Despre iresponsabilitatea adepților trumpismului românesc

 Trumpismul ca opțiune pentru închidere mai mare naționalā și o vitezā rezonabilā de evoluție a instituțiilor globale fārā pretenții de guvernare globalā e ceva benefic în competiția cu oportunismul globalist transformat în business pe seama unor idealuri generoase internaționale. Una e ca prin programe ca Fulbright sau ale Comisiei Europene sā catalizezi o masā criticā pentru cooperare parțial bottom-up și parțial top-down, alta e sā ai un sistem de comandā și control internațional prin elite decuplate de mase și birocrații sā huzureascā pe spinarea celor productivi susținând contra lor o masā de asistați social și discriminați pozitiv. Dar aplicarea trumpismului în alte țāri unde nu a evoluat intern are aceleași probleme ca exportul abordārii cu care e în competiție, anume parazitarea oportunistā și sincretismul cultural cu niște curente care îl vor duscredita local. Trumpismul românesc e compromis de ambele fenomene:

- parazitarea la vârf, la nivel de candidat prezidențial, de un fost oportunist din domeniul dezvoltārii durabile. Probabil cā sunt mulți alții, statistic e inevitabil.
- sincretismul contingent cu filetismul local. În SUA nu existā filetism, la noi nu avea altā soluție, fārā nostalgici ceaușiști și filetiști, numai cu tineri cu nevoi puternice de apartenențā și persoane nemulțumite de sistem nu fācea procentele.

Ceea ce a discreditat decisiv trumpismul românesc este memoria istoricā aupra filetismului nostru, anume gena lui criminalā antisemitā, antiromi, antiminoritāți naționale și de gen. Profesorii și academicenii plini sau asociați trumpiști din România au cālcat pe cadavre și memoria publicā a crimelor din trecut ca sā rezolve o problemā realā de mutare a accentului pe procese interne țārii lor și pe demantelarea birocrației parazitare a problemelor internaționale europene și globale. Au pus în situații delicate pe toți colegii lor care coopereazā în alte țāri cu evrei, subminând eficiența programelor internaționale. Au acționat împotriva intereselor organizațiilor lor și a sponsorilor asociindu-i cu poziții antisemite incompatibile cu lumea civilizatā. Pe scurt, au acționat iresponsabil.

Acest fapt va rāmâne în memoria publicā alāturi de cele legionare și nicio persoanā rezonabilā nu îi va mai credita în afara domeniului lor de strictā specialitate academicā. Faptul cā intenționau desprinderea propagandisticā de partenerii de drum e irelevant. Sunt lucruri care nu se fac pentru cā pot scāpa prea ușor de sub control și dumnealor le-au fācut.

Ceea ce trebuie evitat dupā eșecul agresiunii iliberale oportunist-fundamentaliste asupra societāții românești este: - sā sārim în puțul progresist. Acesta își are locul firesc în ecosistemul cultural ideologic, dar are aceleași înclinații autoritariste dacā i se dā prea mult apā la moarā.

- marginalizarea tip Antipa a profesioniștilor enablers ai agresiunii oportunist iliberale. Pentru cine nu știe, Antipa a fost marginalizat social și științific dupā WW1 pentru cā fusese filogerman, ceea ce nici n-avea cum sā nu fie pentru cā era atașat academic locului unde se formase, însemna sā fie un trādātor.

A spune lucrurilor pe nume și a limita accesul la poziții de control al resurselor de scarā mare e suficient, trebuie lāsați și încurajați pe nișa lor de expertizā. Fārā asta nișa va fi ocupatā de persoane cu nivel mult mai slab, ceea ce în cazul Antipa a întârziat dezvoltarea domeniului managementului resurselor naturale cu zeci de ani, a facilitat erori istorice ca îndiguirea pe scarā mare a luncii Dunārii, a facilitat securitzarea sectorialā a mediului cu toatā ineficiența economicā și academicā în care trāim mult mai prost decât am fi putut trāi prin valorificarea expertize acelui om.

Cum lucrează o parohie ortodoxă fără bani de la stat

Parohia Sf. Dumitru din Manhattan [1] are o istorie semnificativă, a fost înființată de un grup de români în 1928 pe 30 septembrie cu primul ei păstor sufletesc Pr. Nicolae Ciucă un an, apoi Pr. Ambrozie Neder. În anul 1939, parohia a reușit să cumpere un “town house” (cu 3 etaje) în Manhattan, lângă Central Park, pe care l-au modernizat pentru a răspunde nevoilor parohiei: s-a amenajat lăcașul de cult, birourile parohiale o mică bibliotecă, sala socială și apartamentul pentru preotul paroh. După plecarea în România a episcopului Policarp Morușca (primul episcop român ortodox din America), parohia a fost sub purtarea de grijă a viitorului Patriarh ecumenic Athenagoras, la vremea acea arhiepiscop al Arhiepiscopiei ortodoxe grecești din New York, cel care a și sfințit biserica amenajată în noua locație în luna octombrie 1941 și a hirotonit un nou preot paroh, Pr. Vasile Hațegan.

