi un soi de lene, de lipsă de simțire.

Punerea în practică a științei face foarte ușoară producerea și reproducerea de imagini. Vedem mult mai ușor imaginea a ceea ce ne dorim trupește, crește intensitatea și frecvența lor. Mintea e mai greu de îndepărtat de la ele.

Ne putem aminti mult mai ușor și trecutul, ale cărui imagini arhivate ne sunt la îndemână. Filmele cu noi înșine sau în care ne regăsim experiențe pot aduce în minte cu ușurință ceea ce am trăit cândva,  lucruri pe care nu întotdeuna ne e de folos să le avem în minte.

Știința ne ajută să ne îndeplinim cu ușurință de mici toate nevoile obișnuite. Efortul personal e mai scăzut, poate avea loc o slăbire a caracterului și a voinței prin prea mare ușurință a obținerii celor dorite. Se poate instala graba de a ți se îndeplini dorința, hotărârea falsă de a face ceea ce vrei, în fapt de a fi robul propriilor dorințe. Apare falsa hotărâre, grăbită, nechibzuită, de a face ceea ce ști că nu îți face bine, alegerea unei fapte doar pentru că ești obișnuit cu plăcerea confortabilă.

Cunoașterea științei predispune la mândrie, pentru că nu toți dispun de această cunoaștere, iar utilizarea necritică a tehnologiei îndeamnă la naivitate. Orice ți se dă tinzi să crezi că e bun, fără să evaluezi. Ajungi să te crezi deosebit pentru că trăiești într-o astfel de lume, cu un standard de viață mult peste al altor oameni. Pe acest fond poți aluneca mai ușor spre evaluarea greșită a propriilor experiențe duhovnicești, să te simți ales.

Pe scurt, știința și tehnologia ne-ar putea face, și adesea ne fac, să așezăm nevoile materiale înainte de rațiune, prin rapiditatea împlinirii dorințelor și crearea unor false nevoi. Apoi ne-ar putea îndemna să ne asumărm mai ușor riscuri, să folosim știința fără a ști care vor fi consecințele ei, de exemplu prin ingineria socială și biotehnologii. În fine, forța acestor mijloace ne poate face să vrem să intrăm în istorie, să fim stăpânii lumii, să căutăm lauda oamenilor prin puterea tehnologiei, prestigiul cunoașterii științifice și rapiditatea comunicării.

Dar tot știința, cea a managementului și toate tehnologiile asociate ei, ne poate ajuta să organizăm bine scopurile în funcție de mijloace, și tot științele, cele umaniste, ne pot revela frumusețea lucrurilor simple și a preocupărilor obișnuite, vechi ale omului, înțelegerea culturii omenirii, a țării, a specificul locului unde viețuim.

Imaginile procesate și multiplicate tehnologic alese și folosite cu discernământ pot ajuta la comunicarea unor planuri realiste și folsitoare despre viitor, la convingerea unor oameni cu care să construiești ceva bun, la fel cum memoria digitală ne ajută să învățăm de la oamenii care nu mai sunt printre noi, sau să nu uităm erorile trecute ale omenirii.

Dacă înțelegem tentațiile tehnologiei ne putem căli voința rupându-ne episodic de viața obișnuită, postind și de mass-media și social-media, de exemplu. Vom sesiza atunci imediat ce lucruri făceam doar ca să vim văzuți de alții și câte nu făceam pentru că ni se părea că nu este timp. Apoi, ne putem crește copiii în contact și cu natura sălbatică. Dacă suntem orășeni putem înțelegem mai bine, cu ajutorul biologiei și ecologiei, nevoia păstrării acelor părți naturale și tradiționale din țară și lume în care să simțim rădăcinile istoriei omenenirii și măreția naturii care ne înconjoară.

Dacă am cunoscut limitele știnței  știm că nu e nici un motiv să ne mândrim cu ea. Puterile minții omenești ne apar ca limitate, și orice naivitate se pierde. Putem ajunge la o atitudine matură și în privința tehnologiei. Gândirea critică în privința celor ale științei și filosofiei sunt un fond pornind de la care am putea deveni mai prudenți și în fața interpretării naive a propriilor trăiri din viața duhovnicească.

Pe scurt, timpul câștigat prin mulțumirea rapidă a nevoilor materiale folosind tehnologiile îl putem îndrepta spre exersarea celor raționale, spre rugăciune și fapte bune. Apoi cunoașterea profundă a științei, cu tot cu limitele ei, îndeamnă la prudență, la evitarea aplicării unor tehnologii ale căror consecințe depline nu le cunoaștem, la monitorizarea atentă a consecințelor acțiunilor noastre economice și sociale pentru a schimba din vreme ce trebuie schimbat. Dacă am înțelesc cu adevărat științele, nu am absolutizat nici una și le-am folosit pefiecare cu ce poate face și aduce, devine limpede că nu prin știință putem stabili cursul istoriei, că e în afara puterilor tehnologiei și știnței să ne facă stăpânii lumii, că doar modestia în fața a ce știm și putem face cu intelectul nostru e de folos.

Știința și tehnologia e neutră în sine, poate fi de folos sau poate fi nefolositoare.

Dar e un fapt social că în vremurile de acum știința și tehnologia mai degrabă ne îndepărtează de folosirea lucrurilor simple și ne împing spre folosirea unora pe care nu le cunoaștem, în care avem încredere fără evaluare critică. Ele ne fac mai dependenți de o autoritatea seculară difuză  care ne spune că ceva e bun și folositor, care nu aduce în discuție comparativ și echilibrat avantajele și dezavantajele.

În astfel de vremuri prudența și lipsa de grabă ar putea fi de folos. A nu ne duce repede după gândurile care vin din lumea științei și tehnologiei în întâmpinarea nevoilor noastre. Ele vine ca stropii de ploaie asupra unui om care se află pe drumul său. Udă pământul, ajută recolta, umplu fântânile. Când nu ne oprim speriați sau admirativi la fiecare strop și pală de vânt putem urma drumul dat de gândul profund.

Când toate sunt în căușul palmei acestui gând  putem uneori să ne ridicăm fața, ca să fie stropită de ploaie, bucurându-ne.

Dumnezeu să ne lumineze ochii gândului.