Situarea a două contribuții la înțelegerea relației dintre știință și Biserică

 

În aceste text arăt unde se situează două contribuții recente din peisajul cultural românesc (Cautis 2023 și Berlinski 2024) în peisajul temei relației dintre știință și Biserică. În prima parte prezint natura din punct de vedere metafizic a științei și Bisericii, iar în partea a doua folosesc schema respectivă pentru a interpreta situarea celor două contribuții.

 

Atât știința ca fenomen instituțional și cultural, cât și Biserica, se dezvoltă în timpul istoric și reverberează în societate într-o anumită perioadă, conținuturile lor în sens propriu fiind folosite în alte scopuri pentru cele pentru care au fost create. În termeni filosofici știința și Biserica (în privința părții ei lumești) sunt entități perdurante, nu endurante (adică nu există ca întreg la un anumit moment de timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă, a observării lor de către un observator). Ca entități perdurante au nevoie pentru înțelegere de o arheologie a existenței lor permanentă.

 

Această situație ontologică a științei și Bisericii (în privința părții ei lumești, pentru că implicând și veșnicia situația Bisericii reală e mult mai complexă) are consecința asupra felului cum le putem defini. O entitate edurantă se poate defini ușor în sens clasic, prin raportare la atribute esențiale și accidentale. O entitate perdurantă se află în dezvoltare continuă și nu poate fi definită clasic decât metodologic, la un moment dat, fiind conștienți că peste o vreme definița s-ar putea să nu fie actuală. Pentru a putea vorbi despre știință și Biserică avem nevoi de definiții clasice, pentru că ele sunt ușor de înțeles în limbaj comun, dar nu putem folosi definițiile de acum mult timp și acum fără a le verifica dacă mai corespund entităților care ne interesează. În cazul Bisericii sunt stabile definițiile care angajează veșnicia, dar nu vor fi cele în privința părții lumești. În cazul științei nu poate fi stabilă pe termen foarte lung nicio definiție simplă, ușor de înțeles în limbaj comun.

 

Există numeroase alte cazuri în care entități perdurante ridică probleme similare, de exemplu cazul speciilor. Conceptul clasic de specie era unul de tip endurant, iar definiția speciei putea fi gândită ca relevantă direct pentru entitatea reală specie, după inovarea darwiniană conceptul de specie este unul perdurant, de sistem biologică în evoluție naturală, iar definiția clasică de tip taxonomic și-a pierdut statutul ontologic, devenind numai metodologică. Nu ne putem lipsi de definirea speciilor pentru ale cerceta și vorbi despre ele, dar știim că ele sunt mult mai complexe în realitatea lor naturală, înțelegerea naturală și cea metodologică fiind complementare epistemic.

 

Cunoașterea religioasă și științifică este folosită pe valoarea lor intrinsecă și directă specifică explicită (mântuire, tehnologie) și la alte scopuri umane. De exemplu pe baza lor în parte, ca întreg sau împreună se poate dezvolta o cunoaștere de tip filosofic, sau pornind de la ele se poate crea o imagine generală asupra lumii în toate aspectele ei, pentru a satisface nevoile de coerență, sau se poate crea o anumită imagine aparent coerentă disponibilă publicului larg care poate fi folosită politic. Putem separa în mare aceste utilizări secundare în raport cu gradul de rigoare intelectuală în utilizări filosofice (rigoare mare, costuri mari de elaborare și impact social mic datorită costurilor mari de învățare) și ideologice (rigoare mică, dar mult mai ieftine în producție și achiziție). Dacă aplicăm un decupaj tare între cele două extreme de rigoare și costuri putem vorbi de o folosire pentru elite și una pentru mase, dar în realitate aceasta nu e decât o soluție simplistă, necesară pentru explicare în limbaj comun, între cele două extreme având de a face cu procese complexe de producție și o situație culturală extrem de diversă a domeniului filosofic și ideologic care necesită o cunoaștere aprofundată, așa cum necesită și cea domeniile științei și Bisericii, care nu sunt nici filosofice, nici ideologice.

 

Revenind la situația științei și Bisericii să observăm că pot apărea câteva tipuri de confuzii dacă nu există o înțelegere perdurantă a lor și nu încercăm o delimitare cât mai clară a câmpurilor de cunoaștere (deși limitele dintre ele sunt la graniță fără îndoială nu ca între obiecte fizice macroscopice):

·       Generalizarea unei definiții dintr-o anumită perioadă la toată entitatea istorică respectivă. Aceasta se întâmplă în special datorită prestigiului mare al unor lucrări cu caracter istoric.

·       Aplicarea unei definiții dintr-o anumită perioadă pentru a înțelege fenomenele din altă perioadă. Aceast se întâmplă mai ales dacă nu înțelegem natura evolutivă a științei, dinamic în Biserică fiind mult mai mică.

·       Confundarea disputelor ideologice derivate cu dispute între domeniile în sens propriu. Aceasta se întâmplă mai ales când interesele noastre nu sunt de cunoaștere științifică sau religioasă sau de mântuire și tehnologice, ci de impact social și politic, eventual de impact economic al propriilor produse culturale în sensul vânzării cărților/textelor.

·       Transferul unor tensiuni directe sau indirecte (mediate filosofic și ideologic) dintr-o anumită perioadă istorică în alta.

·       Combinații între confuziile de mai sus.

 

În figura de mai jos avem situația celor două lucrări amintite la începutul acestui text. Lucrarea Cautis (2023) tratează relația dintre știință și religie la nivelul de dezvoltare relevant secolului XVII, iar lucrarea Berlinksi (2023) se angajează în disputa ideologică derivată ateism-antiateism. Deși în titlurile ambelor se face referire la știință, niciuna dintre ele nu se referă la câmpul actual al științei, în starea sa din prima jumătate a începutului secolului XXI, ceea ce poate induce unui cititor neavizat, de exemplu studentelor și studenților în științe și teologie aflați la început de drum intelectual, una dintre confuziile de mai sus. De aceea, este important să contextualizăm contribuțiile respective și, în general, orice contribuție la dezvoltarea acestor domenii foarte complexe aflate în strânsă relație filosofică și ideologică.

 

Literatura este atât de bogată în domeniu, încât o metodă de așezare rapidă a contribuțiilor pe o hartă a domeniului poate fi utilă pentru a ști ce ne interesează să citim, în funcție de preocupările fiecăruia. Am furnizat în acest mic text o astfel de metodă.

Dezvoltarea pe scară mai largă și la un nivel de complexitate  mai mare a abordărilor de acest fel ține de istoria ideilor și evoluția culturală și poate fi o prioritate în cercetarea umanistă interdisciplinară, în colaborare cu domenii din științe sociale și alte ramuri al căror impact și a căror relație cu Biserica ne poate interesa acut prin prisma consecințelor sociale și politice. Războiul din apropierea noastră are și o dimensiune culturală, de utilizare ideologică a științei și Bisericii. Responsabilitatea autorilor și a cititorilor nu trebuie subestimată în a facilita apariția unor astfel de cataclisme.

 

 

Bibliografie

·       Cautis Dan, 2023, The philosophical and theological roots of modern science, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București

·       Berlinski David, 2023, Diavolul și amăgirile sale, Ateismul și pretențiile sale științifice, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea

Secularizarea și laicizarea sunt căi de acțiune a Bisericii în lume

În aceste text schițez câteva observații care ar putea fi de folos ca să organizăm mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public.

 

Tot ce se întâmplă în lume intră în zona de interes a Bisericii pentru că afectează viața omului, iar Biserica se ocupă de om. Sunt două posibilități de a te ocupa de ce se întâmplă în lume, înțelegând ce se întâmplă și neînțelegând ce se întâmplă. Când înțelegi, poți să faci bine, când nu înțelegi, faci rău. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei. Binele bazat pe cunoaștere omenească nu poate fi desprins cu totul de rău, de unde nevoia prudenței în acțiune.

 

Persoanele îndumnezeite sunt rare, persoanele aflate pe drum sunt mai multe, iar persoanele care nu doresc să afle pe acest drum și probabil și mai multe. Cunoașterea despre lume obținută prin învățare obișnuită este distribuită în  toate cele trei categorii. Dacă vrem să facem ceva bun în lume, cumva această cunoaștere trebuie folosită, fără cunoaștere nu putem acționa.

 

Atunci când cunoașterea lumească este puțină, cei care gestionează sfintele taine și păstrează tezaurul dogmatic și de practici folositoare, persoanele din cler, pot prin natura minții umane și ce avem la dispoziție să știe destul ca să dea recomandări folositoare de gestiune a acțiunilor în lume. Pe măsură ce se dezvoltă cunoașterea lumească, prin natura minții umane, limitată, nu mai pot ști suficient ca să acționeze direct decât în măsura în care au primit carisma cunoașterii prin sfințirea vieții. Dacă nu au primit-o și vor să acționeze în noile condiții păstrând controlul vor acționa în mod inevitabil greșit și vor face rău.

 

Un prim proces duhovnicesc natural în Biserică este să lase pe cei care au cunoaștere lumească să acționeze, să renunțe la o parte din puterea instituțională de a lua decizie, ca să facă bine. Să accepte separarea Bisericii instituționalizate de cea și mai reală duhovnicească. În măsura în care aceasta se întâmplă, se naște un strat secular al Bisericii duhovnicești, în care nu mai există un control instituțional și se merge pe încredere și dorința comună de a face bine a clerului și credincioșilor. În particular, continuă să existe o colaborare între instituția Bisericii și stat, dar o separare organizațională. Suprapunerea dintre cele două se face informal prin persoanele care sunt și credincioase și cunoscătoare ale treburilor lumești.

 

Un al doilea proces duhovnicesc natural se dezvoltă când clerul nu dorește să renunțe la control lumesc atunci când greșește și face rău, anume laiciziarea. Persoanele care nu au primit credință sau sunt smintite de răul făcut de instituțiile religioase și o pierd acționează pentru a elimina orice formă a religiei din spațiul public pentru că o văd ca o sursă a răului manifest în lume, ceea ce în mod contingent, prin cădere în ispita puterii, au și devenit. Laicizarea funcționează ca un vaccin duhovnicesc al Bisericii în duh, limitând pervertirea organizațiilor religioase în simple instrumente de putere care acționează greșit, rău, pentru că sunt ignorante lumesc și nu înțeleg să delege putere celor care știu.

 

Observăm în lume că în funcție de atitudinea și modestia epistemică lumească a clerului secularizarea și laicizarea s-au dezvoltat în diferite măsuri. Ce se manifestă într-un loc nu este bun și în altă parte, unde alte echilibre duhovnicești sunt de folos.

 

Dată fiind cantitatea de cunoaștere lumească existentă care poate fi folosită pentru a face bine azi, secularizarea spațiului public și acțiunea indirectă, prin credincioși, a clerului este o soluție de folos duhovnicesc. Dat fiind că unele societăți sunt deja laicizate în urma a ce s-a întâmplat acolo, războaie religioase, amânarea prea mult a adaptării instituțiilor Bisericii la dezvoltarea cunoașterii despre lume, altele care au dus la un rău manifest, criticarea acestor stări de fapt ireversibile îngăduite de Dumnezeu nu aduce niciun folos. Înțelegerea naturii lor aduce.

 

Înțelegerea acestor procese și înțelegerea faptului că nu putem cunoaște cu mintea noastră tot, nici controla tot, că nu mai este posibil ca o singură instituție să depoziteze toată cunoașterea, ne poate ajuta să facem mai puțin rău. Este mult mai înțelept să nu ne demonizăm reciproc, să nu vorbim despre ce nu ne pricepem, să nu pretindem putere atunci asupra celor pe care nu le înțelegem, sî dezvoltăm încrederea între noi pe bază de Adevăr, cui i s-a dat să-L știe, cunoaștere obiectivă, între toți oamenii, cu limitele ei metodologice, și cunoaștere personală directă a celor diferiți de noi în privința celor lumești, de câte ori avem ocazia.

 

Cei care dezbină, indiferent de intențiile care îi animă, fac pe placul răului. Cei care vor să unească mai mult decât se poate uni în mod firesc, fac iarăși pe placul răului. Cei care vorbesc despre ce nu înțeleg, sau atunci când ar trebui să tacă, fac pe placul răului. Cei care tac atunci când ar trebui să vorbească fac pe placul răului.

 

Putem merge pe calea bună numai înțelegând. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei.

 

Pornind de la astfel de observații se poate organiza poate mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public. 

Despre claritatea morală

 

Devreme ce există dreapta judecată, înseamnă că  între lumină și întuneric avem o mulțime de situații morale, atâtea câte sunt și persoanele umane. Pe un taler vor fi faptele bune, pe altul cele rele, nimeni nu va fi scutit de judecată.

 

Orice faptă bună sau rea e rezulatul unei deciziei de a urmări un scop folosind niște mijloace. Ca să luăm o decizie trebuie să fim în situația de a o lua.

 

Cu privire la propria persoană, o ia fiecare, cu privire la un grup, un neam sau o națiune sunt niște roluri anume în care trebuie să se afle o persoană ca să poată lua o decizie. Sunt tot atâtea locuri în care se pot lua decizii morale câte persoane sunt, grupuri, neamuri și națiuni. Nimic din ce face omul nu este fără implicații morale față de sine sau față de alții. Când nu mai înțelegem ce înseamnă verbul trebuie, sau ni se pare inutil, când facem tot ce vrem, înseamnă că ne aflăm într-o societate dezumanizată.

 

Pentru ca decizia să fie morală trebuie să avem informații cu privire la scopurile demne de a fi urmate și la mijloacele prin care să urmăm acele scopuri. Fapta care urmează deciziei poate fi rea pentru că am ales deliberat să fie rea, sau pentru că nu am avut destul cunoaștere despre scopuri și despre mijloace.

 

Gradul de claritate morală al unei fapte se poate evalua prin trei întrebări:

1.     A luat decizia cine trebuie, s-a respectat libertatea data de Creator?

2.     Scopul este demn de urmat? Pe toate le putem face, dar nu toate sunt de folos.

3.     Mijloacele de atingere a scopului sunt cele bune? Respectăm porunca dragostei de oameni când le alegem și folosim?

 

Claritatea morală a unei persoane, a unui neam sau unei națiuni depinde de răspunsul la aceste întrebări. Claritatea morală e tot mai greu de atins pe măsură ce trecem de la o persoană, la un neam, la o națiune, și de aici la omenirea ca întreg, pentru că e tot mai greu să avem informațiile necesare ca să înțelegem toate consecințele posibile ale faptelor noastre.

 

La nivel de persoană o are cine e vas curat al Duhului Sfânt, cine e locuit de Hristos, cine s-a despărțit de omul vechi. Cum mulți sunt chemați și puțini cei aleși, neamurile și națiunile, formate din oameni din multe neamuri, o pot avea mult mai puțin ca unele persoane, acelea care sunt luminate, clare.

 

Pe lângă această limitare duhovnicească, avem și lipsa de cunoaștere lumească. Cine are toată cunoașterea și informațiile despre mersul lumii, sau chiar al vieții unui singur om? Numai Dumnezeu.

 

Dar tot Dumnezeu ne-a lăsat mijloace să nu facem atât de mult rău pe cât am putea. Putem să ne respectăm libertatea unii altora, putem să nu ne vindem libertatea din proprie voință, putem să învățăm, să cunoaștem lumea în loc numai să o folosim. Putem să avem seriozitate morală când conducem grupuri și neamuri, să fim receptivi la sfaturile altora, celor sfințiți, și să ne informăm bine. Putem să avem deliberări publice atunci când reprezentăm națiuni, putem să împărțim puterea cu alți oameni din mai multe instituții când țara e mult prea complexă decât poate înțelege o singură minte de om, putem să avem modestie politică atunci când avem ca persoane claritatea mai mare decât a celor care conduc, dar nu conducem noi și atunci ne lipsesc multe din informațiile pe care le au aceștia.

 

Cât de mare e claritatea morală a unui neam depinde mai mult de oamenii care o conduc și mai puțin de instituții, reguli, proceduri, deliberări, cea a unei națiuni cu multe neamuri depinde mai mult de instituții, reguli, proceduri și mai puțin de cine o conduce. În toate sursa clarității e Lumina lumii, felul cum lucrează în persoane e același, dar felul cum lucrează în societate e diferit. Ceea ce un om sfințit poate face într-un neam, prin sfaturi, nu mai poate face într-o națiune, lipsindu-i informațiile necesare.

 

Pentru a respecta libertatea supușilor și a conduce moral un neam, conducătorul trebuie să îi iubească, așa cum este într-o familie. Pentru a respecta libertatea cetățenilor într-o națiune și a conduce moral reprezentanții la putere trebuie să respecte instituțiile statului și libertatea cetățenilor, iar cetățenii trebuie să se implice în procesele civice de deliberare asupra deciziilor și a consecințelor lor. Să conduci un neam ca pe o națiune este imoral, și conduci o națiune ca pe un neam este tot imoral.

 

Într-un neam disputele despre claritatea morală sunt un semn de slăbiciune, o dezbinare din interior, într-o națiune sunt un semn de sănătate cu condiția să respecte regulile dezbaterilor publice și de bun simț.

 

Claritatea morală ține mai mult de a fi, decât de a avea. Dorința de a o avea atunci când ești în umbră sau chiar în întuneric e un semn al dorului de Hristos. Disputele publice că o ai tu, și nu o are altcineva, care îți este adversar sau dușman, ține tot de dorul de Dumnezeu, urmat cu mijloace bune, dacă îl respecți pe cel care vede altfel, sau mai puțin bune, dacă vrei să-i impui ce vezi tu. Toate acestea se liniștesc atunci când ești luminat cu adevărat înăuntru și aduci în jur pace.

Două teme de cercetare pentru teologia academică ortodoxă

 Acțiunea clarității morale seculare tocmai s-a manifestat prin CPI (instituție finanțată în principal de Franța și Germania, nu și de SUA), ideea fiind că toate viețile contează la fel de mult. Le Monde (centru stânga) salută, Le Figaro (conservator) dă opinia de repingere din partea domnului Netanyahu mai sus pe pagină decât salutarea deciziei de către Franța, WSJ ignoră aproape știrea, The Economist face o analiză obiectivă din exterior, JPost vine cu o analiză obiectivă și detaliată din interior. Pentru Israel e o problemă mare, dar nu una insurmontabilă, de acum fiind treaba avocaților statului în primul rând, dat fiind că nimeni din armata Israelului nu a fost inclus în listă. JPost arată că practic decizia scoate din ecuația politică pe domnul Netanyahu pe termen mediu, ceea ce având în vedere clivajul național în jurul politicilor sale legate de justiție care au dus la vulnerabilizarea țării nu pare să fie un fenomen privit cu regret. În același timp, în interes de stat, parlamentul Israelului respinge decizia CPI.

Observăm tipologia clarităților morale în funcție de fondul pe care se întemeiază:

• drepturile omului cu teoria universalistă din spate,

• vechiul testament, dinte pentru dinte,

• pragmatism și realism anglo-saxon.

• nevoia de e controla instrumentalizarea de către stânga politică a temei la conservatorii europeni. Ai noștri de altfel tac diplomatic în chestiune, pentru că nu-și permit semnalarea a ceva care nu ar fi privit favorabil de către țările cu cea mai mare putere în UE, Franța și probabil și Germania. Instrumentalizarea poate fi controlată eficient numai din țările puternice.

Dacă mai adăugăm și claritatea morală a domnului Putin și a Bisericii ruse cu războiul sfânt avem un eșantion din peisajul diversității culturale a conceptului.

A discuta lumesc care e mai clară moral dintre perspective e un non-sens. Ele funcționează social și cultural ca atare la nivel de presupoziții, sunt ireductibile din orizontul propriu la celelalte și au împreună consecințele pe care le vedem cu toții. Ca program teologic de cercetare academică, BOR ar putea să încerce să le deriveze pe toate din claritatea morală de tip discernământ specifică ortodoxiei, cum apar ele ca fenomene în jos spre lumesc (temă de cercetare fundamentală), și cum se poate raporta cineva cu folos la toate, atât personal, cât și instituțional, atâta vreme cât viețuiește în lume (temă de cercetare aplicativă). În acest moment o parte din instituție merge pe claritatea morală putinistă, iar o alta, mult mai mică, pe claritate morală de damage control instituțional prin acțiunea foarte vizibilă public. În spatele ambelor grupuri se află rugătorii cu claritate morală în sens ortodox propriu și care țin corabia pe linia mântuirii între valurile furtunoase ale lumii.

Nu căutați astfel de mini-analize în presa noastră. Cine vrea să aibă ca cetățean o imagine despre ce se întâmplă e obligat să meargă să citească singur, ceea ce mulțumită tehnologiei actuale ieftine e posibil. Cine nu dorește, fie rămâne în bula propagandei de stat, fie se retrage din cetate în bula privată, cam acesta e spectrul de posibilități în România dacă nu investești să te informezi. Ceea ce nu e puțin deloc, în Rusia nu mai există nici bulă privată.

Despre nedreptatea intrinsecă științelor sociale

 

Orice știință în înțelesul ei modern lucrează cu simplificări ale realității, propune modele care cel mai adesea sunt complementare în înțelegerea realității și se află în evoluție. Din considerente ce țin de economia științei, atunci când se transferă cunoașterea căre publicul larg nu se pune accent pe limitele cunoașterii științifice, ci se trage spuza pe turta propriei abordări sau a domeniului. Acesta este un act de nedreptate în raport cu finanțatorii producerii cunoașterii, în ziua de azi cetățenii sau entități susținute financiar direct sau indirect de aceștia. S-ar mai putea inventaria situații de nedreptate în  interiorul orgonizațiilor care produc cunoaștere, sau le coordonează, de exemplu cele care intră sub incidența legislației despre etica academică și a cercetării, a legislației muncii, a exigențelor bunei guvernări, altele de acest fel.

 

Dar există și un fel de nedreptate asociată proceselor de producție și transfer al cunoașterii care nu poate fi controlată în niciun fel prin însuși faptul că începe chiar din momentul conceptualizării domeniului respctiv de cercetare. E vorba de acele științe care au nevoi de modele de om, implicite sau explicite, că vorbim de nivelul individual, sau de cel grupal de diferite complexități. Reducerea însăși a omului la un model sau altul, inevitabilă, este un act de nedreptate, pe care se fundamentează toată știința respectivă. Pe orice carte din domeniu ar putea să se afle o notă de subsol la început: această carte nu este despre oameni.

 

Un exemplu actual este accentul pe diversitate socială și culturală rezultat din teorii în domeniu. Orice persoană fiind unică în privința unor trăsături esențiale omenești (minte, suflet), diversitatea umană a unui grup de persoane este mereu maximă. Cine vrea o mai mare dreptate socială o poate susține direct, nu e necesar să o lege de un mod de a gândi diversitatea umană pe categorii de diferite feluri. Însăși categorizarea oamenilor e un act de nedreptate, o încălcare a demnității lor, probabil inevitabilă datorită aparatului cognitiv uman care nu poate lucra cu puzderia de unicități. Științele sociale nu fac decât să preia și să dea o metodă științifică nedreptății asociate funcționării limbajului comun.

 

Pornind de la această situație, e de gândit și în mod sistematic dacă nedreptatea nu e în mod necesar asociată procesului de cunoaștere omenească a oamenilor și să citim în acest fel cele biblice legate de cei săraci cu duhul sau căderea prin cunoaștere. De aici ar rezulta imediat și imposibilitatea întemeierii unei societăți mai drepte pe cunoaștere omenească explicită, în particular a limitelor științelor sociale de a furniza ceva de folos operațional în chestiunea dreptății.

 

Aici intervine însă mecanismul de menținere a situației de fapt prin legitimarea ei științifică. Cei care vând rezultatele ștințelor sociale și teoreticienii dreptății nu vor fi încântați de potențialul argument schițat mai sus, n-are rost să ne facem iluzii că piața va dispărea, cererea pentru dreptate fiind mare. Dacă am spune că e probabil mai onest intelectual să faci dreptate direct, personal, decât să vinzi ceva ce în realitate nu e de folos, ar fi la fel de inutil, claritate morală nefiind un termen al științelor sociale, cel mult o semnalizare a virtuții, și neintersând pe nimeni care lucrează în domeniu câtă vreme se identifică modelelor de om pe care le utilizează.

 

Dacă nu se (mai) identifică lor, există o posibilitate onestă de continuare a științei sociale minimizând nedreptate inerentă condiției umane și exprimată maximal în științele care se ocupă de om: să recunoaștem și să comunicăm că toate modelele de om și consecințele lor aplicative la nivel social au rol strict metodologic, că nu angejează în niciun fel ontologic în privința omului. Piața s-ar restrânge, vinderea de utopii și recomandări socio-politice nerealiste n-ar mai merge la fel de profitabil, dar poate că ne-am simții mai umani, cinismul n-ar mai fi modul nostru de viață, ci doar un accident de parcus condiționat cultural.

 

 

Scientismul fizicii și chimiei e o grenadă culturală, al biologiei e o bombă, iar al științelor sociale e MOAB („the Mother of all bombs”). Cine e teolog modern de meserie s-ar putea gândi la analogii similare în privința ideologizării domeniilor teologiei academice. Competiția pe mințile și sufletele oamenilor între cele două domenii poate fi comparată fără exagerare cu arsenalele existente de bombe atomice în curs de lansare.

 

Atâta vreme cât vom continua cu aplicarea pretențiilor de cunoaștere fără să le menționăm public limitele intrinseci și dincolo de domeniul unde le-am produs, atâta vreme cât va exista competiție între cei care vând speranțe de dreptate justificate eronat științific sau justificate eronat teologic, în loc să facem fapte drepte fiecare în viața proprie și comunitară, nu vom vedea altceva pe planetă decât ce vedem acum.