 

După ruperea Episcopiei românești de la Vatra (cu sediul în Grass Lake, Michigan) de Patriarhia română, parohia Sf. Dumitru a preferat să rămână în cadrul acestei episcopii, unde este și astăzi, fapt ce a dus la răcirea totală a relațiilor cu Biserica din România. Dupa 1989, relațiile cu Patriarhia română au fost reluate: episcopia româneasca de la Vatra a fost recunoscută ca fiind o episcopie canonică de către Sinodul de la București.

 

Planul duhovnicesc

 

Spre deosebire de parohiile din instituții creștine finanțate de stat, cum sunt cele din România, credincioșii se roagă mult mai mult pentru preotul lor, care li s-a dat și la care țin foarte mult. Dumnezeu îl inspiră pe acesta pentru rugăciunile puternice ale credincioșilor și fluxul dragostei prin vasele în curs de curățire rugătoare unele pentru altele curge tot mai intens. Smerenia survine de ambele părți din intensitatea bucuriei trăite în urma dragostei reciproce și pentru Dumnezeu. Bucuria e tot mai mare și prea mare pentru a fi compensată de vreo formă de recunoștință materială, de unde starea de creatură smerită în fața lui Dumnezeu. Oamenii dau și primesc cu toții însutit. Puțina rugăciune devine mai multă, și mereu tot mai puțină în raport cu darul slujbelor, al predicilor inspirate și împărtășirii.

 

Depinzând material total de resursele mobilizate prin dăruire directă sau implicită în parohie, preotul renunță de bună voie la exercitarea unor drepturi civile ca votul și declină orice discuție politică în interiorul parohiei. Nu poate fi cineva mai iubit decât altcineva în funcție de opțiuni politice. Cine simte că are înclinații către rânduiala politică e îndemnat să se roage să primească gând bun și toți se roagă pentru el, astfel încât ajuns în responsabilități publice șansele să fie un servitor al binelui public sunt mari. Criteriile de vot recomandate sunt ca persoana votatā sā nu persecute Biserica și sā nu fie vreun ispititor din vremurile din urmā. La prima se vede ușor, a doua poate mima comportamentul creștin, chiar sā facā minuni, dar ne ghideazā discernāmântul ca sā identificām când ceva nu e în regulā. Anxietatea în fața viitorului politic lipsește, pentru că ancora păcii Bisericii este nădejdea. Toate cele de mai sus se întrețin vii prin amintire și reamintire oricând e nevoie.

 

Planul social și material

 

N-ai de ce să te duci prin alte părți la slujbe, cu excepția vizitelor, pentru că toate în parohie sunt ale noastre dintru ale Lui. Nimeni din cei ai casei nu e un vizitator și un contributor parțial, ci un împreună creator deplin de casă a Domnului, după puterile sale și puterile tuturor. Aceasta susține credincioșii în lucrul la talanții pentru urcat spre cele înalte și în lucrul la talanții pentru o bună rânduială lumească a vieții, care să le permită să contribuie cât mai mult la casa Domnului. Casa Domnului nu tinde să devină un spațiu cu funcții mai degrabă sociale, de susținere psihologică și socială, ca acolo unde finanțarea statului e importantă, dar le îndeplinește și pe acestea pentru cei aflați în nevoi. Nimeni nu e lăsat să-și ducă singur crucea dacă se poate da o mână de ajutor.

 

Smerenia creștină merge mână în mână cu demnitatea lucrului făcut cu mâinile tale și mândria comunitară în fața altor comunități. Din cele adunate dai și altora, străini și oaspeți, cum e umilul semnatar al acestor rânduri [2]

 

Sursele de finanțare ale parohiei sunt donațiile și evenimentele petrecute împreună. Principalii donatori actuali sunt oameni care au fost persecutați grav de comuniști și salvați de parohie. Evenimentele sunt organizate de parohie, iar din biletul de participare o parte merge către acoperirea costurilor evenimentului (când nu sunt susținute de donatori) și alta, sau întregul bilet, către parohie. Pe lângă funcția economică, evenimentele consolidează relațiile sociale dintre oameni, care se cunosc foarte bine unii pe alții, și adaugă un rol cultural identitar important Bisericii în spațiul multicultural american.

 

Toată energia lumească a preotului se concentrează pe bunul mers al comunității sale, iar comunitățile parohiale se susțin unele pe altele, solidaritatea fiind crucială pe marea tulburată a lumii.

 

Rezultat dincolo de planul material

 

Și astfel, din Dragoste și dragoste se naște în cadrul libertăților oferit de stat o viață firească și bogată pentru mai marea și adevărata libertate a oamenilor, cea a independenței de cele materiale și a pregătirii sufletului pentru bucuria veșnică cerească.

 

 

Note

 

[1] Text publicat cu binecuvântarea Preotului Paroh Ioan Cozma. Alte informații despre parohie sunt disponibile pe pagina de web https://www.stdumitrunyc.org/language/en/ și pe pagina de FB https://www.facebook.com/p/StDumitru-Manhattan-100078164831824/

[2] Reflecții într-o vizită la New York în cadrul programului Fulbright.

 

Foto: Intrarea în biserica Sf. Dumitru din Manhattan.

