Note de lectură la cartea “Despre destin”

 Cartea “Despre destin” [1] are trei părţi :

·         Un schimb de epistole între autorii Gabriel Liiceanu (G.L.) şi Andrei Pleşu (A.P);

·         Însemnări analitice despre înţelesul termenului destin, însoţite de o biliografie, autor Andrei Pleşu (A.P.);

·         O incursiune în viaţa lui Mihail Avramescu (M.A.) scrisă de doamna Floriana Avramescu, fiică a acestuia.

 

Mesajul cărţii se poate analiza la nivelul întregului, al celor trei părţi, al unor teme discutate în fiecare dintre părţi, precum şi transversal, urmărind anumite teme peste tot. În acest text propun o interpertarea a întregului text, în ansamblul său, şi dau câteva informaţii indirect despre cele trei părţi menţionate.

 

Interpretarea întregului text este prezentată în tabelul 1.

 

Tabelul 1 Diferenţele şi complementaritatea dintre cele trei destine ale autorilor-personaje din cartea “Despre destin” cuplate prin prietenie. A. P. are rol de mediator între destinul mai mundan al G.L. şi cel orientat preponderent spre transcendent al F.A. Cititorului i se propun ca model implicit Treimea în manifestările ei inteligibile discursiv omului cu mentalităţile din secolul XXI. Coerenţa modelului propus e dată de prietenie. Interesul cititorului pentru un astfel de model e încurajat nu în sensul copierii, ci numai al căutării şi formulării personale după o „cădere pe gânduri” (p28). Altfel spus, modelul e unul cu unele constrângeri structurale, dar cu infinite variante de exprimare unică a situaţiei personale. Nu poate exista un destin coerent personal uman, unicităţile se pot exprima şi sus-ţine reciproc numai în împreună-lucrare, cu sau fără cunoaşterea nivelului liturgic, atoate susţinător.

 

 

Câteva observaţii despre cele trei părţi ale cărţii

 

 

Prima parte a cărţii arată că punctul comun al autorilor este în primul rând unul genealogic cultural, tema coerenţei operei cu viaţa, suplimentară faţă de coerenţa propriei operei: “Amândoi am ales să ne trăim gândul şi mai puţin să ni-l gândim.” (p16), iar “marele sacerdot al filosofiei autohtone a hotărât […] că “urmează să ne împrietenim”” (p17). Proiectul operei, dependent el însuşi de resurse, instrumente, context social (P1 al operei este o funcţie f (resurse)), devine o resursă pentru un proiect existenţial. La domnul Liiceanu proiectul existenţial are forma P2  ca funcţie f (resurse, P filosofic) şi rămâne mundan. La domnul Pleşu proiectul existenţial are forma P3 ca funcţie f(resurse, P2) şi este ancorat în transcendent.

 

Exigenţa comunicabilităţii către mulţi oameni a P2 şi P3 impune stilistica: “Am făcut amândoi, scriind, tot ce am putut pentru a-i întâlni pe ceilalţi într-o politeţe a simplităţii cuvintelor” (p 19). Ambii autori adoptă stilistica eseului, care e mai uşor accesibil publicului larg, dar nu din raţiuni de popularizare, cu supbproiect al vieţii, ci holist existenţiale. Această opţiune este una sacrificială în contextul instituţional trecut şi actual : “Eseistica trecea drept o divagaţie neserioasă, un fason scriitoricesc, o fudulie amatoristică. “Corecte” erau cercetarea filologică, analiza aplicată, ştiinţa.” p25

 

Din punctul de vedere al conţinutului prim parte a cărţii documentează mai ales proiectul destinal al domnului Liiceanu, atât direct în propriile epistole, cât şi indirect, prin delimitarea domnului Pleşu de unele elemente de nivel operaţional ale acestui proiect. Prin natural conţinutului proiectului domnului Pleşu, acesta poate înţelege ce face domnul Liicenu, nu însă şi invers.

 

Pentru domnul Liiceanu tema destinului e numai o ilustrare a mutării înţelesurilor din discursul filosofic în cel comun. Apare o tensiunea tipică asumării utopice existenţiale a fenomenologiei: dacă centrul ontologic e în reconstrucţia filosofică fundamentală, prin asumare o să vrem o mutarea a discursului comun spre terminologia şi înţelesurile filosofice, un act eroic, cu toate riscurile sale, iar dacă centrul ontologic e, de fapt, în lumea comună omului cu structurile ei existenţiele, „popularizarea” discursului filosofic va fi constrânsă de invarianţele existenţiele (de fiinţă, în sens heideggerian) deja operante. Soluţia personală de viaţă-operă a domnului Liiceanu este adăugarea unui nivel etic suplimentar peste riscantul, din punct de vedere moral, nivel eroic. Obiectivul cărţii în formularea domnului Liiceanu apare la pagina 22 “Ce-ar fi totuşi să aspirăm la obţinerea unui concept cât de cât riguros al destinului, de vreme ce, propunându-ne să vorbim pe această temă, angajăm însăşi traiectoria în lume a fiecăruia dintre noi?”

 

Domnul Pleşu are un proiect de viaţă mai diafan: “Căutam să identific în opera de artă substanţa ei existenţială, haloul ei de înţelepciune mântuitoare, lecţia ei de viaţă”. Cartea, eseul, sunt opere de artă cu mize mântuitoare, nu numai discursuri prin care se transferă (prin P2 tip Liiceanu) o înţelepciune teoretică dinspre filosofie. P3 tip Pleşu este o funcţie f (resurse, P2). Acest P3 este inaccesibil domnului Liiceanu, face din el o reducere ontică, îl obiectivează, îl proiectează în structuri teoretice reconstruite filosofic. În termenii domnului Pleşu “Pentru ştiinţa artei filosofia este inutilă.” (Heinz Ladendorf, p27). Este inutilă în sensul în care e inutilă şi mecanica cuantică pentru antropologie, adică există o decuplare epistemică între niveluri de cunoaştere, chiar dacă printr-o altă eventuală teorie cu rol de unificare poate exista o cuplare ontologică. Sau e inutilă în felul în care ca să trăieşti la Mizil nu ai nevoie să ştii ce se întâmplă în Fukagawa, chiar dacă pentru a înţelege dinamici de scară mare istorică ai avea nevoie de un discurs unificator pentru contextualizarea în cultura omenirii şi s-ar vedea poate legături. Obiectivul cărţii în formularea domnului Pleşu este următorul: “Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă “cădere pe gânduri”, dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat.”

 

Diferenţa dintre proiectele existenţiale ale celor doi autori are consecinţe asupre modului cum s-a scris cartea “Despre destin”. “Tu pari pregătit să sfârşeşti “în atac” (era una din exigenţele masetrului nostru), iar eu am sentimentul, mărturisit, uneori, tot de el, că “mi-am cântat cântecul”. Să vedem ce-o ieşi din această divergentă strategie de... destin” (p25). Domnule Pleşu era dispus să renunţe la proiectul unei părţi din operă, domnul Liiceanu intervine destinal pentru relansarea lui, şi primul autor iniţial îl întregeşte prin medierea finală către unui al treilea autor-neautor.

 

 

A doua parte a cărţii conturează opţiunile domnului Pleşu pentru conceptualizuarea paradoxală, fără conceptualizare, a destimului. Avem o analitică, exemple, interpretări, metofore, finalmente subsumate aparent unui proiect de studii religioase, cu echivalări între sensurile unor termeni din mari religii ale lumii. O astfel de abordare e posibilă datorită presupoziţiei că termenii şi propoziţiile au înţelesuri autonome scoase din contextul practic al culturii lor, al unităţii integratoare purtătoare de sens. De exemplu, Vayu pentru India Veche şi Duhul Sfânt în limbaj creştin corespund unui generic “Suflu” divin, respiraţiei lumii (p201). E un mod de a înţelege unitatea lumii în registrul unei cvasi-ştinţe a religiilor, în esenţă o abordare ontică, obiectivantă, în termenii familiari domnului Liiceanu. Abordarea însă e depăşită chiar de domnul Pleşu pe două căi: intern, prin refuzul principial al unor formulări tari, ferme (se discută chiar derizoriul certitudinilor epistemice), şi extern, prin deschiderea ei spre înţelepciunea de un nivel superior cvasi-teoretizării de acest fel în urma luării ei ca resură într-un proiect existenţial superior, unde metaforicul primează.

 

A treia parte a cărţii mută accentul pe tăcere şi fapte şi refuză clar descrierea explicită, în diagonală cu proiectul de viaţă al domnului Liiceanu (tabelul 1). Autorul nu mai scrie despre el, ci asemenea lui Hristos, se scrie despre el. “Avea, de altfel, harul cuvântului succint, dar expresiv, ştiind să spună şi să comunice multum in parvo; după cum ştia să ia aminte şi la cuvintele rostite în taina inimii, la logosul (cum spunea el) lăuntric” (p210). P214 “Faţă de semeni, inclusiv faţă de propriii enoriaşi, era un om de o blândeţe neumbrită – singura-i intransigenţă şi asprime manifestându-se faţă de “cel Rău”” (p214). Este vorba de un om preot-nepreot, atât de liber încât de la un punct încolo nu acceptă nici constrângerile instituţionale ale familiei şi Bisericii, ieşind cumva tainic din lume şi din felul cum oamenii gândesc lumea. Cu această parte cartea primeşte o structură formal treimică refuzându-şi totodată vreun tezism pseudo-creştin.

 

 

Încheiere

 

Tema explicită a destinului e interpretabilă la diferite niveluri de reprezentare a proceselor în care e angajat omul şi a structurii lor temporale. Destinul apare în cartea “Despre destin” printr-o reducere estetică (la domnul Pleşu, prin apel la “marele povestitor care a inventat povestea lumii” p179 ) sau etică şi modern teoretică (la domnul Liiceanu, printr-un strat etic adăugat filosiei în sens tare şi unor element ştinţifice moderne). Cartea ca întreg trimite la tema neformulată a destinului, implicită, reieşind creativ din sensul unitar al operei lăsat deschis pentru interpretare şi trăire. Trecerea de la tema formulată conceptual, tip Gabriel Liiceanu, la cea neformulată, tip Mihail Avramescu, se face prin nivelul metaforic al discursului şi viaţa de la artă în sus, tip Andrei Pleşu (“Simple metafore !” – se va spune. Da. Destinul e mai uşor de aproximat în termenii unor cuprinzătoare metafore.” p183).

 

În liniaritatea labirintică a unităţilor purtătoare de sens mai mici decât întreaga carte – fraze, paragrafe, capitole, secţiuni - cineva ar putea avea sentimentul unui peisaj al neîmplinirii teoretice. Cititorul interesat numai de filosofie ar putea observa prin aceşti ochelari relieful unui potenţial de gândire uriaş irosit în urma unor angajări instituţionale vizând salvarea unui “destin” supraindividual, al ţării şi culturii ei. Nu este aşa, pentru că nu gândirea în sine a fost miza, ci formarea altor oameni, oferirea unui model dincolo de sinele personal prin împreună-lucrare. Ontogenetic cartea de autor „Despre destin” a crescut în carte dialog, iar în final în împreună lucrare cu structură treimică. Cartea oferă un cadru fertil, corect structural fără a impune conţinuturi, pentru dezvoltarea viitoare, în alt stadiu istoric al culturii noastre, a nivelului mai puţin important existenţial al proiectelor strict filosofice, în mod principial corecte numai local. Dar oferă şi mult mai mult.

 

 

 

[1] Liiceanu G., Pleşu A., 2020, Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor, Ed. Humanitas, Bucureşti

Alfabetizare radio-tv pentru societatea civilă printr-o firmă privată

Cine formează formatorii de opinie din societatea civilă astfel încât să nu fie manipulabili de forţele propagandei economice şi politice ?

 

Nu poate exista cetăţean responsabil şi democraţie liberală în secolul XXI fără alfabetizare radio-tv a unei mase critice de cetăţeni, care să aibă rol de formatori pentru alţii mai departe în privinţa binelui public. Dincolo de tendinţe globale asociate unor mecanisme culturale de erodare a democraţiei, România este într-o situaţie foarte vulnerabilă în această privinţă în mod suplimentar din două cauze:

·         Datorită tradiţiei comuniste de control strâns a tuturor facultăţilor de comunicare prin serviciile de informaţii şi partidul unic (devenit acum reţea politică transpartinică de interese), pe linia şcolii de cadre Ştefan Gheorghiu.

·         Datorită naivităţii cetăţenilor formaţi în perioada comunistă şi imediat următoare cu privire la tehnicile de comunicare folosite intens în vremurile actuale. Funcţionarea televiziunilor, radiourilor, interfeţelor web audio şi video sunt învăluite în mister pentru prea multă lume.

 

În aceste condiţii merită semnalată şi încurajată apariţia unui model de afacere cu rol indirect de formator al formatorilor civici de opinie fără nici un angajament instituţional sau ideologic. Fenomenul de alfabetizare media-tv pentru societatea civilă este o externalitate pozitivă, un beneficiu social neintenţionat. Fenomenul se manifestă prin difuzarea rapidă în clasa de mijloc  a societăţii a unei imagini realiste despre canalele de comunicare publice dominante, audio şi video. Imaginea era accesibilă până acum prin politică de stat numai iniţiaţilor puterii. Emergenţa modelului de afaceri a fost posibilă datorită tocmai încercării statului de a domina cetăţenii, care a dus la incapacitatea flagrantă a facultăţilor de stat de a furniza abilităţi practice la zi doritorilor, la defazarea între situaţia din teren şi cea din manuale şi laboratoare de stat, la faptul că statul solicită cursanţilor să investească prea mult în raport cu ceea oferă realmente util. Când cererea începe să existe apare o ofertă. Cele de mai sus ar putea să pară fără nuanţe, ele reflectă opiniile absolvenţilor nemulţumiţi. Nu vorbim aici despre presa scrisă.

 

Cine parcurge cursuri practice rapide de radio, tv, bine pregătite anterior de cursuri preliminare de comportament verbal, paraverbal şi non-verbal va înţelege că în actul de comunicare publică din secolul XXI orice abordare naivă este iresponsabilă: nu faci decât să fii victimă sigură instrumentalizată în cicloanele propagandelor de diverse feluri, sfârşind prin a face mai mult rău de  decât bine. Dacă în spatele demersurilor tale a fost simpla poftă de vizibilitate, e un rezultat meritat, dacă a fost o dorinţă onestă de a contribui la binele public, înseamnă că ai plecat la vânătoare fără puşcă, sau cu un câine surd.

 

Una din cele mai frapante concluzii după o astfel de experienţă este că, în realitate, nu există comunicare inter-personală mediată tehnologic. Când te angajezi în aşa ceva cu speranţa că vei vorbi cuiva anume, unei persoane, te minţi pe tine însuţi. Situaţia e comparabilă mai degrabă cu aruncatul unei sticle în ocean având un mesaj în ea. Este esenţial ce vrei să transmiţi, iar dacă cineva o va şi găsi, să înţeleagă cât mai bine ce vrei să transmiţi în condiţiile date. Vorbitul de dragul vorbitului, ca să socializezi, e în context public o pierdere de vreme. Cineva care vorbeşte într-o emisiune tv nu ţi se adresează ţie, celui sau celei care te uiţi la emisiune. Vorbitorul urmăreşte să existe o populaţie cu un anumit comportament financiar, politic, cultural, etc. În spatele unui like nu se află nimeni, e numai tehnică de rating a unor produse de trafic relevante pentru marketing. Consecinţele asupra educaţie on-line sunt imediate, nu putem avea educaţie on-line.

 

Comunicarea mediată de tehnologiile actuale este utilă numai încorporată într-o reţea de comunicare reală, a unor oameni care se privesc  în ochi, faţă către faţă, care au experienţe comune nemediate tehnologic. Tehnologiile nu pot contribui la crearea acestui capital social, depind de el. Această experienţă umană directă în însuşi actul de învăţare a tehnologiilor şi tehnicilor media-tv nu poate fi furnizată la standardele necesare în context academic. Experienţa umană vine din plin numai în contextul mult mai flexibil privat, al unei afaceri de furnizare de servicii. Pragul dintre relaxare, distracţie, experienţe noi şi învăţare are flux şi reflux, ca şi cum te-ai afla în preajma unei bunici care te învaţă să faci cozonaci. Furi câte ceva din umplutura aşezată în diverse castroane, dar şi uceniceşti. Cozonacul iese oricum, pentru că bunica ştie, dacă e nevoie mai apare o provizie de nucă şi stafide, tradiţia merge mai departe.

 

Doresc echipei de la Dictie.ro să aibă parte o piaţă cât mai mare pentru servicii de acest fel şi de o competiţie acerbă pe această piaţă, ca să nu scadă standardele.

 

Formatorii formatorilor de opinie din societatea civilă au fost ei înşişi formaţi de mâna invizibilă a proceselor sociale şi economice, fără intenţie şi planificare. Un semn bun pentru dinamica României şi un semnal pentru facultăţile de stat că e timpul să iasă din imobilitate.

Nu poate exista educaţie on-line

 

 

Prin cuplarea câtorva resurse teoretice se poate constata că obiectivul în comunicarea publică nu este de a face pe altcineva să înţeleagă, ci numai de a-l influenţa în acţiunile sale. De aici se pot extrage câteva consecinţe utile atât comunicatorilor bine intenţionaţi, cât şi receptorilor.

 

 

 

Figura 1 Structura generală simplificată a unui fenomen de comunicare.

 

Semiotica ne permite să dezvoltăm ce se întâmplă în zona emiţătorului şi receptorului. Structura triadică a unui semn este prezentată în figura 2 adaptată după cea pierciană.

 

 

Figura 2 Schema modelului structural al unui obiect semiotic. Legendă: 1 = decodare, 2 = codare, 3 = referire

 

Un obiect semiotic este un obiect complex mixt (care include atât proprietăţi din realitatea minţii, cât şi proprietăţi din realitatea externă, localizată spaţial) de forma:

 

(Z_i, S_i, B_i, L_1-4)

 

unde:

Z_i sunt proprietăți ale unei entități naturale purtătoare de sens (Zeichen)

S_i sunt proprietăți ale unei entități mentale discursive (Sinn)

B_i sunt proprietăți ale unei entități naturale, mentale sau mixte (Bedutung)

L este structura sistemului caracterizabilă prin legi (figura 1) de forma următoare:

 

S_i = L₁ (Z_i), legea de decodare, de apariție mentală a sensului pornind de la purtătorul de sens

Z_i = L₂ (S_i), legea de codare, de creare de noi purtători de sens ai unui sens mental

B_i = L₃ (Z_i), de referire, descriptivă, folosind un sens existent

Z_i = L₄ (B_i), de creare mentală a unui sens nou pentru un referent

 

În cazul unei comunicări umane emiţătorul vrea să spună ceva despre un referent unei alte persoane umane şi codifică ce vrea să spună într-un purtător de înţeles (procesele 4 şi 2 din structura obiectului semiotic). Receptorul e implicat în procesele 1 şi 3, înţelege ceva în mintea sa şi asociază ce înţelege unui referent, în principiu acel referent la care s-a referit emiţătorul, dacă e o comunicare de succes. Comunicarea umană are loc după modelul din figura 3.

 

 

Figura 3 Modelul caracteristic comunicării umane. Emiterea şi receptarea sunt încadrate de procese semiotice în care sunt implicate entităţi care au minţi (persoane).

În comunicarea publică ceea ce e caracteristic este asimetria dintre numărul de emiţători şi cel de receptori. În cazul cel mai simplu avem o persoană emiţătoare şi foarte multe receptoare. Persoanele receptoare adesea nu mai sunt cunoscute personal de cea emiţătoare, şi de la un număr în sus nici nu mai pot fi cunoscute practic. Abordarea este prin publicuri ţintă, cu un anumit “profil”.

 

Deşi pare ceva foarte avansat uman, acest fenomen de a emite către publicuri ţintă generice este convergent cu fenomenul biologic de semnalizare către indivizi biologici generici. Un cerb cu coarne mari nu semnalizează eligibilitatea sexuală unei femele anume, ci întregului “public” ţintă al său. O pasăre prin trilul său nu marchează teritoriul numai pentru un anumit alt individ, ce pentru toţi competitorii din populaţia din care face parte. Trăsătura biologică purtătoare de informaţie, a corpului sau comportamentală, are rolul de a influenţa comportamentul altor organisme în general, nu e personalizată.

 

Ceea ce este specific omului, diferit de latura sa biologică, este comunicarea având ca obiectiv înţelegerea mesajului cu privire la referent, nu cea de semnalizare pentru a induce un comportament. Înţelegerea în sens propriu are loc printr-o comunicare personală, sau către un număr restrâns de persoane. Omul nu are capacitatea să comunice pentru a fi înţeles către un număr masiv de persoane, aşa cum se întâmplă în comunicarea publică. Procesele semiotice de la persoana emiţătoare nu pot fi calibrate pentru a fi receptate adecvat de foarte multe persoane simultan. Unde se află limita empirică este o chestiune de cercetare empirică şi probabil de context.

 

Putem observa acum câteva lucruri :

·         Nu poate exista aşa numita educaţie on-line, receptarea reciprocă a persoanelor umane aflate în act de comunicare este puternic perturbată de canal. Evidenţa proceselor semiotice reciproce practic dispare, nu mai pot fi percepute în mod adecvat. Chiar şi educaţia on-line 1 la 1 are dificultăţi.

·         Tot ce este construit prin mass-media ca un act de comunicare ţintind anumite publicuri, nu persoane bine precizate este un act de influenţare, are o funcţie de semnalizare pentru inducerea unui comportament. Percepţia receptorului că i s-ar adresa ei sau lui este greşită. Atitudinea corectă a receptorului ar trebuie să fie nu de înţelegere directă a mesajului mediatic, ca în comunicarea inter-personală, ci de întrebare cu privire la ce efect doreşte să inducă mesajul mediatic.

·         Emiţătorul public în mass-media naiv (de ex. cazul IPS Teodosie) va avea mesaje interpretate distorsionat, pentru că ele vor fi percepute nu în sensul înţelegerii, ci al unei intenţii de a influenţa comportamentul publicului ţintă general, ca o manifestare a puterii. De aici dezvoltări conflictuale. Acelaşi mesaj poate fi împachetat altfel, contextualizat în funcţie de publicul ţintă, dacă se doreşte o influenţare, sau nu îşi rostul decât în alt context, dacă se urmăreşte o înţelegere a lui.

·         Comportamentul de comunicare publică al utilizatorului general naiv de social media, nu pentru un cerc restrâns de cunoscuţi, este de pură semnalizare cvasi-biologică. Această semnalizare cvasi-biologică oferă informaţii celor avizaţi de situaţia comunicării publice pentru profilarea publicurilor ţintă în vederea transmiterii unor mesaje de influenţare. Dacă utilizatoarea respectivă de social-media urmăreşte să fie înţeleasă efectiv strategia de comunicare este complet inadecvată, ea trebuie restrânsă la puţine persoane şi calibrată pentru acestea.

 

Faptul că în comunicarea publică avem de a face cu o semnalizare nu este ceva bun sau rău în sine, ci o extindere tehnologică a capacităţilor biologice. Totul depinde de intenţiile celor care semnalizează şi de adecvarea mijloacelor folosite. Cunoaşterea situaţiei de fapt este esenţială pentru ca intenţiile bune să poată fi puse în practică. În acest sens alfabetizarea unui public cât mai larg în privinţa particularităţilor comunicării publice are caracterul unui serviciu public. Acest text s-a limitat la aspecte structurale teoretice accesibile publicului instruit. Pentru publicul şcolar şi de liceu se pot face lecţii practice de către profesioniştii în domeniu. Nu poate exista în contextul actual comportament cetăţenesc responsabil fără a cunoaşte aceste lucruri.

 

 

 

 

 

 

 

Noii pelerini

 

Cum influențează pelerinajul rețelele globale de comunicare, deschiderea granițelor țărilor, bunăstarea economică tot mai mare care ne permite să facem călătorii cu rost duhovnicesc ? E ceva deosebit în a pelerina azi față de ieri?

 

Pelerini care traversează lumea sunt toți creștinii, pelerini în lume sunt mai vechi și mai noi, după vremuri. Pelerini de acest fel sunt și oamenii care n-au ieșit din satul lor, sau țara lor, mereu așezați în matca neamului lor. Pelerini între părți ale lumii au fost geografic, între comunități spre locuri sfinte, și prin minte, între orizonturi de cunoaștere. Din lumea științei în cea a rugăciunii, din lumea teoretizării moderne și a tehnicii folosite pentru binele altora în cea a îndumnezeirii. Asemenea Sf. Luca al Crimeii și doctorilor fără de arginți, asemenea arhitecților și inginerilor marilor așezăminte, ai lucătorilor faptelor bune cu instrumentele vremii.

 

Pelerinajul spre locuri sfinte e o extindere a mersului toată viața între casă și biserica satului sau cartierului. Pelerinajul cunoașterii de la cele descoperite de mintea omului prin voia lui Dumnezeu la sfințirea vieții punând umărul și susținuți de El e o formă a lucrării talanților între rugăciunea de dimineață și cea de seară.

 

Felul de a-ți câștiga o pâine, a-ți susține o familie, se înnoiește mereu în istorie. Nou înseamnă începător, novice. Drumul noului este de verificare prin încercări. Noul fie se pierde, fie poate rămâne dobândind vechime, după folosul său. Noul folositor și vechiul se împletesc cu răbdare în manifestarea mereu vie a Adevărului. Cât va rămâne folositor din felul nou, recent, de a pelerina al oamenilor, la o scară socială tot mai amplă ?

 

Soluția instituționalā de acomodare a învāțāturii evanghelice a evoluat în trecut spre separarea creştinilor mai râvnitori în mānāstiri şi marcarea lor prin coduri vestimentare şi restricții de circulație. În parohii e programatic o acomodare la nevoi lumeşti, familia fiind cea naturalā, nu frații şi surorile creştine (Matei 12, 46-50). Între aceste douā zone se exprimă azi tot mai mult pelerinii noi, permanenți, nu odatā în viațā. S-ar părea cā au rolul sā dezvolte unitatea creștină la un nou nivel de complexitate, dincolo de dezvoltarea personalā prin pelerinaj. Se vede destul de clar harta socialā a zilei din felurile de ziceri în circulație de Paşti, pornind de la iepuraşi, superstiții, urāri generale (în care fericirea are înțelesuri neprecizate) şi salutul mārturisitor de credințā asimetric: spune primul cel mai iubitor de Hristos - de unde şi rolul curajului în a zice. E remarcabil cā toate mesajele sunt bine intenționate în felul lor, prin bucuria specificā fiecāruia.

 

Azi, vrem, nu vrem, pelerinăm între situații și locuri în care dragostea se manifestă prin simboluri comerciale ale copilăriei și cele în care primim pe Hristos în noi, nevrednicii, după orele slujbei din noaptea de Înviere. Facem acest fel de drum cu dragoste înțelegătoare, fără reproșuri, unind, dăruind fie și un zâmbet. Alături de trup și minte punem inima.

 

Vremurile de azi permit evoluția cātre ceva mult mai dificil de atins în alte societāți, anume apartenența cālātoare la tot, niciodatā de atins, ci ca drum, printr-un soi de incluziune informalā multiplā. Nu mai e nevoie să apelăm la tactici de felul nebunilor lui Hristos, ci pāstrăm centralitatea socialā în condițiile scāderii anxietāții fațā de strāini datoratā vizibilitāții sociale mult mai ample prin costuri mici de obținere. Strāinul frate sau sorā devine mai repede al tāu nu numai ca oaspete recurent.

Contraponderea sistemului politic democratic, pentru că nu există nimic bun în sine pe lumea asta, adică desprins de Creator, e riscul secularizārii totale, prin aceleaşi libertāți şi toleranțe sociale care permit şi dezvoltarea pe scarā largā a modul de viațā de cālātor cu trupul și mintea între nuclee ale bogāțiilor tradiției. Cale de întoarcere nu existā spre rețele sociale mai puțin mişcātoare, dar e plinā lumea de repere cratofanice şi arhitecturale pentru a pune degetul pe ele.

 

Lumea noastră, a noilor pelerini, e fragilă, învățămintele pandemiei ne-o arată limpede. Dacă o dorim înapoi, dacă ne e dor de Țara Sfântă, mănăstirile din celălalt capăt al Europei, sau al țării, avem puternică nevoie de vechiul pelerinaj, cel simplu : între casă și biserică, între medicină și rugăciune, prețuind pe fiecare, fără a neglija pe nici una. Și să primim cu inima tot noul care se va arăta folositor, ca pe un dar al Domnului și al altor oameni.

 

Adevărat a înviat !

Foto: pelerină rugându-se în drum spre insula Eghina, august 2016.