Lichele, proști și ticăloși în universități

Șansa lichelei e să se privească în oglindă. Ea știe ce face, minte cum respiră, iar râsul ei ascunde suferința de a trișa. Se bucură când este iertată, și mai ales când faptele sunt ignorate. Și-ar dori să o ia de la început, însă e lașă. A intrat înt-o încrengătură de relații umane care o stăpânesc.

Licheaua e o fire dornică de atenție. Se simte umilită ușor, și este adesea de către stăpânii ei. Când dușmanii pe care și i-a făcut o tratează cu prietenie se bucură ca un copil. Își spune în sinea ei că nu va mai trăda, însă la prima presiune sau aluzie o va face din nou.

Licheaua e un om bun.

Prostul n-ar avea ce să caute în universitate, dar cineva l-a folosit într-o vreme, iar apoi i-a făcut culcuș. Asta când nu e o relație a cuiva la fel de prost, mai în vârstă, care a ajuns șef. Prostul e uneori bine intenționat, iar alteori rău intenționat. El nu știe că e prost, pentru că nu poate înțelege nimic din ce este mai complicat decât ce poate mintea lui. Ce spune pare foarte clar celor care nu știu mare lucru, pentru că e simplu. Ar putea fi un inteligent profesor de școală generală sau liceu, dar din nefericire pentru el și pentru cei din jur lucrează la o universitate.

Cum spuneam, prostul poate fi bine intenționat. Un asemenea om, atent ghidat, poate fi de folos. Rău intenționat ajunge doar când se simte umilit, când crede că cineva are ceva cu el. Cum prost fiind nu știu să facă rău într-un mod elaborat, va eșua în acest proiect. Dacă accepți să servești prostul, cu timpul se va îmbuna. Nu e resentimentar.

Prostul e un om bun.

Ticălosul e cel care planifică cum se folosește de lichele și proști. Licheaua e oportunistă, prostul e oarecum naiv, în timp ce ticălosul știe ce vrea. El vrea slugi. Nu e vorba de a construi cine știe ce, doar atât cât să iasă bani pe pielea celor care vin și pleacă. Tipologia ticăloșilor e diversă, fie vor doar bani, sunt cinici, și atunci te vor privi cu ochi sticloși, fie se ascund sub niște minciuni de sine, necăutând admirația altora, și atunci vorbesc la nesfârșit, ca să uite ceea ce sunt, fie sunt mânați de sentimentul vinovăției refulat, iar toată viața lor va fi un efort de ștergere a urmelor ticăloșiilor vechi, fără a se opri din săvârșirea celor noi.

Ticălosul rade fără milă tot ce întâlnește în cale, pentru bani, pentru ambiții, sau cvasi-patologic. În fața morții însă, cu vârsta, ticălosul se înmoaie. Propria lui decrepitudine îl înduioșează. Înțelege că se întâmplă ceva, dar nu știe precis ce. Cu ultime puteri mai distruge câte ceva în jur, iar în final cere iertare.

Ticălosul e un om bun.