Ziua în care m-am îndrăgostit de americani

 America este locul celor care vor o viață mai bună decât în țările lor și care au avut curajul să pornească în necunoscut. Nu ca fii risipitori, ci umblând în deșert spre pământul făgăduit. America e realizarea acestei făgăduințe nu numai pentru un popor ales, ci pentru întreg neamul omenesc.

 

Nu este un rol pe care și l-au luat americanii, ci este un rol lăsat de Creator și care e la dispoziția oricui alege să îl aibă. În configurația planetară a omenirii există de o vreme un loc geografic cu această funcție, și acesta este America. Cine vrea să distrugă această funcție nu vrea decât să distrugă civilizația creștină, care este universală în profunzimea ei și are loc pentru toți oamenii într-o omenitate a diversității și libertății.

 

Trăsăturile care dau identitatea americanilor sunt tăria de caracter, voința, perseverența și abilitatea de a urmări și realiza ce crezi că trebuie să faci, indiferent în ce constă aceasta. Scopul public și social acceptabil trebuie să fie unul bun, whatever that means. Binele nu poate fi decât bun, oricum ar fi specificat el din perspectiva oricărei culturi, iar această lege meta-morală și meta-constituțională e în fundamentul ei iudeo-creștină cu toate tribulațiile ei din jurul Mediteranei, așa cum este proiectul american.

 

Pentru că America este un proiect, nu o țară a unui neam în sensul biblic. America este singurul proiect rațional posibil de succes și care nu vrea să cedeze anchilozării istorice a instituțiilor sale, acaparării de către farisei și cărturari, nu vrea să cadă în raționalism. Vrea să fie pe cât posibil un proiect al Logosului însuși, de unde și ispita mândririi. Cei care cred că este numai un proiect omenesc și vor să re-proiecteze America oricum ar dori ei nu înțeleg natura proiectului american, ce îl ține în viață.

 

America îi aduce acum în proiectul ei și pe nativii anteriori colonizării, așa cum îi aduce acum și pe cei de oriunde care au ceva de oferit, de luptat, nu numai de folosit ce au făcut alții. Nu poate exista America decât în avânt spre ceva, spre libertate, spre Marte, spre orice, dar va fi America numai dacă acestea sunt pe un fond spiritual. Aceasta e și o dificultate a Americii de azi, uitarea surselor, riscul transformării filantropiei creștine în reflex de organizație non-profit cu un comportament cum au avut străbunicii, dar fără să mai existe credință.

 

Însă America se ține vie prin mecanismul diversității și inclusivității, care obligă la lucru intens permanent pentru coeziunea socială. Împreună lucrarea continuă sub alte conceptualizări. Oriunde neamurile sunt cât de cât omogene etnic, nu există această problemă, lucrarea împreună s-a făcut cândva și acum o parazităm în tihnă. Nu e nevoie de steaguri peste tot, nu e nevoie de noi ritualuri, de noi imnuri, de un entuziam obligatoriu existențial, fără de care mâine am dispărea imediat. Nu te obligă nimeni să îl ai, dar vezi și singur că dai nu-l ai se va prăbuși tot. Nu se poate sta pe loc.

 

În America nu poate exista tihnă în spațiul social larg, există datoria evidentă a lucrului împreună, re-amintirii a ce vrem: să avem succes în țara aceasta, în fața necunoscutului, în avangarda omenității. Unii vor spune că a omenirii, reducând America la abordări științifice și filosofice, dar mulți americani știu clar fără multă teorie că e vorba de a omenității, nu numai a omenirii. Gândirea prin avangarda omenirii duce la abordări globaliste, trăirea prin cea a omenității duce la abordări realiste. Cele două alternează în lumea politică a Americii.

 

Ca și în trecerea prin deșert, unii știu de ce trec prin deșert, alții uită și caută pâine. Oricum însă, nu oricine are ce căuta în deșert, nu are de ce să fi accepta să înceapă traseul. Nu poate exista liniște lumească în omenitatea deșertului lumesc. America nu e cu case pe Tabor, un rai pe pământ, comunist, monahal, sau de orice alt fel. O parte din omenire mereu e pe drum, iar oameni aflați pe drum sunt peste tot în lume. Dar ei au făcut o țară întreagă pentru astfel de oameni din toată omenirea numai în America.

 

Popoarele dezvoltate organic timp de secole sau milenii nu pot experimenta viața americană, adăugarea instituțiilor libertății peste fondul colectivist deja existent nu face decât să le restrângă libertatea și mai mult. Chiar cetățenii lor vor folosi aceste instituții ca pe gratii ale propriei libertăți, corupându-le, pervertindu-le. Libertatea se poate trăi altundeva decât America numai în rețele sociale restrânse. Să o vrei peste tot când nu a venit timpul e ispita aruncării mărgăritarelor înaintea porcilor. Se vor întoarce împotriva ta și te vor ucide, înfășurați în steagurile lor ale sclaviei, opuși steagului tău al libertății.

 

Americanii înșiși pot să cadă în sclavie devenind peste generații un neam. De aceea, pentru propria ei libertate și funcția ei în omenire, America atrage așa cum orice om tinde să fie după chipul și asemănarea lui Hristos. Nu are nevoie să o spună explicit, așa cum și textul evanghelic e unul parabolic. Omenirea ca întreg nu e în etapa istorică a vorbirii pe față.

 

America nu e un loc de întâlnire de întâlnire babilonic, o intersecție de interese, ci un loc al căutării, creativității, inventării, ca pe scara spre rai. Te poți prăbuși oricând de pe trepte, ceea ce se și întâmplă, dar există un loc pe unde se urca într-un stat întreg.

 

Viitorul omenirii nu e nici național, nici global, nu e nici de închidere, nu e nici de deschidere, ci este al realismului, în care toate cele menționate sunt numai etape inevitabile, tentații alternative. Orice se poate face bine în țara ta, e de făcut în țara ta, iar pentru ce se face bine numai la scări mari sociale, e nevoie de coordonări sociale mari, cum sunt acum UE și SUA pentru treburile lor interne. Pentru ce se poate face bine numai la scară planetară, există America, centrul civilizației libertății în forma ei actuală. Dar prin însăși natura funcției sale, nu America singură, ci împreună cu toți.

 

Ce va fi în viitor, nu știm, dar atâta vreme cât nu uităm de unde am pornit, cât timp avem memoria realității istorice prin deșertul lumii, câtă vreme ne punem în pielea celoralți și le înțelegem situația, câtă vreme avem curaj moral, empatie, respect și mai ales dragoste, măcar unii dintre noi suficient de mulți, nu avem de ce să ne facem griji. Toate se vor adăuga de la sine.

 

Note

Reflecții pornind de la un meci de fotbal american la Universitatea Yale, într-o vizită în cadrul programului Fulbright.

Foto: Biblioteca de manuscrise rare de la Universitatea Yale.

Știință pentru slava lui Dumnezeu

 Știința pentru slava lui Dumnezeu este cu ascultarea poruncilor Lui. Porunca dragostei de Dumnezeu cere smerenia cunoașterii, recunoașterea puținătății inevitabile a ce gândim și descoperim. Dar tot ea cere și reucnoașterea importanței științei pentru neîngroparea talanților primiți. Între importanță și smerenie este calea cea îngust: de o parte prăpastia mândriei, de cealalaltă a ignoranței leneșe.

 

Porunca dragoste de oameni cere ca știința să fie una onestă, asemenea medicului care spune ce poate și ce nu poate face de folos. Ca să poți fi onest cu alții, vei fi mai întâi cu tine însuți: omul nu se poate explica pe sine însuși cu totul, iar orice mică explicare nu poate fi decât o împreună lucrare.

 

Știința cu dragoste de oameni nu va spune că dragostea este mai mică decât adevărul științei. Nu va cere nimănui să se închine științei omenești. Și nu va încuraja pe nimeni să facă asta, chiar dacă înșelați fiind oamenii ar vrea.

 

Știința pentru dragoste de oameni nu va spune că omul poate fi o marfă, că rolul cunoașterii e numai să facem bani cu ea și să ne vindem unii altora, ca niște Iude în miniatură. Dar nici nu va risipi puținul avut al oamenilor pentru a face mai multă știință decât putem duce material și avem nevoie la un moment dat. Știința pentru dragoste de oameni e una eficientă și atentă la ce se întâmplă cu ea și la ce e folosită.

 

Știința e ceva modest, omenesc, fără acces la taine. Nu este un obiect de cult, pentru a-L slăvi folosind-o direct, ritualic. Doxologia prin știință e asemenea celei prin coacerea pâinii în cuptor, prin măturatul curții, prin îngrijirea orașelor. E doxologia puținului onest pe care îl putem face, ca pe un fel de rucodelie.

Filantropia protestantă și unirea ortodoxă sunt complementare

 “Cine dă bani pentru scopuri bune este un donor, cine alocă timp și dă din viața lui este filantrop, adică iubitor de oameni. Un filantrop nu trebuie să fie neapărat și un donor.”

 

Nu banii mișcă lumea, o știu prea bine protestanții, ci dragostea: a lui Dumnezeu pentru creația lui și a oamenilor filantropi față de alți oameni.

 

Când toți ce ți-a rămas e porunca dragostei de oameni, pierzând unirea cu trupul și sângele Lui, filantropiei în rămâne să miște singură munții din loc. Munții faptelor bune aici.

 

Există o smerenie, o ascundere a faptelor și recunoaștere a meritelor altora mai săraci ca tine, dar mai talentați, mai dăruiți, prin care se pot face faptele de folos, dintr-un fel de recunoaștere a sărăciei vieții. Meritocrația protestantă vine din sărăcia de Dumnezeu, pe care Îl cauți atunci cu asiduitate în ceilalți oameni.

 

Când ești bogat în Dumnezeu prin unire cu el, cum suntem ortodocșii, prin comparație ceilalți oameni tind să devin la fel de valoroși, dar nu în susl ci în jos, mici, mărunți față de Creator. Numai ochiul cu îndumnezeit va mai putea vedea și diferențele. La ortodocși diferențele dintre oameni sunt percepute ca mici, la protestanți ele sunt percepute ca mari.

 

Cum sunt, de fapt, diferențele dintre oameni? Omul nu poate să vedă asta, el are de căutat numai unitate a omenității. Peste tot sunt frații și surorile lui, indiferent de confesiune.

 

Noi, cei căldicei, n-am prea mai suporta să trăim cu persoane înviate miraculos, necum să ne bucurăm de învierea lor cum au făcut contemporanii lui Hristos. Și nu e nicio diferență să crezi în învierea morților sau în reînnoirea omului prin spovedanie.

 

Protestanții credincioși se împărtășesc poate direct prin aerul care atinge sfintele taine ale ortodocșilor sfințiți, nici nu e nevoie să își dea seama de asta. Iar miracolul e posibil prin rugăciunile ortodocșilor credincioși pentru toți semenii lor.

 

Unirea cu trupul și sângele lui Hristos te face să înțelegi ce este Dumnezeu și să îl iubești cu adevărat, filantropia te face să nu îți urăști semenii care nu sunt ortodocși iubind pe Dumnezeu. Odată înțelese aceste lucruri mândria se alungă printr-o o viață plină de umilință, fără case pe Tabor, în urcuș, dezgropând talanții neștiuți cu rugăciunea.

Invarianțe și unicitate creștine în poezia americano-română din placheta de versuri “Hotare”

 Poezia creștină este asemenea tehnicii cinematografice din fimul lui Hitchcock în care într-un singur cadru, fără montaj, intri din blocul de vis-a-vis pe fereastra deschisă în casa și intimitatea omului. În sufletul și frământările, vezi urcușul lui personal, suferința sa, purtat de Psalmii săi necanonici ai poeziei creștine. Nu este o poezie care ar putea fi scrisă algoritmic, de AI.

 

Publicul versurilor de acest fel fiind larg, nu numai cel credincios, convenția culturală este discutarea textului în termeni de autorat, structură, mesaj, context, etc. Și e foarte bine că este așa, pentru că altfel nu am mai putea scrie nimic despre poezia creștină: fie am lăuda, fie am judeca persoana autorare, ambele nefiind de folos.

 

Să ne apropiem de structura acestui text [1]. Este compus dintr-o prefață în care eul auctorial vorbește despre fenomenul auto-traducerii din engleză în română și din 24 de poeme. Primele treisprezece poeme descriu un proces de germinare duhovnicească a seminței căzute pe pământ fertil, următoarele opt creșterea unei flori tinere a credinței, iar ultimul mută accentul spre palierul instituțional creștin, dând semnele unui interes pentru bunul mers al corabiei în care cresc persoanele de-a lungul generațiilor. Nimic din aceste etape nu este abordate tezist, sau măcar explicit. Totul vine din simpla desfășurare a vieții eului auctorial, la care întâi asistăm, iar apoi chiar participăm într-o împreună lucrare a sa asupra noastră, mediată de har. Același har atemporal care a permis scrierea și permite și lectura.

 

Invarianțele creștine din acest text sunt cele structural obiective ale creșterii spre pace și bucurie, iar unicitatea despre care se poate vorbi (cealalată fiind cea inefabilă și de neatins a sufletului persoanei autoare) este dată de vorbirea în limbi de tip apostolic pe care o întâlnim în această poezie natural bilingvă, sau, mai precis, scrisă în limba profundă a sufletului-minții și exprimată pe teritorul lumesc a două culturi simultan.

 

Invarianțele

 

Continuarea unui demers de tip analitic de felul celui din introducerea acestui text de receptare ar sminti cititorul de critică a poeziei, care nu așteptă reconstrucții de la o vorbire despre poezie, așa încât mai bine să ne apropiem de magma cuvintelor și spuselor din volum.

 

Ca o observație generală, eul auctorial trăiește într-o lume plină de sensuri creștine, nu este măcar o singură poezie care să nu rezoneze în acest sens. Deslușirea lumii e plină de aluzii. Mânuțele unor bebeluși “se ridică țeapăn, parcă în slavă”. “Ai vrea să-ți treci degetele peste albastrul ceresc aș bisericii Kretzulescu timp de ore întregi”. “Sfârșitul lumii”, “de Crăciun”, “peșteră sfântă”, “În grota unui cinematograf”, “bălai ca un spirit sfânt”, “organe divine” sunt câteva expresii ilustrând această situare a vieții.

 

Dragostea erotica (“cunosc dragostea?) pune bazele trecerii spre cea agapică.  Treptat are loc procesul dureros al despărțirii de sinele vechi: „inima se sfarmă”, se întâmplă un “botez de adio”, constatăm că “pe casa asta o iubesc cu aceeași intensitate cu care nu mă suport pe mine”, evaluăm că “Dacă dansezi cu balaurii așteaptă-te să arzi”, iar “ceea ce credeai a fi iubire se descompune repede”, Ai întâlnit oameni “care nu simt mirare și tristețe față de singurătatea lor infinită” și trăiesc în registrul lui “a iubi, a naște, a pierde”. Dar “îngerii mei frânți” ne amintesc de îngeri mai mult decât de cădere, există o forță ascensională în chiar aceste cuvinte.

 

Se întrevede lumina, chiar dacă nu e clară sursa (“de unde venea lumina”), iar “inima mea” prefigurează căldura fertilă a rugăciunii. Contează și cultura, nu numai nediscursivul: “penetrară ochii mei această carte tainică”, “citesc viitorul” către  “loc moale, loc sigur”.

 

Îndoiala încă există, în linia lui cred Doamne, ajută necredinței mele (“atât de viața mea”?”), dar alegerea e hotărât pentru calea cea îngustă. “Cu orizonturi din ce în ce mai înguste, ieși în fiecare seară să asculți clopotele”. Direcția de urmat este chipul Maicii Domnului. “Sfântă Fecioară, vertij palid și neajutorat”.

 

Curând vine susținerea prin har “peste cap ca miere din ceruri”. Chiar dacă initial e sub forma crucii tristeții, ea crește “ca iubirea, figura dulce a unui copil.” Odată cu acest dar apare și împreuna trăire cu persoane transcendente: “ai trecut deja în văzduh” “Domnul s-a deschis din ceruri și radiază de după nori”. “Mi-am scos nimbul […] aceasta e casa mea”.

 

Am asistat așadar la o creștere complex, reală, pe care nu o putem imita, dar a cărei existență ne încurajează să o căutăm pe a noastră.

 

În următoarele opt poezii simbolistica și descrierea fenomenelor este înlocuită cu roadele faptelor bune, răbdării și dragostei (“Merg în vizită la băbuțe să le cumpăr flori”) și smerirea de sine (“dacă tu ești fiul raiului, de ce nu-i rogi pe îngeri să te coboare”. Apar expresii patericale: “Tot ce e sfânt trebuie pus la colț, cel mai mare păcat dintre păcate nu e răul, ci ținerea de minte a răului”. Eul auctorial scrie “în Morse pe inimă, biata ciuntă pe dinăuntru” și privește uneori spre cel vechi: “când am smuls iarba sălbatică din țărână, pământul care a ieșit era ud și viguros”, constatând “ce inutile au devenit lucrurile care îți aduceau cândva plăcere: ciocolata, plimbările”. E pace, “nu știi unde ești, dar îți place unde ești”. Citim parcă ceva din Evanghelia după Ioan dacă ar fi scris-o când era copil: “mă chiorăsc cam timidă către Dumnezeu prin crăpăturile între scânduri, mă tem să pierd și mă tem să am.” Fisurile, crăpăturile, sunt locurile pe unde vine sfințenia: “și sfințenia din fisură mai ales”. Ele sunt un fel de loc smerit al împărtășirii, cu ușile împărătești numai puțin deschise, un prag între lumi: “s-ar putea ca eu încă să aparțin în mod incurabil luminiței de pridvor”. Dar din acest prag se pot întinde mâinile nădejdii “abia atingând firele stratosferei voastre cu vârful degetelor mele, pipăind cu tălpile planeta”. Urmează bucuria că “ai înnodat, cu mâinile tremurând, serafimi”. Crucea a rodit: “nu știu de ce suferința m-a înfrumusețat.”

 

Unicitatea

 

Unicitatea textelor în context cultural constă în retrăirea poeziei creștine în mai multe limbi. Nu avem un eu auctoral care stă ani într-o peșteră ca să traducă o carte și ne relatează într-o notă ce a făcut, ci e ca și cum un text creștin s-ar fi arătat a fi scris deodată în mai multe culturi. Ceea ce de obicei e prin oameni diferiți, aici e prin același personaj implicit al textului, făcând ca o astfel de cărticică să fie relevantă și peste milenii, când ar descoperi-o vreun arheolog al depozitelor geologice electronice. Ne aduce aminte de capacitățile apostolilor. Spre deosebire, însă, nu e nimic miraculos (sau cel puțin nu explicit miraculos) în această situație. Ea rezultă din procesele curente de fertilizare reciprocă a culturilor lumii prin viața persoanelor. Un eu auctorial conștient de ce i s-a întâmplat poate acum desluși și sensuri mai vechi privind “o fotografie cu mine de la șase ani: mai degrabă pictată de Giotto decât ortodoxă, îmbujorată și bretonată”. Conștientizarea duce la responsabilitate socială, de unde și aluzia finală că ritmurile instituționalizate pot tinde să încorseteze libertatea credinței într-o lume în care Dumnezeu a lăsat ca cele lumești să se schimbe: “s-ar putea ca aceste ore să fie afectate de ziua armatei și de Adormirea Maicii Domnului”.

 

Încheiere

 

Placheta „Hotare” ne vorbește despre hotare sufletești, duhovnicești și culturale, dar nu pentru a despărți, ci pentru a uni, a uni viu, nu instituțional,  însă îmbrățișând și instituțiile și memoria lumii.

 

Înfiată de Hristos, Andreea Scridon nu e fiică de preot, ci direct a Marelui Arhiereu, cu riscurile de rigoare al căderii de sus. De aceea își și pregătește cu migală și responsabilitate plasa de siguranță a propriei opere dăruită celorlalți din dragoste de oameni și ca să-i fie așezată pe talerul faptelor bune: „numai citind și scriind, scriind, scriind, vei putea să o faci din nou decentă, așa cum ar trebui să arate o figură omenească”.

 

O poetă din aceeași familie culturală cu Marina Dumitrescu, Andreea Scridon va continua să își înmulțească talanții spre folosul iubitorilor de poezie, pe care îi va modela cu sau fără voia lor să poată privi spre sursa dragostei și bucuriei, ademenindu-i cu nada frumuseții lumești a poemelor sale. Mica sa plachetă de poezii e bogată și deschizătoare de drum. Istoric, e foarte posibil să fie numai un început, vremurile viitoare oferind condiții și altora pentru ca astfel de produse culturale să fie mult mai frecvente.

 

La cât mai bogată pescuire!

 

 

Notă

 

[1] Scridon A. I., 2021, Hotare, Editura Universitară, București.

 

Despre sfințenie

 

“Cum te cheamă?” „Hristos este numele meu” Dacă n-ar ști deja, copilul ar întreba și i s-ar răspunde. Iar după ce știe, copilul mai întreabă din când în când, ca să se simtă în siguranță.

 

Sfântul întreabă în suflet și simte dulceața răspunsului. Lacrimile îi curg asemenea copilului care și-a găsit părintele. Dacă ar putea, nici n-ar mai întreba, ci s-ar uni cu totul cu cel iubit. Dar timpul încă nu a sosit pentru asta.

 

Dumnezeu ia trup în toate mădularele Bisericii Lui. “Îmi dai trupul tău să vin în el cu toată ființa mea?” Sfântul ar vrea, dar nu poate. Numai Cel Sfânt poate. Dar sfânta și sfântul locuiește împreună cu El. Sunt doi într-un trup. Unul ia cu mâna și înghite mâncarea, Celălalt i-o binecuvântează cu pace.

 

Marta din om face un pic de curățenie în casă, dar lumina oaspetelui arată că acest efort e aproape inutil, mereu se vede ceva care nu se vedea înainte. O vreme omul continuă să curățească din obișnuință, apoi nu mai adaugă mizerie. Apoi nu mai are nevoie să mănânce. Apoi nu mai are nicio nevoie. Biologia i-a tăcut, fiind viu. Mizeria rămasă devine aproape frumoasă, ca niște sfinte moaște. Sfânta și sfântul nu se mai învinovățesc din mândrie pentru ceea ce omului nu îi e dat să poată face.

 

Cel care l-a confundat pe Dumnezeu cu el însuși îl ia în proprietate. Dumnezeu e bun și îl lasă, dar finitul nu poate acoperi ceea ce este fără de început și sfârșit. Veșnicia și bucuria ei se trăiește în mai multe persoane. Sfânta și sfântul înțeleg că n-are rost să iei ceea ce oricum ți se dă.

 

Sfințenia nu este pentru în lume, ci pentru afara lumii. Prietenia cu Hristos în tine nu este o dedublare lumească, ci o urcare cerească. Relația nu e de la egal la egal, ci de la o ființă mai mică la Ființa prin care poți fii. Nu vrei să îl aduci pe Dumnezeu pe pământ din nou, ci te lași ridicat tu de aici pe cât se poate. Plutești pe puțina rugăciune care ți s-a dat.

 

Are rost să ne gândim la sfințenie numai în măsura în care gândirea a devenit rugăciune. Gândirea cu lacrimi. Bănuțul văduvei față de lacrimile din Ghetsimani. Pe care Hristos a îmbrățișat-o cu mila Lui, adică a sfințit-o.

Situarea a două contribuții la înțelegerea relației dintre știință și Biserică

 

În aceste text arăt unde se situează două contribuții recente din peisajul cultural românesc (Cautis 2023 și Berlinski 2024) în peisajul temei relației dintre știință și Biserică. În prima parte prezint natura din punct de vedere metafizic a științei și Bisericii, iar în partea a doua folosesc schema respectivă pentru a interpreta situarea celor două contribuții.

 

Atât știința ca fenomen instituțional și cultural, cât și Biserica, se dezvoltă în timpul istoric și reverberează în societate într-o anumită perioadă, conținuturile lor în sens propriu fiind folosite în alte scopuri pentru cele pentru care au fost create. În termeni filosofici știința și Biserica (în privința părții ei lumești) sunt entități perdurante, nu endurante (adică nu există ca întreg la un anumit moment de timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă, a observării lor de către un observator). Ca entități perdurante au nevoie pentru înțelegere de o arheologie a existenței lor permanentă.

 

Această situație ontologică a științei și Bisericii (în privința părții ei lumești, pentru că implicând și veșnicia situația Bisericii reală e mult mai complexă) are consecința asupra felului cum le putem defini. O entitate edurantă se poate defini ușor în sens clasic, prin raportare la atribute esențiale și accidentale. O entitate perdurantă se află în dezvoltare continuă și nu poate fi definită clasic decât metodologic, la un moment dat, fiind conștienți că peste o vreme definița s-ar putea să nu fie actuală. Pentru a putea vorbi despre știință și Biserică avem nevoi de definiții clasice, pentru că ele sunt ușor de înțeles în limbaj comun, dar nu putem folosi definițiile de acum mult timp și acum fără a le verifica dacă mai corespund entităților care ne interesează. În cazul Bisericii sunt stabile definițiile care angajează veșnicia, dar nu vor fi cele în privința părții lumești. În cazul științei nu poate fi stabilă pe termen foarte lung nicio definiție simplă, ușor de înțeles în limbaj comun.

 

Există numeroase alte cazuri în care entități perdurante ridică probleme similare, de exemplu cazul speciilor. Conceptul clasic de specie era unul de tip endurant, iar definiția speciei putea fi gândită ca relevantă direct pentru entitatea reală specie, după inovarea darwiniană conceptul de specie este unul perdurant, de sistem biologică în evoluție naturală, iar definiția clasică de tip taxonomic și-a pierdut statutul ontologic, devenind numai metodologică. Nu ne putem lipsi de definirea speciilor pentru ale cerceta și vorbi despre ele, dar știim că ele sunt mult mai complexe în realitatea lor naturală, înțelegerea naturală și cea metodologică fiind complementare epistemic.

 

Cunoașterea religioasă și științifică este folosită pe valoarea lor intrinsecă și directă specifică explicită (mântuire, tehnologie) și la alte scopuri umane. De exemplu pe baza lor în parte, ca întreg sau împreună se poate dezvolta o cunoaștere de tip filosofic, sau pornind de la ele se poate crea o imagine generală asupra lumii în toate aspectele ei, pentru a satisface nevoile de coerență, sau se poate crea o anumită imagine aparent coerentă disponibilă publicului larg care poate fi folosită politic. Putem separa în mare aceste utilizări secundare în raport cu gradul de rigoare intelectuală în utilizări filosofice (rigoare mare, costuri mari de elaborare și impact social mic datorită costurilor mari de învățare) și ideologice (rigoare mică, dar mult mai ieftine în producție și achiziție). Dacă aplicăm un decupaj tare între cele două extreme de rigoare și costuri putem vorbi de o folosire pentru elite și una pentru mase, dar în realitate aceasta nu e decât o soluție simplistă, necesară pentru explicare în limbaj comun, între cele două extreme având de a face cu procese complexe de producție și o situație culturală extrem de diversă a domeniului filosofic și ideologic care necesită o cunoaștere aprofundată, așa cum necesită și cea domeniile științei și Bisericii, care nu sunt nici filosofice, nici ideologice.

 

Revenind la situația științei și Bisericii să observăm că pot apărea câteva tipuri de confuzii dacă nu există o înțelegere perdurantă a lor și nu încercăm o delimitare cât mai clară a câmpurilor de cunoaștere (deși limitele dintre ele sunt la graniță fără îndoială nu ca între obiecte fizice macroscopice):

·       Generalizarea unei definiții dintr-o anumită perioadă la toată entitatea istorică respectivă. Aceasta se întâmplă în special datorită prestigiului mare al unor lucrări cu caracter istoric.

·       Aplicarea unei definiții dintr-o anumită perioadă pentru a înțelege fenomenele din altă perioadă. Aceast se întâmplă mai ales dacă nu înțelegem natura evolutivă a științei, dinamic în Biserică fiind mult mai mică.

·       Confundarea disputelor ideologice derivate cu dispute între domeniile în sens propriu. Aceasta se întâmplă mai ales când interesele noastre nu sunt de cunoaștere științifică sau religioasă sau de mântuire și tehnologice, ci de impact social și politic, eventual de impact economic al propriilor produse culturale în sensul vânzării cărților/textelor.

·       Transferul unor tensiuni directe sau indirecte (mediate filosofic și ideologic) dintr-o anumită perioadă istorică în alta.

·       Combinații între confuziile de mai sus.

 

În figura de mai jos avem situația celor două lucrări amintite la începutul acestui text. Lucrarea Cautis (2023) tratează relația dintre știință și religie la nivelul de dezvoltare relevant secolului XVII, iar lucrarea Berlinksi (2023) se angajează în disputa ideologică derivată ateism-antiateism. Deși în titlurile ambelor se face referire la știință, niciuna dintre ele nu se referă la câmpul actual al științei, în starea sa din prima jumătate a începutului secolului XXI, ceea ce poate induce unui cititor neavizat, de exemplu studentelor și studenților în științe și teologie aflați la început de drum intelectual, una dintre confuziile de mai sus. De aceea, este important să contextualizăm contribuțiile respective și, în general, orice contribuție la dezvoltarea acestor domenii foarte complexe aflate în strânsă relație filosofică și ideologică.

 

Literatura este atât de bogată în domeniu, încât o metodă de așezare rapidă a contribuțiilor pe o hartă a domeniului poate fi utilă pentru a ști ce ne interesează să citim, în funcție de preocupările fiecăruia. Am furnizat în acest mic text o astfel de metodă.

Dezvoltarea pe scară mai largă și la un nivel de complexitate  mai mare a abordărilor de acest fel ține de istoria ideilor și evoluția culturală și poate fi o prioritate în cercetarea umanistă interdisciplinară, în colaborare cu domenii din științe sociale și alte ramuri al căror impact și a căror relație cu Biserica ne poate interesa acut prin prisma consecințelor sociale și politice. Războiul din apropierea noastră are și o dimensiune culturală, de utilizare ideologică a științei și Bisericii. Responsabilitatea autorilor și a cititorilor nu trebuie subestimată în a facilita apariția unor astfel de cataclisme.

 

 

Bibliografie

·       Cautis Dan, 2023, The philosophical and theological roots of modern science, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București

·       Berlinski David, 2023, Diavolul și amăgirile sale, Ateismul și pretențiile sale științifice, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea