Accelerarea maturizării organizaționale și a sistemelor publice în domeniul eticii academice și a cercetării

 

Insistența în folosirea publică a unor termeni ca “plagiat” sau “plagiator” fără ca persoanele care îi folosesc să fi adus sau să aducă în discuție finanțarea cercetării în România denotă o lipsă de înțelegere a relației dintre natura eticii academice și a cercetării și producerea de cunoaștere științifică și în toate domeniile vieții intelectuale. În acest text furnizez o resursă care ar putea să scadă costurile pentru un comportament mai eficient și eficace în acest domeniu al persoanelor bine intenționate, astfel încât să atingem scopurile de interes public.

 

Din punct de vedere academic filosofic și științific există o literature vastă despre etica academică și a cercetării ca obiecte de cercetare, predare și instituționalizare. De exemplu o căutare după termenii Biochemistry AND ethics în Web of Science în varianta “all fields” duce la 1442 de rezultate, iar dacă adăugăm AND Codes obținem 83 de rezultate. Cine dorește să investigheze situația în legătura cu medicina (Medicine) în loc de biochimie va obține 81899, respectiv 4211 dacă adaugă și termenul cheie cod pentru a surprinde discuții despre tema codurilor de etică.

 

În fața acestei complexități și cunoașteri potențial relevante există câteva tipuri de atitudini:

·       să ne restrângem la o adaptare a codurilor funcționale în diferite domenii științifice și profesionale fără a avea nicio înțelegere a felului cum au apărut în societățile de origine și evolueză (aceasta e o opțiune de înțeles managerial și în contextul integrării instituționale internaționale pentru oricine nu este filosof sau om de știință și joacă numai un rol de coordonare, politic sau nu)

·       să cartăm cunoașterea și să înțegem situațiile și contextele relevante pentru codurile de etică, cum se pot preda, cum pot fi mai ușor acceptate de cei despre care (aceasta ar trebui să fie o opțiune pentru oricine este și om de știință sau filosof, și implicat în chestiunea implementării codurilor).

·       să contribuim noi înșine pe plan științic la dezvoltarea corpurilor de cunoaștere despre coduri (aceasta poate fi o opțiune interdisciplinară de dezvoltare profesională la interfața dintre domeniul de bază în care lucrezi și chestiunea integrității academice).

 

De la prima la a trei atitudine crește cantitatea de resurse necesare, ultima fiind dependentă de chiar finanțarea cercetării pe direcții suficient de diverse ca să surprindă și tematica acestei atitudini. În acest moment în România avem  în mare prima atitudine și numai puține elemente din celelalte două, ceea ce este disfuncțional în sensul că pe această cale nu putem să atingem scopurile de interes public asociate eticii academice și a cercetării. Avem numai vârful instituționalizat al piramidei și nu avem baza pe care să stea acest vârf, așa cum există în țările avansate. Este necesară o investiție pentru a avea și un fundamente de cunoaștere asupra naturii acestor coduri și rolului lor.

 

Din perspectiva teoriilor etice filosofice codurile de etică academică și a cercetării folosesc, fără a avea pretenția că ce spun mai jos sistematizează întreaga complexitate a situațiilor, câte tipuri de fundamentare a acțiunilor etice:

·       Nivelul deontologist, în care regula care trebuie respectată are o valoare în sine, se respect ca o poruncă la nivel individual indifferent de consecințe. Există două obiective specific care pot fi atinse prin această fundamentare:

·       Internalizarea bunelor practice în procesul de educare la nivel preuniversitarea și de licență,

·       Filtrarea documentelor pentru acordarea de resurse financiare importante (burse, contracte).

În abordarea deontologistă a eticii academice și a cercetării este prioritară, contribuția de substanță fiind nerelevantă, fie pentru că cine trebuie să respecte încă nu știe să producă ceva în mod creativ, fie pentru dacă are idei de premiul Nobel, dar vrea să folosească mijloace frauduloase ca să le pună în practică aceasta nu e acceptabil pentru cine dă banii și trebuie scos din joc.

Scară de timp a procesului de respectare în această abordare e scurtă, iar procesul se repetă de multe ori, pentru internalizare sau în competiții.

·       Nivelul eticii virtuții, în care etica academică este parte dintr-un process la nivel grupal pentru a trăi o viață demnă de a fi trăită în grupul de lucru specializat format din mentori și ucenici. Obiectivul în această fundamentare e dobândirea informală a competențelor și abilităților prin ucenicie alături de mentori care știu să producă o cunoaștere reală. Diferența față de etica deontologistă e nu numai de scară socială la care poate exista, ci și de priorități. Contribuția de substanță științifică este prioritară, iar etica este un instrument, secund ca importanță, desi trebuie respectată, în timp ce în abordare deontologistă este valoroasă în sine. Într-o abordare de la acest nivel de formare a resursei umane nu te salvează faptul că ai scris etic, că ai fost integru, dar nu ai produs nimic relevant.

Scară de timp a procesului tipic pentru etica virtuții este de 4-7 ani, fără posibilitate de accelerare, în timpul ce la etica fundamentată deontologist regulile le poți învăța în câteva ore și le poți aplica imediat. În etica academică de tipul eticii virtuții apare și o cunoaștere tacită pe lângă cea explicită, unică fiecărui domeniu și subdomeniu și problemelor restrânse cu care lucrezi.

·       Nivelul eticii utilitariste, în care se face o analiză cost-beneficiu și se ia o decizie pe această bază. Obiectivul acestui mod de fundamentare este maturizarea organizațională și a sistemului de educație și cercetare, adică a crearii unor compartimente dedicate domeniului, cu strategii șoi plan uri operaționale finanțate. Aici miza este gestionarea resurselor pentru dezvoltarea eficientă și eficace a nivelurilor deontologiste și ale virtuții, dezvoltarea unor mase critice pentru susținerea evoluției organizaționale  în sensul adoptării generalizate a eticii deontologiste și a virtuții în mod stratifica pe unități funcționale și etape de formare a resursei umane. Înțelegerea rolurilor tipurilor de abordări etice și distribuției priorităților pe niveluri de formare a resursei umane și producere de cunoaștere.

Scară de timp a procesului pentru partea fundamentată utilitarist a eticii academice și a cercetării este de 5-10 ani la nivel de organizație și 10-20 de ani la scară de sistem de educație și cercetare

 

Se poate observa că etica academică și a cercetării este un fenomen complex care nu se reduce la un singur mod de fundamentare și are relații de interdependență și conexiune inversă, probabil, între fenomenele fundamentate pe baze diferite. Nu se pune problema unei competiții între abordări, ci de roluri diferite complementare.

 

Nu poate fi aplicată analiza cost-beneficiu în domeniul de probleme al eticii deontologiste pentru că ar bloca internalizarea regulilor care trebuie respectate. Nici în zona uceniciei, care se referă la naturalizarea cercetării la standardele acceptate international ale domeniului, desi va trebui aplicată la gândirea resurselor materiale necesare în raport cu scopurile abordate, dacă nu vrei să trimiți ucenicul în șomaj la mijlocul programului pentru că nu mai ai proiecte (dar asta e o problemă generală de etică, nu una de etică academică și a cercetării).

 

Nu poate fi aplicată etica deontologistă la scară decizională organizațională și de sistem pentru că nu poate exista o accelerare a maturizării dincolo de constrângerile date de climatele de lucru existente (resurse umane, programe, infrastructură), iar aplicarea metodei deontologiste la scară de formare în cercetare (master, doctorat) este disfuncțională pentru că decuplează producția de cunoaștere autentică de respectarea standardelor etice.

 

Accelerarea maturizării organizaționale și a sistemelor publice în domeniul eticii academice și a cercetării este o problemă de management strategic organizational și una de coordonare de la nivel guvernamental într-o țară de tradiția raționalistă ca a noastră. În lumea anglosaxonă nu e nevoie de nicio coordonare de nivel guvernamental, existând tradițiile dezvoltate în timp istoric. Problema accelerării se pune numai într-o societate în curs de modernizare.

 

Înainte de a formula căile potențiale pentru accelerare aș dori să fac două observații metodologice:

·       Societățile și organizațiile nu sunt sisteme mecanice și nu poate exista o cauzalitate directă între decizii și execuții. La nivelul fiecărei persoane se naște o nouă cauzalitate prin liberul arbitru al acesteia. Ceea ce pot face decidenții este să schimbe mediul de luare a deciziilor în mod liber de către cei ale căror comportamente doresc să le influențeze. Variantele ieftine care apelează la impunere au rezultate pe termen scurt, pot fi justificate în condiții de criză, dar duc la eșec pe termen mediu și lung dacă nu se revine rapid la respectarea libertății persoanelor.

·       În cazul particular al eticii academice și a cercetării respectarea libertății decizionale a persoanelor e cu atât mai important, dată fiind natura creative a proceselor de producție a cunoașterii, de instruire și educare. Lucrul printr-o gândire deterministă social care apelează la pârghii de acțiune, structure sociale și instituționale în sens tare ontologic (gândirea că sistemele sunt reale, nu num ai termeni teoretici cu valoare epistemică și metodologică), nu poate fi decât contraproductiv, subminând misunea organizațiilor și eficiența coordonării chelturii resurselor publice la scară de sistem.

 

În final iată câteva căi potențiale de accelare a maturizării organizaționale și ca sistem:

·       Asumarea de roluri catalitice directe de către organizații academice și de cercetare și Guvern prin injectarea unor resurse care scad costurile de respectare și verificare. De exemplu generalizarea accesului la Web of Science, la software-uri de cartare a cunoașterii, internalizarea software-urilor de verificare a plagiatelor în bibliotecile electronice ale sistemelor de educație și cercetare și/sau la scară organizațională, transparentizarea CV-urilor tuturor profesorilor și cercetătorilor și a produselor didactice de la nivel de licență la doctorat, inclusive a lucărilor de grad.

·       Stimularea prin declarare de utilitate publică și programe de finanțare prin competiție a rolurilor catalitice ale unor organizații profesionale din sectorul terțiar.

·       Instruirea actorilor din ecosistemul eticii academice și a cercetării (persoane, presă, partide, agenții, etc) pentru a cunoaște natura problemei în întreaga ei complexitate și evita comportamente disfuncționale cum sunt:

o   Lipsa de bun simț academic. Asumarea de roluri sociale și politice de mare vizibilitate în condițiile în care ai vulnerabilități academice de formă sau de substanță. Este un mod de a submina prin succesul social și politic personal întregul sistem de educație și cercetare al țării și a periclita viitorul tinerilor generații.

o   Eroizarea. Folosirea temelor de etică academică și a cercetării pentru vizibilitate publică având mize psihologice personale.

o   Transformarea într-un domeniu de afaceri. Folosirea cadrului institutional asociat eticii academice și a cercetării pentru scopuri lucrative (centre de cercetare, conferințe, cursuri, etc) initiate fără a avea o competență științifică reală în domeniu dovedită prin contribuții în revistele filosofice și științifice de specialitate (de felul celor menționate în paragraful al doilea al acestui text).

o   Parvenirea socială și politică. Utilizarea temelor de etică academică pentru mize de ascensiune socială, dobândirea de capital social și transferarea acestui apoi ca resursă în competiția politică.

·       Acțiunea programatică a organizațiilor și Guvernului pentru diminuarea conflictelor între profesori și cercetători care adoptă standarde diferite, crearea de mase critice pentru maturizare treptată, favorizarea producției resurselor cu rol catalitic, favorizarea organizațiilor cu rol catalitic, inhibarea instrumentalizării eticii academice pentru alte scopuri decât cele specifice, susținerea cu ressurse și reglementări adecvate a instruirii publicului larg, a presei, a clasei politice.

 

În concluzie, etica academică și a cercetării este un domeniu banal, tehnic, cu nimic mai important decât alte activități și resurse necesare pentru producția de cunoaștere, instruirea și educarea oamenilor. Situația precară în România este inevitabilă în condițiile întârzierii modernizări statului. Situațiile organizaționale și publice turbulente associate eticii academicii și a cercetării sunt datorate unor combinații de comportamente discfuncționale ale actorilor implicați și/sau unor presupoziții sociale nerealiste care duc la decizii politice inadcvate. O eventuală accelerare a proceselor de maturizare organizațională și de sistem trebuie să țină seama de natura complexă a problemei, să folosească un model cât mai realist al proceselor psiho-sociale și să folosească ceee ce deja se știe despre fenomenul eticii academice și a cercetării pe plan international.

Pelerinajul la Roma bizantină – o prioritate pentru creștinul ortodox din clasa de mijloc în secolul XXI

 Pelerinajele se fac la locuri și oameni, iar oamenii nu sunt mai importanți decât locurile în economia mântuirii. Atât oamenii, cât și locurile sunt lucrări ale lui Dumnezeu în lume. Cu o sensibilitate trează putem sesiza rosturile lor. Locurile care sunt centre în care s-au acumulat eforturile oamenilor coroborate cu cele ale lui Dumnezeu sunt privilegiate din acest punct de vedere. Chiar dacă oamenii s-au depărtat de ceea ce este de folos, rămân locurile cu importanța lor indiscutabilă. Dacă Țara sfântă ni se pare de folos pentru pelerinaje, Roma și toată partea de vest a civilizației libertății în care avem urmele creștinilor din-ainte de separarea lor pe instituții diferite și faptele lor de acum nu pot fi altfel.

 

Interesul profund duhovnicesc pentru Roma bizantină este unul al dragostei, fără de care nimic nu e, pentru strămoșii noștri și lucrarea rugăciunii lor. Această dragoste e de avut pentru orice cultură din lume, dar cu atât mai mult pentru cea din care în mod real urmăm în tot ce facem. Această dragoste e de avut și pentru catolicii de acum, protestanți și toată pletora de bisericuțe, dar cu atât mai mult pentru ce a rămas pentru a ne susține din vremurile în care eram o singură instituție.

 

Desigur, nu oricine poate avea această dragoste și nu oricine își poate permite să și-o manifeste prin pelerinaj. Pentru a o avea trebuie să îți depășești ereziile filetiste, să pui la locul lor social lumesc nevoile de apartenență și să țintești omenitatea urmând lui Hristos. Pentru a ți-o manifesta e nevoie de instituții ale libertății de circulație și de un nivel economic compatibil cu deplasările la distanță, învățarea mai multor limbi, tot ce e necesar pentru bună educație și a fi civilizat.

 

Omenitatea nu se restrânge la instituții religioase naționale ortodoxe, nu e reflectată nici de organizări ecleziale globale catolice și nici de democrații individualiste protestante. Omenitatea e trans-organizațională, trans-ideologică și trans-națională. Ea e dincolo de toate soluțiile omenești și ne îndreaptă spre acel dincolo de lume, Ierusalimul ceresc, pentru care ne pregătește orice pelerinaj. Pentru omenitate nu ne putem baza decât pe discernământ și instituțiile în diversitatea lor existentă, într-un echilibru dinamic, niciodată atins, mereu de căutat, sub constrângerilor poruncilor iubirii de Dumnezeu și de oameni. Ceea ce privilegiază ortodoxia în raport cu altele e dragostea, posibilitatea de a îmbrățișa prin rugăciune când nu mai ești locuit de sinele tău, ci de Hristos.

 

Nu ne putem aștepta de la state și instituții religioase să susțină omenitatea în mod direct, dar ele sunt materia primă din care se face corabia cu care Biserica nevăzută traversează istoria. Omenitatea se poate urmări numai de către persoane acționând rațional în rolurile lor lumești după cum sunt vremurile, și mai ales în afara acestor instituții, ca oameni.

 

În contextul secolului XXI unitatea oamenilor prin inițiative creștine nu mai e restrânsă la inițiativele instituțiilor. Ecumenism, ortodoxism, sunt inevitabile prin aparatul instituțional, dar pot fi puse între paranteze manifestându-ne libertatea ca persoane. Nu e vorba de a le ignora, ci de a le lăsa să-și manifeste singure pretențiile cărora tot mai puțini li se vor asocia.

 

E vorba de a-ți asuma riscul de a întinde o mână de om după chipul lui Dumnezeu altui om. Așa cum un copilaș care a cules o plăntuță o întinde cuiva despre care crede că poate să îi placă. Și e vorba de a nu refuza darul oferit din inimă, rănind pe cel care îți oferă darul.

 

În loc să ne înghesuim la Roma pe traseele recomandate intensiv de agențiile turistice, putem căuta locurile unde din mozaicurile bizantine ne privesc icoanele rostuite cu mult timp în urmă. Acel timp în care noi nici nu existam ca națiune. În loc să finanțăm un monument kitsch pe undeva prin țară, putem să investim o parte, mică, din bani, ca să ne rugăm la San Teodoro în timpul unei Liturghii, la doi pași de columna lui Traian.

 

Un itinerar creștin ortodox la Roma poate include: San Teodoro, Santa Sabina Aventino, San Clemente, Santi Nereo e Achilleo, San Lorenzo Fuori Le Mura, San Paolo Fuori Le Mura, Santa Constanza, Catacombele San Sebastiano și San Calisto.

 

Am fost și am văzut, am pus degetul și m-am rugat. Pot mărturisi că nu e nici o diferență față de harul locurilor din Țara Sfântă sau Athos. Că nu sunt aceiași oameni îmbunătățiți duhovnicește? Să judece cine a ajuns la această măsură. La Sf. Liturghie la San Teodoro nu a fost nimic diferit față de Bucovina, Prodromu și Sfântul Mormânt. La San Lorenzo, obișnuit ca la noi mi-am lăsat rucsacul undeva spre intrare vizitând, iar după o vreme un creștin de culoare a venit la mine să îmi spună să nu îl mai las, pentru că se întâmplă să mai fie furat. Dar cu ce e asta diferit de Sfântul munte, unde acum câțiva ani toți românii eram priviți cu suspiciune pentru că un român furase salba de la o icoană făcătoare de minuni? Undeva la Sfântul Nil un călugăr rus transparent care nu ținea seamă de aceste atitudini, deja vedea lucrurile pentru fiecare persoană în parte, ne-a primit fără nici o grijă.

 

Să vedem lucrurile, să căutăm omenitatea, instituțiile de stat și religioase nu ne privesc pe noi decât indirect, îi privesc pe care n-au rezistat ispitei a treia de pe munte. Dar când cineva care a căzut în ispită și alegând poziții de mare responsabilitate nu mai poate ieși din joc spune ceva de folos, să îl ascultăm, făcând deosebirea între persoane, ce au făcut de folos și ce au făcut rău. Cuvântul lui Dumnezeu în lume se manifestă numai prin păcătoși.

 

Lucrarea istoriei duce spre creșterea libertății responsabile a oamenilor. Libertatea ne e dată de Dumnezeu, să nu îi respingem darul. Dacă vrem mai multă unitate creștină, putem să ne unim respectând limitele care ar scandaliza șefii de instituții și totodată refuzând delimitările din interese materiale, sociale, politice și pretinse foloase spirituale.

 

Mergem acolo unde putem merge și nu ne poate opri nimeni. Roma bizantină și toată lumea liberă, de la mănăstirile din Arizona la cele din Scoția și lumea largă, sunt un loc de pelerinaj. Iar pentru cine are măsura, orice loc al creației lui Dumnezeu.

Despre realismul și idealismul călătoriei la mănăstiri sau locuri sfinte

Dacă ne uităm la titlul acestui text, care mi s-a propus ca subiect pentru o cateheză, putem vedea trei părți. Una ce ține mai degrabă de minte, distincția realism-idealism, una care ține de părți din lume, mănăstirile, iar ultima ține de inimă, locurile sfinte. Le unește un proces, ceva care are loc în timp, anume călătoria, care trece prin lume în minte și inimă. Am putea numi acest proces ca fiind pelerinajul.

 

Dacă un pelerinaj este o călătorie spre locuri sfinte, atunci despre pelerinaj ne-a învățat Hristos în călătoria sa de la naștere prin înviere spre cer. O înțelegere realistă a pelerinajului ar putea fi disponibilă cuiva care trăiește după acest model, iar una idealistă, adică după mintea omului, cui simplifică modelul Său având o înțelegere parțială. Înțelegerea parțială vine mereu în absența unei trăiri complete întru Hristos.

 

Din această perspectivă întotdeauna există și un grad de realism, ca drum început pe care te afli, și unul de idealism, ca rezultat al gândirii prea mult asupra a ce ai făcut și urmează să faci, în orice pelerinaj omenesc. Singurul pelerinaj complet ar fi al Domnului, noi doar tindem și nădăjduim spre un astfel de drum.

 

Cu alte cuvinte, există un risc să ne oprim cu drumul la mănăstiri și locuri sfinte în loc să ne ducem de la ele direct în cer, ceea ce ar putea fi posibil numai cu mila Domnului, prin dar, nu prin decizia noastră ca persoane. O imagine realistă asupra pelerinajului s-ar putea să aibă legătură cu faptul că drumul nu se termină niciodată aici, în timp. Nu putem spune că am făcut un pelerinaj, să ne lăudăm cu el, pentru că el este permanent, dacă ne-a adus vreun folos duhovnicesc ce am făcut și nu am căzut sub ispitele de după călătoria dus-întors efectivă. Pentru că ispitele, ca și atunci când ieși de la Sfânta Liturghie, vor veni mai intense, din invidia diavolului și a celor prin care lucrează, pentru ca întorsul din pelerinaj să fie nu numai geografic, ci și duhovnicesc.

 

Dar să numim convențional aceste mici călătorii de acasă la locuri sfinte ca fiind pelerinaje, chiar dacă ele sunt parțiale și nu au rost decât în cel mare, al vieții trăite în Hristos. Sunt unii care privind în urmă spun că se poate vedea o creștere a pelerinajelor. Primul pelerinaj ar fi cel al copilului cu privirea curată, care privește lumea și pe tine în ochi cu încredere. Ce e mai sfânt ca loc aici, nu în cer, decât creația lui Dumnezeu, curată, neîntinată? Apoi, pe măsură ce oamenii cresc, sfințenia s-ar concentra mai mult în anumite locuri, în anumite clădiri, în instituții, cu care e bine să se obișnuiască și cei mici pentru când vor fi mari și nu-l vor mai putea vedea pe Dumnezeu peste tot. Adulți fiind, nu mai putem fi curați cu inima și în priviri în afara locurilor sfinte cu ușurință și atunci le căutăm ca să bem apa nestricăcioasă, vie, ca dintr-un izvor. Dacă am băut-o cu adevărat nu mai însetăm din nou și revenim la locurile sfinte numai din dragoste. Dar cine este cel care nu cade și nu revine și iar revine de șapte ori câte șapte? Pe măsură ce creștem și starea căzută ne devine cunoscută, simțim nevoia pelerinajelor pentru o întărire. Pe măsură ce pelerinăm am trece de la o falsă cunoaștere la o reală cunoaștere. A merge în pelerinaje devine un antrenament pentru a rezista creștinește în lume ținând adevărata cunoaștere la îndemână, nu numai în minte, ci și în inimă.

 

Antrenamentul presupune efort și voință, timp alocat rupt din timpul lumesc, se naște o nouă realitate, nu la fel ca cea a ființei lui Dumnezeu, dar în care trăim, viețuim pe pământ. Pelerinul devine un atlet întru Hristos. Iar atlet fără antrenor nu poate exista, preoții însoțitori, duhovnicii joacă acest rol. Se dezvoltă un adevărat ecosistem al pelerinajului, o echipă, al cărei succes se va judeca nu numai la dreapta judecată, ci și în funcție de prestația în lume în timpul pelerinajului și după. Se pot face chiar și antrenamente pregătitoare pentru mari pelerinaje, participare intensă la slujbe, ca să profiți cât mai mult de drumul mai rar, mai departe, la locul cel mai sfânt. Unele pelerinaje pot deveni chiar instituții, concentrând resurse, și ca în jurul oricăror resurse în jurul lor vin alți oameni care poate că nu caută pe Hristos, ci mai degrabă resursele: să vândă ceva, să dobândească prestigiu, să fie văzuți. Nu e nimic rău în asta, sunt numai forme ale plaselor pescarilor duhovnicești prin care se prind peștii pentru a fi aduși în barca Bisericii. Unde sunt pescarii? În cer, nu în lume. Sfinții știuți, la ale căror moaște poate mergem, și neștiuți, care ne țin cu rugăciunile lor.

 

Când sociologii și psihologii se apleacă asupra pelerinajelor ei văd realitatea lumească a ecosistemelor de pelerini, nu pot vedea nici prin ochii copilului care au fost, pentru că le-o interzice metoda, nici prin cea a sfinților care văd pelerinajele din cer, sau a celor îmbunătățiți de pe pământ, pentru că le interzice aparatul conceptual cu care lucrează. Ar ieși din rândul oamenilor de știință și ar intra în cel al pelerinilor. Se naște un realism obiectiv, științific, despre pelerinaje. Este un realism modest, dar nu neapărat nefolositor. Pe lângă folosul pentru politici sociale și culturale, prin popularizarea în cărți a acestor cunoștințe mici se află câte ceva, prin ghicitură, despre pelerinajul mare, întru Hristos. Artiștii vor face filme despre asta, ca un fel de idealizare a unei idealizări, oglindă din oglindă. Într-un colț de sală un om o să vadă filmul, o să râdă și o să vrea să vadă și realitatea, ca să râdă mai mult. Iar în situația reală Dumnezeu poate intra în acțiune ca personaj principal schimbând viețile, după voia Lui, și va fi văzut sau nu, după starea și voia noastră.

 

Există o unitate duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, o ordine omenească pentru a ajuta creșterea. Ordinea omenească vine și cu dezordine prin însăși natura ei căzută. La început, copii, nu știm ce sunt ordinea și dezordinea, știm numai ce este sfințenia. Mai târziu pierdem ce știm și învățăm să prețuim cu mintea numai ordinea. Cei care au mers și au fost duși mai departe zic că putem privi și dezordinea cu dragoste și durere, văzându-i treptat rosturile în ordinea mai mare a lucrării lui Dumnezu în lume. Ar fi un fel de a redeveni copii fiind adulți, de a avea o privire curată într-o lume care e mult mai bogată și diversă ca cea vizibilă celor mici, întreaga lume naturală, socială, culturală.

 

Atunci pelerinajele mici, definite conform dicționarelor, ar fi și ele o parte a acestei lumi, curate în orice fel s-ar manifesta ea, și poate că s-ar apropia trecerea în bucurie lăuntrică și durere față de oameni spre Cel Sfânt. Pelerinajul s-ar încheia.

 

Notă

 

Acest text este suport al catehezei de la Biserica Sf. Ștefan “Cuibul cu barză” din 20 octombrie 2023.

 

Alte texte despre pelerinaj:

·       În creație, permanent

https://doxologia.ro/romania-blanda-ganduri-la-inceput-de-post

·       La mănăstiri și locuri sfinte, pentru întărire, din timp în timp

https://doxologia.ro/acasa-printre-straini

https://doxologia.ro/oamenii-pentru-care-ziua-romaniei-e-permanent

https://doxologia.ro/lumea-fragila-noilor-pelerini

·       Unitatea duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, ordinea omenească pentru a ajuta creșterea

https://www.contributors.ro/opinii-dupa-vizite-la-cambridge-si-in-tara-sfanta/

https://www.contributors.ro/cumin%C8%9Benia-pamantului-muntenegru-1-1-sau-despre-a-%C8%9Bi-educa-propriul-popor/

http://www.lapunkt.ro/2023/08/athonul-la-firul-ierbii/

Cum e posibilă e posibilă o etică a cercetării sub o coordonare lipsită de etică

 

Azi se sărbătorește în sistemul de cercetare lansarea competiției pentru centre de excelență conform calendarului. A fost anunțată nu demult cu surle și trâmbițe ca să știe tot poporul că tătucii și mămicile României au grijă de toată lumea și mai ales de cei care dezvoltă cunoașterea.

 

Ceva mai înainte, prin vară, s-a sărbătorit finanțarea predictibilă a cercetării sub ministeriatul anterior, după ce domnul PM și domnul Ministru au cules crema de imagine din evenimente bine finanțate cu mult fast, declarativ de importanță strategică, în realitatea de PR, în care au manipulat diaspora să le dea cecuri în alb. Unde au pus crema asta nu știm, dar de mare folos nu credem că le va fi.

 

Una din probleme noi caracteristice secolului XXI este cum poți să joci alba neagra cu cei pe care  îi guvernezi, iar ei să fie buni și omenoși cu tine și etici în procesul de producție a cunoașterii științifice. În termeni filosofici s-ar putea formula astfel: cum poți să fi bun când dumnezeul guvernant e rău. Problema are două laturi: cum e posibil în principiu asta și cum e posibil practic asta.

 

La prima întrebare, principială, s-ar putea fi face o teologie pe dos, în care dumnezeul guvernant nu se sacrifică pe sine, ci preferă să îi sacrifice pe alții și să scufunde toată societate în rău, dar undeva din considerente care urmează să fie lămurite, binele să persiste datorită libertății oamenilor. Miniștri și ministrele dumnezei n-ar fi liberi și fac numai ce li se dictează, iar oamenii din cercetare și mai general cetățenii sunt liberi și continuă să facă binele în pofida simfoniei de rău care a capturat statul.

 

La a doua întrebare se poate observa descoperirea de fapt a puterii, care ca și cea comunistă nu poate răzbate până la baza socială, fiind trădată din interior. În realitate împărații sunt goi și râd de ei toată lumea pe înfundate, în primul rând cei care le țin contra cost trena imaginară, apoi cei invidioși că nu pot primi ceva pe card și ei ca să perie imaginarele haine, și tot așa în straturi sociale de partid și stat așezate concentric în jurul ridicolului. Dacă n-ar exista instituțiile de forță și aparatul de propagandă de mult timp această guvernare n-ar mai fi existat, nu în sensul că ar fi fost eliminată fizic, ci că și-ar fi primit locul cuvenit în parc, la scuarul de alba neagra și alte sporturi asemănătoare. Dar pentru că poporul se preface că e laș, ascunzându-și cu abilitate, din smerenie, curajul civic și vitejia de a-și apăra interesele, sistemul funcționează. Ceea ce nu e un lucru tocmai bun, e bine să exiști politic și pentru că te iubesc oamenii sau măcar apreciază ceva din ce faci, și e destul de util să nu dai semnale ca popor că nu poți fi încălecat și că ți se poate pune și belciug în nas. Dar pe cine interesează ce e bun, când prinși într-o pasă de masochism (temă de cercetare în psihologia academică) nouă ne place să fie rău?

 

Conchidem că a continua să ai un comportament etic în cercetare și nu numai în climatul promiscuu asigurat de puterea actuală nu e decât a vrea să nu umbli dezbrăcat pe stradă pretinzând că ai haine deosebite pe tine, după ultima modă a rezilienței.

 

Sperăm că guvernanții nu ne vor încadra la categoria dușmani din cauza acestui text și, mai general, a faptul că preferăm haine absenței lor. Undeva le va fi rămas vreo fărâmă de responsabilitate, ca firimiturile pe sub covoarele din case unde nu s-a mai făcut curat demult.

 

Dacă AI va răspunde mai bine la întrebarea implicită formulată în titlu vor afla cei care vor întreba. În măsura în care a învățat însă de la guvernanți ne așteptăm ca răspunsul să fie și de la dânsa același: altă întrebare!

Cum de nu avem o opoziție politică semnificativă și o mișcare civică activă, care să profite de falimentul României?

 

Doamna Culcer ridică problema faptului că societatea civilă nu mai profită de slăbiciunea evidentă a puterii. Cauza majoră ține probabil de o combinație de condiții de mediu externe, războiul din apropiere și apartenența noastră la structuri democratice. Războiul justifică o rigidizare instituțională, care în condițiile unei societăți post-comuniste oferă un mediu intern favorabil rețelelor cleptocratice. Pe de altă parte, singura cale de legitimare politică rămâne cea democratică, subminată de abordarea autoritaristă și acapararea puterii de aceste rețele. Rețelele au putere, puterea este justificată în context, dar nu poate fi legitimată. 

Apoi apar procesele interne legate unele de altele. Există o relație de conexiune inversă pozitivă (feed-back pozitiv) între acțiunile statului de lichidare pe fond a democrației ca să satisfacă interesele rețelelor care l-au acaparat, creșterea delegitimării instituțiilor publice și problemele economice rezultate din lipsa de eficiență a acțiunilor rețelelor, care sunt orientate spre interesul lor pe termen scurt, nu spre interesul statului în relație de cooperare cu cetățenii. Un subsistem al României crește economic și cealaltă parte se scufundă economic generând un clivaj de bunăstare nelegitim politic.

Membri uzuali ai societății civile nu mai au stimulente să acționeze nici din perspectivă politică, nici din cea economică. Politic apare statistic vorbind frica și deznădejdea, stimulată și de încadrarea ca filorusism a acțiunilor civice de către instituțiile de stat de forță. Economic societatea civilă e tot mai săracă datorită clivajului menționat și a acțiunilor deliberate ale statului (de ex. intenția de blocare a finanțării private a ong-urilor) și nu are timpul să mai investească eficient în acțiuni civice, vizând fie exit-ul fie nișarea pe zona personală, când nu alinierea la situație.

Vocile publice care au proiecte instituționale dependente de finanțări ample deja sunt în cooperare strânsă cu cleptocrația, dacă nu direct, cel puțin prin resursele alocate de statul controlat de aceasta. Dar resursele se dau pe un preț. Ele joacă rol de acoperire a acestor rețele, ca și reintegrații care au acceptat roluri simbolice în zona academică. Societatea civilă care își permite din varii motivații personale să nu se alinieze acestor stimulente nu are cum să nu fie tot mai precară numeric.

Ca prognoză, totul depinde de evoluția conflictului din Ucraina și stabilitatea sistemului UE-NATO. Accentuarea falimentului, despre care rețelele cleptocrate sunt perfect conștiente, periclitează chiar bunăstarea lor pe termen mediu. O extracție de resurse și mai amplă de la cetățeni ca să compenseze falimentarea țării nu poate avea loc decât într-un sistem autoritarist explicit, ca în Rusia, de unde posibilitatea de întoarcere a armelor la o adică. Pe termen scurt trebuie salvată legitimitatea cleptocrației prin alegeri, de unde presiunile propagandei pe datorii civice de a vota, etc, semnale de la șeful Senatului că Parlamentul trebuie să servească cetățenii, alte exerciții de comunicare, toate în răspăr cu faptele economice și sociale. Opoziția reală are în general votanți care înțeleg cele de mai sus și nu poate fi motivată de acțiunile opoziției, care a fost adusă în stadiul de nerelevanță prin infiltrare și mecanisme economice. AUR e o construcție și va juca așa cum i se dictează de către sistem la momentul potrivit; dacă rebrănduirea nu va avea succes, permițând să intre ca întreg la guvernare, o să aibă loc un exod masiv de aleși spre partidele frecventabile, sau se va sparge în ceva care se va uni cu ceva frecventabil.

Cum conflictul din Ucraina e puțin probabil să înceteze, iubitorii libertății ne putem baza pe stabilitatea UE-NATO și o putem susține. Legitimarea cleptocrației prin participare la alegeri în actuala formulă de partide nu e decât lungirea bolii postcomuniste a României. N-are rost să ne vindem la spartul târgului postcomunist pentru avantaje de moment.