Nu poate exista educaţie on-line

 

 

Prin cuplarea câtorva resurse teoretice se poate constata că obiectivul în comunicarea publică nu este de a face pe altcineva să înţeleagă, ci numai de a-l influenţa în acţiunile sale. De aici se pot extrage câteva consecinţe utile atât comunicatorilor bine intenţionaţi, cât şi receptorilor.

 

 

 

Figura 1 Structura generală simplificată a unui fenomen de comunicare.

 

Semiotica ne permite să dezvoltăm ce se întâmplă în zona emiţătorului şi receptorului. Structura triadică a unui semn este prezentată în figura 2 adaptată după cea pierciană.

 

 

Figura 2 Schema modelului structural al unui obiect semiotic. Legendă: 1 = decodare, 2 = codare, 3 = referire

 

Un obiect semiotic este un obiect complex mixt (care include atât proprietăţi din realitatea minţii, cât şi proprietăţi din realitatea externă, localizată spaţial) de forma:

 

(Z_i, S_i, B_i, L_1-4)

 

unde:

Z_i sunt proprietăți ale unei entități naturale purtătoare de sens (Zeichen)

S_i sunt proprietăți ale unei entități mentale discursive (Sinn)

B_i sunt proprietăți ale unei entități naturale, mentale sau mixte (Bedutung)

L este structura sistemului caracterizabilă prin legi (figura 1) de forma următoare:

 

S_i = L₁ (Z_i), legea de decodare, de apariție mentală a sensului pornind de la purtătorul de sens

Z_i = L₂ (S_i), legea de codare, de creare de noi purtători de sens ai unui sens mental

B_i = L₃ (Z_i), de referire, descriptivă, folosind un sens existent

Z_i = L₄ (B_i), de creare mentală a unui sens nou pentru un referent

 

În cazul unei comunicări umane emiţătorul vrea să spună ceva despre un referent unei alte persoane umane şi codifică ce vrea să spună într-un purtător de înţeles (procesele 4 şi 2 din structura obiectului semiotic). Receptorul e implicat în procesele 1 şi 3, înţelege ceva în mintea sa şi asociază ce înţelege unui referent, în principiu acel referent la care s-a referit emiţătorul, dacă e o comunicare de succes. Comunicarea umană are loc după modelul din figura 3.

 

 

Figura 3 Modelul caracteristic comunicării umane. Emiterea şi receptarea sunt încadrate de procese semiotice în care sunt implicate entităţi care au minţi (persoane).

În comunicarea publică ceea ce e caracteristic este asimetria dintre numărul de emiţători şi cel de receptori. În cazul cel mai simplu avem o persoană emiţătoare şi foarte multe receptoare. Persoanele receptoare adesea nu mai sunt cunoscute personal de cea emiţătoare, şi de la un număr în sus nici nu mai pot fi cunoscute practic. Abordarea este prin publicuri ţintă, cu un anumit “profil”.

 

Deşi pare ceva foarte avansat uman, acest fenomen de a emite către publicuri ţintă generice este convergent cu fenomenul biologic de semnalizare către indivizi biologici generici. Un cerb cu coarne mari nu semnalizează eligibilitatea sexuală unei femele anume, ci întregului “public” ţintă al său. O pasăre prin trilul său nu marchează teritoriul numai pentru un anumit alt individ, ce pentru toţi competitorii din populaţia din care face parte. Trăsătura biologică purtătoare de informaţie, a corpului sau comportamentală, are rolul de a influenţa comportamentul altor organisme în general, nu e personalizată.

 

Ceea ce este specific omului, diferit de latura sa biologică, este comunicarea având ca obiectiv înţelegerea mesajului cu privire la referent, nu cea de semnalizare pentru a induce un comportament. Înţelegerea în sens propriu are loc printr-o comunicare personală, sau către un număr restrâns de persoane. Omul nu are capacitatea să comunice pentru a fi înţeles către un număr masiv de persoane, aşa cum se întâmplă în comunicarea publică. Procesele semiotice de la persoana emiţătoare nu pot fi calibrate pentru a fi receptate adecvat de foarte multe persoane simultan. Unde se află limita empirică este o chestiune de cercetare empirică şi probabil de context.

 

Putem observa acum câteva lucruri :

·         Nu poate exista aşa numita educaţie on-line, receptarea reciprocă a persoanelor umane aflate în act de comunicare este puternic perturbată de canal. Evidenţa proceselor semiotice reciproce practic dispare, nu mai pot fi percepute în mod adecvat. Chiar şi educaţia on-line 1 la 1 are dificultăţi.

·         Tot ce este construit prin mass-media ca un act de comunicare ţintind anumite publicuri, nu persoane bine precizate este un act de influenţare, are o funcţie de semnalizare pentru inducerea unui comportament. Percepţia receptorului că i s-ar adresa ei sau lui este greşită. Atitudinea corectă a receptorului ar trebuie să fie nu de înţelegere directă a mesajului mediatic, ca în comunicarea inter-personală, ci de întrebare cu privire la ce efect doreşte să inducă mesajul mediatic.

·         Emiţătorul public în mass-media naiv (de ex. cazul IPS Teodosie) va avea mesaje interpretate distorsionat, pentru că ele vor fi percepute nu în sensul înţelegerii, ci al unei intenţii de a influenţa comportamentul publicului ţintă general, ca o manifestare a puterii. De aici dezvoltări conflictuale. Acelaşi mesaj poate fi împachetat altfel, contextualizat în funcţie de publicul ţintă, dacă se doreşte o influenţare, sau nu îşi rostul decât în alt context, dacă se urmăreşte o înţelegere a lui.

·         Comportamentul de comunicare publică al utilizatorului general naiv de social media, nu pentru un cerc restrâns de cunoscuţi, este de pură semnalizare cvasi-biologică. Această semnalizare cvasi-biologică oferă informaţii celor avizaţi de situaţia comunicării publice pentru profilarea publicurilor ţintă în vederea transmiterii unor mesaje de influenţare. Dacă utilizatoarea respectivă de social-media urmăreşte să fie înţeleasă efectiv strategia de comunicare este complet inadecvată, ea trebuie restrânsă la puţine persoane şi calibrată pentru acestea.

 

Faptul că în comunicarea publică avem de a face cu o semnalizare nu este ceva bun sau rău în sine, ci o extindere tehnologică a capacităţilor biologice. Totul depinde de intenţiile celor care semnalizează şi de adecvarea mijloacelor folosite. Cunoaşterea situaţiei de fapt este esenţială pentru ca intenţiile bune să poată fi puse în practică. În acest sens alfabetizarea unui public cât mai larg în privinţa particularităţilor comunicării publice are caracterul unui serviciu public. Acest text s-a limitat la aspecte structurale teoretice accesibile publicului instruit. Pentru publicul şcolar şi de liceu se pot face lecţii practice de către profesioniştii în domeniu. Nu poate exista în contextul actual comportament cetăţenesc responsabil fără a cunoaşte aceste lucruri.

 

 

 

 

 

 

 

Noii pelerini

 

Cum influențează pelerinajul rețelele globale de comunicare, deschiderea granițelor țărilor, bunăstarea economică tot mai mare care ne permite să facem călătorii cu rost duhovnicesc ? E ceva deosebit în a pelerina azi față de ieri?

 

Pelerini care traversează lumea sunt toți creștinii, pelerini în lume sunt mai vechi și mai noi, după vremuri. Pelerini de acest fel sunt și oamenii care n-au ieșit din satul lor, sau țara lor, mereu așezați în matca neamului lor. Pelerini între părți ale lumii au fost geografic, între comunități spre locuri sfinte, și prin minte, între orizonturi de cunoaștere. Din lumea științei în cea a rugăciunii, din lumea teoretizării moderne și a tehnicii folosite pentru binele altora în cea a îndumnezeirii. Asemenea Sf. Luca al Crimeii și doctorilor fără de arginți, asemenea arhitecților și inginerilor marilor așezăminte, ai lucătorilor faptelor bune cu instrumentele vremii.

 

Pelerinajul spre locuri sfinte e o extindere a mersului toată viața între casă și biserica satului sau cartierului. Pelerinajul cunoașterii de la cele descoperite de mintea omului prin voia lui Dumnezeu la sfințirea vieții punând umărul și susținuți de El e o formă a lucrării talanților între rugăciunea de dimineață și cea de seară.

 

Felul de a-ți câștiga o pâine, a-ți susține o familie, se înnoiește mereu în istorie. Nou înseamnă începător, novice. Drumul noului este de verificare prin încercări. Noul fie se pierde, fie poate rămâne dobândind vechime, după folosul său. Noul folositor și vechiul se împletesc cu răbdare în manifestarea mereu vie a Adevărului. Cât va rămâne folositor din felul nou, recent, de a pelerina al oamenilor, la o scară socială tot mai amplă ?

 

Soluția instituționalā de acomodare a învāțāturii evanghelice a evoluat în trecut spre separarea creştinilor mai râvnitori în mānāstiri şi marcarea lor prin coduri vestimentare şi restricții de circulație. În parohii e programatic o acomodare la nevoi lumeşti, familia fiind cea naturalā, nu frații şi surorile creştine (Matei 12, 46-50). Între aceste douā zone se exprimă azi tot mai mult pelerinii noi, permanenți, nu odatā în viațā. S-ar părea cā au rolul sā dezvolte unitatea creștină la un nou nivel de complexitate, dincolo de dezvoltarea personalā prin pelerinaj. Se vede destul de clar harta socialā a zilei din felurile de ziceri în circulație de Paşti, pornind de la iepuraşi, superstiții, urāri generale (în care fericirea are înțelesuri neprecizate) şi salutul mārturisitor de credințā asimetric: spune primul cel mai iubitor de Hristos - de unde şi rolul curajului în a zice. E remarcabil cā toate mesajele sunt bine intenționate în felul lor, prin bucuria specificā fiecāruia.

 

Azi, vrem, nu vrem, pelerinăm între situații și locuri în care dragostea se manifestă prin simboluri comerciale ale copilăriei și cele în care primim pe Hristos în noi, nevrednicii, după orele slujbei din noaptea de Înviere. Facem acest fel de drum cu dragoste înțelegătoare, fără reproșuri, unind, dăruind fie și un zâmbet. Alături de trup și minte punem inima.

 

Vremurile de azi permit evoluția cātre ceva mult mai dificil de atins în alte societāți, anume apartenența cālātoare la tot, niciodatā de atins, ci ca drum, printr-un soi de incluziune informalā multiplā. Nu mai e nevoie să apelăm la tactici de felul nebunilor lui Hristos, ci pāstrăm centralitatea socialā în condițiile scāderii anxietāții fațā de strāini datoratā vizibilitāții sociale mult mai ample prin costuri mici de obținere. Strāinul frate sau sorā devine mai repede al tāu nu numai ca oaspete recurent.

Contraponderea sistemului politic democratic, pentru că nu există nimic bun în sine pe lumea asta, adică desprins de Creator, e riscul secularizārii totale, prin aceleaşi libertāți şi toleranțe sociale care permit şi dezvoltarea pe scarā largā a modul de viațā de cālātor cu trupul și mintea între nuclee ale bogāțiilor tradiției. Cale de întoarcere nu existā spre rețele sociale mai puțin mişcātoare, dar e plinā lumea de repere cratofanice şi arhitecturale pentru a pune degetul pe ele.

 

Lumea noastră, a noilor pelerini, e fragilă, învățămintele pandemiei ne-o arată limpede. Dacă o dorim înapoi, dacă ne e dor de Țara Sfântă, mănăstirile din celălalt capăt al Europei, sau al țării, avem puternică nevoie de vechiul pelerinaj, cel simplu : între casă și biserică, între medicină și rugăciune, prețuind pe fiecare, fără a neglija pe nici una. Și să primim cu inima tot noul care se va arăta folositor, ca pe un dar al Domnului și al altor oameni.

 

Adevărat a înviat !

Foto: pelerină rugându-se în drum spre insula Eghina, august 2016.

Cum putem convinge oamenii să se vaccineze

 

Vaccinarea este necesitatea socială pentru supraviețuire pe termen scurt, iar prevalența oamenilor care își dau un sens vieții este condiția de supraviețuire pe termen lung a României. Din analiza taxonomiei motivațiilor care duc la refuzul vaccinării și a soluțiilor prevalente pentru o viață cu sens se poate stabili o tactică pentru a atinge repede pragul critic necesar de oameni vaccinați în populație.

 

Să explorăm tabelul de mai jos, cu trei tipuri de justificări, trei tipuri de valori care conturează sensul vieții și tactici de convingere a persoanelor să se vaccineze:

 

 

Se poate observa că situația din stânga sus în care nu se poate acționa pentru a determina vaccinarea este rezultatul acțiunii convergente a unui mod de viață consumist occidental cu a unui stat român cu o democrație incipientă care apelează la propagandă clasică. Situația din dreapta jos este rezultatul acțiunii convergente al propagandei sino-putiniste și a comunicatorilor excesivi pentru inducerea panicii din prima partea a pandemiei, ca simptom al unui stat cu o democrație incipientă. În acest sens cele două situații sunt obiective.

 

Din cele patru posibilități existente de motivare eficace și eficientă a oamenilor marcate cu verde și din informațiilor concrete despre situația socială din diferite județe și localități se poate construi un plan comunicare adaptat geografic și cu stratificare socială.

 

În funcție de informațiile existente la nivelul decidenților se poate construi o grilă mai fină decât cea din tabel. Ceea ce e relevant în acest text este modul de abordare.

“Gestionarea” vizibilității creștinilor

 

Unul din avantajele democrației liberale este că există un spațiu multidimensional de gestionare a vizibilității personale, pe care îl pot folosi și creștinii. Din punct de vedere creștin situația este ambivalentă la două niveluri. La primul nivel aflăm gradientul dintre ascundere (pe munte, 40 de zile) și așezare a făcliei pe munte (explicită, sau implicită). La al doilea nivel, lumesc, găsim linia dintre piață (economică, de imagine) și dăruire (bucurare lăuntrică a altora și a ta prin primirea darului oferit).

 

Fie și numai pornind de la un simplu paragraf ca cel de mai sus putem vedea că discuția se poate ramifica nedefinit, atât pe planul duhovnicesc, cât și pe cel lumesc. Pe cel lumesc, de exemplu, s-ar putea intra în teoria comunicării, cu emițător – canal – receptor, subdomeniul mediatic, sau al rețelelor de socializare, nișele comerciale și religioase, și tot așa. O altă direcție, nu tocmai independentă în practică, ar fi prin sociologia puterii, deconstrucții, etc. Toate dezvoltările de acest fel sunt, pentru un creștin de rând ca mine, absolut inutile. S-ar putea face însă bani frumoși în universități cu ele, de către experți în corectitudine politică, sau împotriva ei.

 

Mai interesante sunt câteva chestiuni de ordin practic. Cum esența creștinismului este libertatea responsabilă prin apel la Hristos Calea, Adevărul și Viața, putem vedea imediat din această formulare că nu există nimic general, ci numai unic din perspectivă personală. O unicitate de un fel aparte, care nici nu separă, nici nu omogenenizează, ci dă grade de libertate. Pentru un matematician nu e nimic special, ar zice că dă niște constrângeri structurale, dar nu e nici așa ceva, pentru că structurile nu pot fi explicitate formal, sunt real metaforice. În al doilea paragraf din acest text perspectiva era dinspre teoriile moderne, cu pretențiile lor de generalitate, de regularități fără excepție. Era din perspectiva morții unicității personale prin înșelare, căderea din vederea teoretică patristică datorită, pe de o parte, focalizări sociale pe scopuri materiale și, pe de altă parte, focalizării istorice a clerului pe puterea politică. Gestionarea vizibilității creștinilor în acești termeni, moderni, este moartea unicității personale, de aceea am pus ghilimele în titlu. Aici nu vorbim despre o gestionare în sens propriu, deși vorbim despre ea, pentru că nu ne putem principial desprinde de nivelul lumesc.

 

Ghilimelele pot exista numai în condițiile internalizării explicite sau pur și simplu practic, tacite, a celor de mai sus. Prin neîndeplinirea acestei condiții, în particular prin idolatrizarea științelor, masificarea e inevitabilă. Creștinii care își asumă programatic PR (purtători de cuvânt, oameni de presă mărturisitori, cler format în PR, ierarhi activi) își asumă și un risc foarte mare de masificare personală, a lor. Fac bine altora, dar se expun pe ei enorm duhovnicește (pe lângă care expunerea lumească e apă de ploaie).

 

Masificarea are două dimensiuni practice: pe de o parte înscrierea în cicloanele de scară mare mediatice, pe de altă parte încurajarea tribalismului religios. Pe un popularizator, sau jurnalist de știință nu îl deranjează să fie în „trend” mediatic, are impact și face bani, nici să aibă un “fan club” cât mai consistent gata să iasă și în stradă pentru el în numele unor valori asociate științei sau filosofiei, gândirii critice. Pentru un creștin asta e exact ce nu dorește. Pe un creștin îl interesează numai rezultatul final, vizibilitatea, sau lipsa ei, după caz, dacă se poate fără nici un mijloc specific intermediar și fără produse secundare. Cumva bazat pe har, dar fără a putea cere explicit așa ceva, ci primit ca dar. Situația se evaluează post factum, după rezultat, după impact, după folos.

 

Despre ce vorbim atunci în sintagama “gestionarea” vizibilității creștinilor ? Despre construcție și paradox, lăsare în voie și control, așezare în microfaliile tectonice ale lumii și depășire a lor prin generare de încredere și deschidere, receptivitate, flux și reflux, echilibrul niciodată de atins, mereu de căutat, mereu evitat, dinamic, prezență și absență. Vorbele sunt ieftine, faptele sunt relevante, ar putea spune un loc comun. Dar o astfel de generalizare e superficială, un reflex al lumii științei moderne. Pentru că la început a fost Cuvântul, iar El lucrează permanent și unic. Vizibilitatea nu aparține omului. “Gestionarea” nu e decât o altă perspectivă a războiului nevăzut în condițiile contingente ale unui început de mileniu oarecare.

Budismul și psihologia: căi potențiale spre un stat autoritarist

 

Democrația liberală nu poate exista în absența condițiilor psiho-sociale create involuntar de creștini prin simplul lor mod de viață având ca scop mântuirea. Acest fapt este evident în condiții de criză, cum sunt criza de mediu și criza sanitară, când se apelează în mod eronat la soluții alternative spirituale și științifice.

 

Atât practicile budiste, cât și știința psihologiei sunt demersuri oneste și utile în nișa lor evolutivă, primul ca soluție spirituală în unele comunități culturale, altul ca soluție tehnică a unor o probleme bine delimitate, fără caracter de universalitate. Se poate trăi foarte bine o viață fără să ai habar că există budism sau psihologie, la fel cum n-ai nevoie să fii la curent cu electrotehnica sau religia maiașilor.

 

Problemele publice apar când budismul și psihologia sunt supralicitate, când din convingerea unor utilizatori sau din interes comercial, ori de stat, ne sunt propuse ca demersuri de folos în alt context decât cel relevant. Budismul vine de la o vreme cu pretenția de soluție la problema fericirii și a armoniei cu natura în condițiile problemelor de mediu, psihologia vine ca instrument folositor pentru situații politice grave. Nici meditația budistă nu ajută cu nimic la armonia cu natura și la fericire, nici psihologia nu rezolvă nimic în crizele care duc la riscul unor revolte sociale, cel puțin în spațiile culturale creștine.

 

Cauza este simplă : ontologiile umane și ale naturii cu care operează ambele sunt incompabile cu cea creștină. Nu e nevoie să conștientizăm că așa stau lucrurile, ele sunt la nivelul presupozițiilor fundamentale, bunul simț imediat sesizează că ceva e diferit și de evitat și le respinge. Cu cât se insistăm mai mult, cu atât se obține efectul invers.

 

Budismul tratează creația ca pe ceva dispensabil, s-ar dori să să trecem prin niște exerciții fizico-spirituale dincolo spre un sine universal, transindividual. Pentru creștinism nu există un astfel de sine, dincolo e mereu o persoană unică, sau mai multe, după cum te adresezi, iar relația dintre universalitatea ființei lor și unicitate e paradoxală. La drept vorbind, universalitatea nici nu prea interesează pe creștinii de rând decât prin prisma discursului evanghelic concret. Creația e la rândul ei impregnată cu valoare de către creator, nu e dispensabilă, nu te duci dincolo cu ea, dar nu te duci nici ignorând-o, depășind-o, ești responsabil pentru ea, ești și ea și ești împreună cu ea. Ideea de armonie creștină cu natură e de cu totul alt fel decât cea budistă.

 

Psihologia e, ca o orice știință modernă, relevantă pentru ceva măsurabil, observabil direct sau indirect, nu are cum să accepte realități prinicipal nevizibile. Nu există nici o cale de integrare directă a cunoașterii știițifice în modul creștin de a vorbi despre om, fără a mai discuta despre relația dintre Om și oameni. Ocupându-se cu observabilul ca să fie relevantă ca știință și nu etichetată ca pseudo-știință, psihologia are o puternică interfață cu biologia, tentația reducționistă persistă și e încurajată, deși psihologii serioși știu prea bine că mintea e ireductibilă la creier. Psihologilor nu le convine să spună prea multe despre asta, pentru că autoritatea științelor mai tari e mai mare decât a lor și ar pierde din piață, din influență, ar fi etichetați în fel și chip ca periculoși pentru proiectul de naturalizare a tot considerat încă pertinent de publicul larg, deși între oamenii de știință e cam demodat, pentru că insultă inteligența avizată.

 

Dacă mergem pe mâna budiștilor în relația cu natura rezultatul va fi că natura va ajunge pe mâna celor care for să o folosească strict pentru interesele lor egoiste. E numai bine ca lumea să stea să mediteze și să vrea să fie fericită într-un sine universal atmanic, cu despăduririle ne putem ocupa noi, nu ? Dumnealor cu meditarea, noi cu exploatarea și cu banii.

 

Dacă mergem pe mâna psihologilor în comunicarea publică din crize nu vom avea decât deresponsabilizare totală, o combinație de thriller și piese de Eugen Ionescu, cum vedem zi de zi în mai toate țările, pentru că soluțiile psihologilor nu pot genera responsabilitate, responsabilitatea e cea care permite psihologiei să existe, nu invers. Psihologii rezolvă maturizarea și responsabilizarea unor persoane numai într-un context în care există deja dominant un comportament matur și responsabil fără să fi făcut nimeni ceva științific pentru asta. Iar acesta rezultă în civilizația noastră, în democrația liberală cu stat de drept, din modul istoric de viață creștin. Insistența pe comunicare de tip propagandistic fundamentată psihologic nu poate decât să irite și consterneze orice om normal psihic, e o dovadă de incompentență gravă. Statul are nevoie mai ales de oameni care să vorbească normal, să comunice onest, cu discernământ, stăpâni pe ei și pe problemele pe care le au de rezolvat, nu numai de portavoci ale unor discursuri de criză scrise de alții în mod științific impropriu, pe bani, în afara domeniului de relevanță al științei respective, mai ales din dorința de putere, de status social. Serviciile de informații românești, armata și poliția nu au nevoie numai de psihologi care să asiste comunicarea, au nevoie la nivel de lideri de oameni competenți, cu o cultură solidă, bine educați, adică exact ce nu aveau în comunism, adică de felul celor pe care i-au lichidat fizic sau i-au urmărit zi de zi în comunism, sau împușcat în 1989 sub pretextul revoluției. Ne e o tranziție ușoară, dar e singura cale care va asigura supraviețuirea statului de care depinde bunăstarea lor și a familiilor lor de oameni cu statut speciale. Când se ajunge la acest nivel vor ști că nu mai e nevoie să spună că sunt speciali, vor fi de la sine, acceptați de toți, nu prin impunere forțată a unor privilegii.

 

Pentru a fi corecți trebuie spus și că modul de viață creștin nu are caracterul unei soluții la problemele omenești în lume, nici la criza de mediu, nici la problema statului funcțional. Biserica în diversele ei forme instituționalizate nu poate invoca utilitatea socială pentru a fi susținută de stat mai mult decât oricare alt grup de interese cu care se află în competiție pentru resurse. Creștinismul susține condițiile pentru o viață socială și politică liberă numai sub forma unor externalități pozitive, dacă va încerca să primească ceva concret pentru aceste externalități va submina atât facerea de bine, cât și proiectul mânturii credincioșilor, luând aici plata sa. Modul de viață creștin e pentru democrația liberală, metaforic vorbind, asemenea forței gravitației pentru infrastructura de transport, permite să meargă mașinile pe șosea pentru că apare o frecare în urma existenței aceste forțe. Forța gravitației nu e o soluție la problema transportului rutier, e o condiție de graniță a sistemului, soluțiile sunt undeva la scări mai mici în interiorul sistemului.

 

Meditația budistă și psihologia sunt de interes local, de nișă spirituală sau  nu au nici o relevanță socială globală, pentru probleme politice, viitorul omenirii, etc. Ambele dacă sunt supralicitate deresponsabilizează persoanele și facilitează ascensiunea grupurilor egoiste care zic și mersi, ba chiar le și încurajează comercial. Libertatea responsabilă este fundamentul creștin al democrațiilor liberale și calea specifică civilizației noastre de a ține sub control animalitatea omului, egoismul darwinian și implicit derapajul statului către unul autoritarist, care nu se află în serviciul publicului.