În acest text argumentez că actualele
politici de cercetare sunt bune, deoarece servesc interesele celor care își
iubesc țara și ale altor oameni buni.
Și la stână se face cercetare, am văzut
personal. Una e să pui brânza într-o coajă de la un copac, alta e să alegi
altfel de coajă, de la alt copac, fie din altă specie, fie aflat în anumite
condiții de sănătate, fiziologice, sau crescut pe un altfel de pământ. Care
coajă e mai bună e o problemă aplicativă, cu valoare locală. Optimizarea poate
susține crearea unui brand, a unui produs românesc acreditat la nivel european,
vandabil pe piețele mari.
Chestiunea în discuție este dacă în
institute și universități trebuie să finanțăm din banii publici ai statului în
mod prioritar o astfel de cercetare. Răspunsul guvernului actual este că da, acesta
e prioritatea zero a cercetării. Decizia trebuie să aibă o raționalitate.
Am bănuiala că raționalitatea ține de structura
resursei umane disponibile în sistem. În primul rând e vorba de oamenii atașați
locurilor lor, autohtoniști.
Când eram copil voiam să mă fac pădurar –
nu inginer silvic, chiar pădurar. Oricine a citit povestiri de Sadoveanu știe
că pădurarul cunoaște o mulțime de lucruri, observă natura, iar în anumite
situații găsește tărâmuri pe care nu le mai găsește nimeni după, iar el le
caută fără să mai dea de ele. Are o imagine asupra lumii lui cu reală relevanță
cognitivă, mai ales când vine boierul la pescuit sau vânatoare. E un ethos aici,
ceva ce ține de fibra națională.
N-a fost simplu să renunț la idealurile acestea
sentimentale, reflectând un atașament față de locuri, poate chiar o spălare pe
creier naționalist-ceaușistă. Să intru în contact cu recea metodologie
ștințifică, să înțeleg că cercetarea – poezie e o batere de câmpi obiectiv
vorbind, că rezultatele se adună vraf și nu le folosește nimeni dacă nu ești la
stână sau în pădure.
De aceea pot empatiza cu toți cei care, nefiind
în fapt ciobani sau pădurari, doresc să facă ceva în această tradiție de
cunoaștere în universități și institute. Ei iubesc locurile lor și pe verdeața
plaiurilor vor să construiască o colibă a cercetării naționale. Refuză să
accepte că o cercetare de nivel național înseamnă calitativ altceva, făcut
într-o infrastructură ca în occident.
Oamenii respectivi dispun de o cunoaștere-expert,
un know-how cu reală valoare aplicativă, dar care nu poate fi transformat în
cunoaștere științifică propriu-zisă. Din perspectiva metodologiei științifice e
non-știință, e amatorism. Însă e amatorismul nostru și este bun.
Dacă tot sistemul ar fi plin cu astfel de
oameni până la urmă nu ar fi chiar un dezastru ca finanțarea să meargă spre
dânșii. Ar fi o alegere strategică. România ar putea deveni în zece ani o
rezervație culturală, o atracție pentru cetățenii occidentali care vor să vadă
ceva aparte, un experiment social. Cu o promovare potrivită s-ar putea face
bani serioși.
Pe lângă ei sunt însă și alte tipuri
umane, care n-au nici un fel de vocație, care au ajuns în sistem întâmplător,
pentru că era ceva de ros, și vor doar bani și avantaje sub pretexte
autohtoniste. E vorba de lichele, proști și ticăloși.
Licheaua e o fire dornică de atenție. Se
simte umilită ușor, și este adesea de către stăpânii ei. Când dușmanii pe care
și i-a făcut o tratează cu prietenie se bucură ca un copil. Își spune în sinea
ei că nu va mai trăda, însă la prima presiune sau aluzie o va face din nou.
Șansa lichelei e să se privească în
oglindă. Ea știe ce face, minte cum respiră, iar râsul ei ascunde suferința de
a trișa. Se bucură când este iertată, și mai ales când faptele sunt ignorate.
Și-ar dori să o ia de la început, însă e lașă. A intrat înt-o încrengătură de
relații umane care o stăpânesc.
Licheaua e un om bun și are nevoie de
bani.
Prostul n-ar avea ce să caute în
universități și institute, dar cineva l-a folosit într-o vreme, iar apoi i-a
făcut culcuș. Asta când nu e o relație a cuiva la fel de prost, mai în vârstă,
care a ajuns șef. Prostul e uneori bine intenționat, iar alteori rău
intenționat. El nu știe că e prost, pentru că nu poate înțelege nimic din ce
este mai complicat decât ce poate mintea lui. Ce spune pare foarte clar celor
care nu știu mare lucru, pentru că e simplu. Ar putea fi un inteligent profesor
de școală generală sau liceu, dar din nefericire pentru el și pentru cei din
jur lucrează la o universitate sau într-un institut.
Cum spuneam, prostul poate fi bine
intenționat. Un asemenea om, atent ghidat, poate fi de folos. Rău intenționat
ajunge doar când se simte umilit, când crede că cineva are ceva cu el. Cum
prost fiind nu știe să facă rău într-un mod elaborat, va eșua în acest proiect.
Dacă accepți să servești prostul, cu timpul se va îmbuna. Nu e resentimentar.
Prostul e un om bun și are nevoie de bani.
Ticălosul e cel care planifică felul în
care se folosește de lichele și proști. Licheaua e oportunistă, prostul e
oarecum naiv, în timp ce ticălosul știe ce vrea. El vrea slugi. Numai el poate
să evalueze, indiferent de CV-ul deținut. El e stăpânul care construiește. Nu e
vorba de a construi cine știe ce, doar atât cât să iasă bani pe pielea celor
care vin și pleacă. Tipologia ticăloșilor e diversă, fie vor doar bani, sunt
cinici, și atunci te vor privi cu ochi sticloși, fie se ascund sub niște minciuni
de sine, necăutând admirația altora, și atunci vorbesc la nesfârșit, ca să uite
ceea ce sunt, fie sunt mânați de sentimentul vinovăției refulat, iar toată
viața lor va fi un efort de ștergere a urmelor ticăloșiilor vechi, fără a se
opri din săvârșirea celor noi.
Ticălosul rade fără milă tot ce întâlnește
în cale, pentru bani, pentru ambiții, sau cvasi-patologic. Pentru ticălos
România e ceva util, cum este și hârtia igienică. În fața morții însă, cu
vârsta, ticălosul se înmoaie. Propria lui decrepitudine îl înduioșează.
Înțelege că se întâmplă ceva, dar nu știe precis ce. Cu ultime puteri mai
distruge câte ceva în jur, iar în final cere iertare.
Ticălosul e un om bun și are nevoie de
bani.
În concluzie, din dragoste de țară și din
dragoste pentru aceste feluri de oameni buni ar trebuie să acceptăm
modificările aduse modului de evaluare și finanțare a cercetării.
____
Notă: Acest text este un pamflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu