Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

marți, 27 martie 2018

Natura şi dragostea

Ce este dragostea de natură ? Nu ştim prea clar. Natura tace. Inimile noastre bat. Inimile noastre bat pentru ea.

Natura ne oferă resurse, dar mai presus de ele ne oferă bucurie celor care o iubim. Bucuria vine din dragostea noastră pentru ea. Un peisaj minunat, o mare la răsărit, o floare în grădină, fiecare ne vorbeşte, ne spune ceva inexprimabil în cuvinte.

Zilele trecută a fost ora Pământului şi mulţi oameni au stins luminile în semn de respect pentru natură. Am fost printre aceşti oameni şi am văzut bucuria lor, grija lor. Acolo era chiar vorba de dragoste, Acolo era şi multă bucurie.

Bucuria este una singură, formele ei numai sunt mai multe. Trebuie să fie o legătură între dragostea de natură şi dragostea de oameni. Care să fie oare această legătură ?

Să privim puţin la oamenii îndrăgostiţi.  Dragostea fiecăruia nu ingradeste libertatea celuilalt, se bucură si de apropiere si de distanță, are încredere desăvârșita, încurajează fapta bună si iartă greșeala, îmbrățișează fără să tulbure, iar dacă asta nu se poate atunci se abtine.

Dragostea umple de recunoștință si are aripi de bucurie, tace mult si vorbeste doar cât e nevoie, unul zâmbește in gând si celălalt zâmbește la fel fără să stie unul de altul altfel decât prin dragoste.

În amândoi se revarsă acelasi har în acelaşi timp şi devin una. Dragostea dintre oameni pereche este prin harul lui Dumnezeu, rânduită să fie.

La ora Pământului îndrăgostiţii de natură i-au scris acesteia o scrisoare :

Draga mea Natură,

[…] Mi-am construit viaţa în jurul tău şi nici măcar o clipă nu am stat să mă gândesc dacă ţie îţi este bine. Când tu m-ai hrănit, eu am înfulecat. Când tu mi-ai potolit setea, eu te-am secat. Tu mi-ai oferit libertatea, iar eu te-am îngrădit. Pentru asta, îmi pare rău. [...]

Mi-a plăcut să cred că sunt conectat la totul în jurul meu, fără să îmi dau seama că am ratat cea mai importantă conexiune: cu tine. [...]

Vreau să cunosc mai multe despre tine, vreau să petrecem mai mult timp împreună, vreau să ne bucurăm unul de celălalt cât mai mult. […] Vreau să fim conectaţi.”

Omul”

Un îndrăgostit de Dumnezeu i-a scris şi el o scrisoare, pe care o citim uneori şi noi nevrednicii:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,

Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moște­nirea lor. Nu am lacrimi mângâie­toa­re, Stăpâne. [...]

Te-am părăsit, Doam­ne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. [...] S-a răcit ini­ma mea de atâtea ispite și nu poate să se înfier­bânte cu lacrimile dra­gostei celei pentru Tine. [...]

[...] Strălucirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în ne­cazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.

                                                                                                                        un om”

Iată cum seamănă în felul cum îşi aşează gândurile oamenii care iubesc.

Ce este dragostea de natură ? Începem să înţelegem. Dragostea de natură pare să fie un dar de la Dumnezeu, pe care o vreme nu ştim de unde îl avem. Când aflăm natura ne devine carte. Putem citi în ea grija Lui pentru noi şi bucuria cea mare.


Natura e bucurie, omul e bucurie, lumea e bucurie.




sâmbătă, 17 martie 2018

Un posibil obiectiv de ţară : educaţia şi cercetarea policentrice



În loc să ne batem pe România ca pe un câine tot mai mort poate că ar fi de folos să acceptăm realitatea diversităţii felurilor în care vedem lumea. Din perspectiva intereselor cetăţenilor e limpede că risipa generală de energie în dispute nu foloseşte nimănui.

Nu suntem încurajaţi să acceptăm asta pentru că statul are nevoie de o viziune comună unificatoare care să susţină mobilizarea eficientă în împrejurări cheie şi comportamentul conformist în raport cu instituţiile puterii. Tensiunile nu rezultă din dorinţa oamenilor de a sta protestând pe străzi sau de a urî pe alţii manipulaţi de televiziuni, ci din diferenţele de viziune ale elitelor politice, la rândul lor susţinute de opţiuni de politică externă diferite, cu toată instrumentaţia de propagandă aferentă pusă la dispoziţiei.

Pornesc de la presupoziţia că elitele statului şi ceel politice, de orice fel ar fi ele, doresc o ţară cât mai bogată din care să poată extrage resurse cât mai multe. Felul în care procedează, sărăcind ţara şi oamenii, ar denota că nu ştiu să acţioneze altfel. Presupun că dacă ar şti cum să acţioneze altfel, mai favorabil contribuabililor fără lezarea propriilor lor interese personale, ar face-o.

În acest text sugerez un mod de a construi o viziune comună unificatoare fără un singur centru de autoritate asupra cunoaşterii şi valorilor. Acesta ar fi un model în care disputele asociate diferenţelor nu pot escalada către un prag autodistructiv, permiţând o producţie economică şi culturală mai mare.

Să vedem împreună un model al reprezentărilor asupra lumii şi să evaluăm fezabilitatea asumării unui obiectiv de educaţie şi cercetare prin prisma unui astfel de model.

1 Un model al reprezentărilor asupra lumii cu trei centre de autoritate

O primă observaţie ar fi că filosofia si teologia academică nu sunt în mod propriu alocabile ştiintelor umaniste. Prima e un server al tuturor stiintelor de la fizică la filologie si al cunoasterii comune cu software construit de om. A doua e un server complementar primului cu software complet diferit.

Schema de mai jos reprezintă un model al relaţiei dintre cercetarea ştiinţifică, filosofică şi teologică şi raportul lor cu cunoaşterea comună.


Comentarii pornind de la schemă:
·         Cercetarea ştiinţifică descrie fapte prin observaţii la scările spaţio-temporale micro, mezo şi macro, cunoaşterea comună e centrată pe scara mezo, specifică organismului uman. Cercetarea filosofică şi teologică încearcă să rezolve probleme transversale (eng. cross-cutting) pe corpurile de cunoaştere comună şi ştiinţifică.
·         Zona cu culoare verde este a problemelor de scară mică, asociate unor probleme relevante într-o anumită perioadă istorică (ex. problema speciei biologice, problema interpretării mecanicii cuantice, interpretarea teologică a teoriei evoluţiei, interpretarea rezultatelor fiziciii contemporane, teorii ontice regionale ale diferitelor domenii ştiinţifice, implicaţii etice ale rezultatelor diferitelor domenii ştiinţifice). Problemele de scară mică tind să fie considerate probleme filosofice sau teologice, nu probleme ale filosofiei sau teologiei în sens propriu. Problemele de scară mică sunt cele cu relevanţă practică uşor perceptibilă, cu impact pe termen scurt în societate.
·         Zona cu culoare neagră din cunoaşterea filosofică şi teologică şi nivelurile apropiate ei constituie cercetarea fundamentale filosofică şi teologică. Este zona problemelor de scară mare abordate pe perioade lungi în istoria filosofiei şi teologiei. Miza practică pe termen scurt a acestor zone este întreţinerea practicilor acceptabile, a standardelor de rigoare, a metodologiilor verificate fără care în zona verde nu se poate face nimic riguros.
·         Zona cu culoare roşie este zona probabil cea mai puţin dezvoltată, mediatoare între rezultatele cercetării fundamentale şi rezultatele cercetării filosofice şi teologice cu relevanţă practică imediată.
·         Stilurile metodelor filosofice şi teologice pot fi mai riguroase, apropiate de stilul cunoaşterii comune (idealul filosofiei care răspunde problemelor existenţiale ale omului formulate în cunoaşterea comună(, sau mai riguroase, teoretice, apropiate de stilul ştiinţei (idealul filosofiei ca ştiinţă).

1.1 Filosofia şi teologia cresc eficiența si eficacitatea producerii şi aplicării cunoaşterii ştiinţifice

Cercetarea in filosofie şi teologie la interfața cu disciplinele stiintifice si relația dintre cele două “servere » au o miză practică mare prin efectele asupra producției de cunoastere stiintifică si asupra felului cum e aplicată. Ar trebui finanțată la nivelul celei din domeniile stiintifice.
Câteva căi prin care filosofia creste eficiența si eficacitatea stiintei:
1.      Reduce competiția distructivă între abordări, scoli in cadrul disciplinelor prin lămurirea complementaritatii presupozitiilor si metodelor. Cu o cultură filosofică minimală nu s-ar fi ajuns la marginalizarea taxonomiei si sistematicii si la dominația reductionismului chimic si fizic in biologie.
2.      Catalizeaza cercetările interdisciplinare prin reducerea costurilor de comunicare, de întelegere a limbajelor tehnice specifice, a diferențelor principiale de abordare si conceptualizare a realității. Fără analiza fundamentelor disciplinelor dialogul intre oamenii de stiintă din diferite domenii cu potential de competiție pe resurse e mai mult unul al surzilor. Cazul stiintelor mediului e tipic, cu dificultatile mari de a face ceva împreună pentru a rezolva probleme complexe.
3.      Permite conturarea unor idei teoretice noi in cercetări transdisciplinare, idei cu rol de punte coerentizatoare, care nu există in nici o disciplină anume. Nu poți veni cu asa ceva fără o imagine asupra structurilor teoretice disciplinare, a stadiului de maturitate teoretică, asupra a ce se poate preta pentru a depăsi ce există pentru rezolvarea unor probleme complexe formulate in limbaj comun in societate.

Pe scurt, filosofia scade costurile cercetării la scara programelor si a comunității academice si ridică gradul de complexitate al problemelor abordabile la un moment dat.

Filosofia are un rol autocatalitic şi în cunoaşterea comună. Gândirea critică pe care o susţine ajută la reciclarea ideilor, descompune proiectele asumate eşuate practic permiţând formularea unora noi, dezavantajează încremenirea în proiect. Rolul ei este aici asemenea descompunătorilor dintr-un ecosistem, fără de care nici un rest de materie organică moartă nu ar mai ajunge să furnizeze nutrienţii necesare pentru creşterea plantelor din următoarele generaţii.

Teologia stabilizează comportamentul moral al celor care îşi asumă existenţial adevărul ei, reduce competiţia distructivă în toate domeniile vieţii, inclusiv în ştiinţă şi filosofie, prin contextualizarea mizelor din domeniile respective ca părţi dntr-un proiect de scară existenţială globală care nu trebuie subminat şi îndeamnă la discernământ în aplicarea rezultatelor din ştiinţă şi filosofie. O schiţă analitică a contribuţiilor acestui domeniu al cunoaşterii depăşeşte zona mea de competenţă.

1.2 Diversitatea tipurilor de viziuni asupra lumii legitime public într-o astfel de cultură

În tabelul de mai jos avem o matrice de conectivitate care exprimă relaţiile culturale dintre diferitele tipuri de reprezentări:
·         1_2, 1_3, 1_4 Reprezentări din perspectiva cunoaşterii comune asupra cunoaşterii ştiinţifice, filosofice şi teologice;
·         2_1, 2_3, 2_4 Reprezentări din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice asupra cunoaşterii comune, filosofice şi teologice;
·         3_1, 3_2, 3_4 Reprezentări din perspectiva cunoaşterii filosofice asupra cunoaşterii comune, ştiinţifice şi teologice;
·         4_1, 4_2, 4_3 Reprezentări din perspectiva cunoaşterii teologice asupra cunoaşterii comune, ştiinţfice şi filosofice;
·         1_1, 2_2, 3_3, 4_4 Reprezentări ale diferitelor sub-tipuri de cunoaşteri asupra altor sub-tipuri din aceeaşi categorie.


1 Cunoaştere comună
2 Cunoaştere ştiinţifică
3 Cunoaştere filosofică
4 Cunoaştere teologică
1
1_1
1_2
1_3
1_4
2
2_1
2_2
2_3
2_4
3
3_1
3_2
3_3
3_4
4
4_1
4_2
4_3
4_4

Din combinarea diferitelor tipuri de reprezentări într-un mod mai mult sau mai puţin coerent în construcţia identitară a oamenilor, cu feluri poate uşor diferite de a înţelege ceea ce înseamnă coerenţă, rezultă viziunea fiecăruia asupra lumii. Diversitatea acestor viziuni este o bogăţie a naţiunii, sursa adaptabilităţii ei la schimbările din mediul exterior, a rezistenţei la şocuri culturale cu toate implicaţiilor lor economice.

Zona asumărilor fundamentale este în această abordare zona privată şi grupală social, iar statul este cel care asigură cadrul formal instituţional pentru funcţionarea vieţii private şi grupale, asemenea unui cofraj de ouă în care aşezi ouăle. Cofrajul e decisiv pentru transportul ouălelor în timp. Nu mai spargi ouăle ca să încerci să creezi unul singur mai mare, statul. Fiecare îşi vede de viaţa lui. Va apăra statul pentru că strămoşii lui l-au construit, pentru că el îl construieşte, pentru că îi e de folos, pentru că le va fi de folos copiilor lui, nu pentru că şi-l apropriază personal proiectând identitatea personală într-o identitate publică impusă tuturor con-cetăţenilor.

Ceea ce interesează în gândirea educaţiei şi cercetării publice este caracterul acceptabil social al tuturor acestor tipuri de reprezentări. Conţinutul lor poate fi sau nu cunoscut în mod riguros în etapa de asumare a unui astfel de obiectiv. Cunoaşterea la standarde ştiinţifice a acestor relaţii în cultura naţională este un obiectiv strategic de cercetare naţională.

Stabilirea ca acceptabile social a tuturor perspectivelor reduce tensiunile publice dintre adepţii  perspectivelor diferite. De exemplu, grupurile care nu au nimic de a face cu asumarea cunoaşterii teologică şi o interpretează din perspectivă ştiinţifică sau filosofică nu sunt legitimaţi să escaladeze dispute cu grupuri care interpretează teologic cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică, asumând-o autentic doar pe prima.

2 Fezabilitatea asumării obiectivului în context geopolitic

Miza statală a modului de proiectare a educaţiei şi cercetării este tipul de ieologie care fundamentează unitatea modului de gândire al naţiunii.

Pentru o democraţie liberală sistemul cu verificări şi contraponderi între corpurile de cunoaştere ştinţifică, filosofică şi teologică propus mai sus sunt de părere că este cel mai potrivit pentru stabilitatea pe termen lung. Valoarile majore pe care la proiectează în spaţiul public şi în mentalitatea oamenilor sunt pluralismul, gândirea critică, toleranţa, unitatea în diversitate.

Pot fi numite unele patologii structurale ale modului de structurare a educţaiei şi cercetării în ştiinţă, filosofie şi teologie din perspectiva funcţionării optime a unei democraţii liberale:
·         eliminarea polului teologic. Facilitează apariţia fundamentalismelor filosofico-ştiinţifice de tipul socialismului ştiinţific.
·         eliminarea polului filosofic. Facilitează apariţia fundamentalismelor teocentrice cu subordonarea cunoaşteri ştiinţifice celei religioase.
·         eliminarea polurilor filosofic şi teologic. Facilitează scientisme relativiste care pentru a susţine valorile morale asumate social virează în autoritarisme ale corectitudinii politice.
·         discreditarea autorităţii ştiinţei. Duce la stagnare în dezvoltarea tehnologică economică, la subdezvoltare şi reducerea competitivităţii în context global, la subminarea securităţii naţionale prin reducerea puterii statului.

Riscul asumării naţionale a unui model cu contraponderi între filosofie, ştiinţă şi teologie este folosirea unuia sau altuia din corpurile de cunoaştere respective ca vectori de influenţă pentru state cu ideologii disfuncţionale din perspectiva democraţiei liberale: a celui ştiinţific pentru propagandă ateistă, a celui religios pentru propagandă autoritaristă.

Fezabilitatea asumării unei educaţii şi cercetări publice policentrice depinde de percepţia elitei politice şi statale asupra rolului României, dacă rolul ei este exclusiv de celulă epitelială la periferia civilizaţiei europene cu potenţial de a deveni un solz mort al unui organism viu, sau dacă este un avantaj ca România să aibă o producţie culturală şi economică rezultată din creativitatea cetăţenilor ei, cu costul unei anume instabilităţi intrinseci guvernabile.

Din ceea ce putem vedea în spaţiul public situaţia pare să fie mai aproape de model ul solz. Alegerea neasteptată a actualului Presedinte a dus la amânarea testului deliberat de stres la scară națională până la succesul partidelor care sunt acum la putere. In curând coșmarul României se va termina, după câte se pare cu un rezultat destul de bun pentru rolul dat țării in flancul estic. Chiar si dintre noi, cetățenii simpli, unii putem fi mulțumiți că am performat in acest context agresiv si aparent haotic fără să ne adaptăm discreditant condițiilor de mediu temporare, sau fără să ne ascundem escapist in lumi mici, decuplate de realitatea socială. Poate că există potenţialul să ne dorim mai mult pentru ţară. Poate că nu există.


Încheiere

Implementarea obiectivului de a avea o educaţie şi cercetare policentrice cu structură de felul celei schiţate presupune voinţă politică, formularea unei variante mai potrivite prin procese de consultare publică, schimbarea strategiilor din domeniu.

Soluţii operaţionale până când aşa ceva s-ar întâmpla pot fi includerea unor pachete de lucru filosofice dedicate unor aspecte ale fundamentelor teoretice şi metodologice ale ştiinţelor în proiecte ştiinţifice unde acestea se potrivesc şi luarea în considere explicită a componentei culturale religioase în termeni teologici acolo unde capitalul cultural are o relevanţă directă asupra cercetării (link).

În condiţiile în care stabilitatea ţări pare să primeze asupra productivităţii ei o soluţie strategică poate fi influenţarea mediului extern nefavorabil din est care duce la această prioritizare. Canalul de comunicare poate fi tocmai viaţa şi instituţiile ortodoxe asemănătoare. Un model de succes economic şi cultural al unei democraţii liberale cu un centru de autoritate cognitivă teologică predominant ortodoxă alături de alte centre de autoritate poate ajuta la transferul valorilor democraţiei liberale către Rusia pe căi informale.

Poate că şi simpla discutare a unor astfel de perspective în spaţiul civic poate ajuta la construirea de punţi peste faliile sociale de diferite feluri.

vineri, 23 februarie 2018

Cazul domnului Tudorel Toader: studenţii şi adevărul ca marfă

“Cum e cu putinţă ca un om care a predat la Universitate dreptatea să ajungă, ca ministru al Justiţiei, să trădeze justiţia ?” Această întrebare pusă aici e o întrebare cu privire la condiţiile de posibilitate ale acestui fapt. Ceea ce ne interesează într-o discuţie în spaţiul civic sunt consecinţele practice ale unui eventual răspuns.

În plan ontologic este posibil pentru că în lume există rău. E limpede pentru oricine că a trăda este rău. În plan ontic este posibil prin manifestările răului în anumite contexte subiective şi obiective. Sunt nişte slăbiciuni personale care predispun la trădare şi nişte constrângeri exterioare care împing către ea. În cazul bine precizat al domnului Toader este posibil prin manifestarea răului în contexte universitare şi politice.

Ce face să ne trădăm vocaţia de profesori ? Din perspectivă subiectivă puţina asumare a acestei vocaţii de a produce cunoaştere şi de a ajuta pe alţii să aibă cunoaştere şi să contribuie la crearea ei.

Nobleţea unei astfel de vieţi o dăm la schimb pentru altceva. Pentru avantaje materiale, pentru putere, sau din sfidarea binelui, căruia, bine fiind, îi cerem să ne deresponsabilizeze, să ne scoată din orice situaţie rea ca o dovadă că există. Iar dacă nu o face, înseamnă că nu există.

Din persepctivă obiectivă trădăm sub presiunea unor practici generalizate social, chiar instituţionalizate. O astfel de practică este să credem că adevărul nu are o valoare în sine, ci doar una instrumentală, pentru a face altceva cu el. În această abordare universităţile nu sunt diferite principial de nişte firme, tind să adopte un model exclusiv antreprenorial.

La rândul lui acest model de universitate este favorizat de un context social al erodării încrederii în adevăr ca valoare în sine.  La o analiză pe termen mediu (decenii) erodarea e un fenomen specific pieţelor de media / PR şi bruiază canalele de comunicare între cetăţeni şi stat deschise de societatea civilă şi mass-media cu rol de autoreglare a funcţionării democraţiilor liberale. Funcţionalitatea acestor canale depinde de existenţa unor propoziţii descriptive adevărate care să descrie faptele statului şi cetăţenilor, în particular ce este drept şi ce este nedrept. Când nu ai adevăr e ca şi cum ar dispărea sistemul endocrin dintr-un organism.

La o analiză pe termen lung procesul de erodare a încrederii în adevăr ca valoare în sine nu e lipsit de asociere cu secularizarea occidentului şi explozia post-modernistă relativizantă.

Tehnicile de propagandă (spin), în care se încadrează prestaţia de ieri a domnului Tudorel Toader, ţin de fondul funcţionării actuale a celei de a patra puteri în state şi a partidelor politice, nu sunt ceva accidental. Dânsul a făcut o reîncadrare a activităţii DNA (eng. “reframing”) cu un scop politic anume. A dat acestei tehnici aparenţa unui discurs academic pentru a beneficia de un transfer de autoritate dinspre ştiinţă către politică. Chiar ieri un alt politician adopta o tactică similară spunând că trebuie să fie abordată ştiinţific candidatura la preşedinţie a unui partid la putere. Dacă apelul la autoritatea Bisericii în 2014 nu a dat roade poate că va da cel la ştiinţă.

Putem observa că naraţiunile actuale „high profile” despre „fake news” sunt doar un element din fenomenul general al erodării adevărului. Şi putem spera că aceste naraţiuni indică o schimbare în modul de proiectare a discursurilor publice în urma intrării prea multor oameni din occident în disconfort în manipulare.

“Cum e cu putinţă ca un om care a predat la Universitate dreptatea să ajungă, ca ministru al Justiţiei, să trădeze justiţia ?” Este posibil pentru cine ştiinţa e o marfă, studenții un instrument de profit şi rolul academic o treaptă către putere. O viziune tentantă şi pentru mulți studenți fără interes în cunoaştere, ci doar în bunurile care se pot obține cu ea. Un mod de raportare la adevăr caracteristic modului antreprenorial de a gândi o universitate. Fără valori perene universitățile sunt doar niște afaceri oarecare, iar profesorii niste rechini oarecare.

Spiritul antreprenorial trebuie să fie instrumental pentru cultura adevărului, nu invers. E nevoie de management, dar responsabil, cu discernământ. Esenţială este viaţa adevărului în lumea academică. Viaţa adevărului este fiziologia oricărei comunităţi academice. Viaţa nu este nici rigidă, cadeverică, servind dogmatic o putere, nici asemenea norilor, într-o schimbare mult prea rapidă, servind absenţei oricărei responsabilităţi faţă de sine şi semeni.

Este o falsă dilemă alegerea între lipsa adevărului consolidat, între o realitate fluidă, şi un adevăr dogmatic, corespunzând oricărei realităţi pe care o fundamentează constrângător. Există o cale de mijloc. Oricine a înţeles cu ce se ocupă gândirea o cunoaşte.

Acţiunea civică autentică, onestă, trebuie să fie calibrată şi planificată în funcţie de realităţile culturale ale erodării încrederii în adevăr. O minimă cunoaştere a acestui context al acţiunii este necesară (pdf). La fel de importantă este descurajarea rigidizării adevărului prin abordare dogmatică, exceptând contextele culturale unde dogma e doar o treaptă către un alt fel de adevăr, despre care nu se poate vorbi prea mult.



luni, 5 februarie 2018

“Curajul de a fi” de Paul Tillich – note de lectură

Cartea “Curajul de a fi” [1] ne propune o incursiune în istoria conceptului de curaj, discută câteva consecinţe asupra mentalităţilor în diferite epoci, iar la final formulează un concept general de curaj în context creştin.

“Curajul ca act uman, ca problemă de evaluat, este un concept etic. Curajul ca autoafirmare universală şi esenţială a fiinţei unui individ este un concept ontologic.” (pag. 9). Cu această taxonomie generală discuţia porneşte de la Platon şi ajunge până în contemporaneitate.

Direct relevante pentru situaţia actuală civică şi politică de la noi mi se par câteva lucruri:

1.      Se poate documenta că există un curaj de a-ţi manifesta individualitatea şi unul de a participa la acţiuni colective. Afirmarea individualităţii nu e imcompatibilă cu a fi parte la ceva care te integrează organic. Afirmarea individualităţii pare să ducă la conformismul democratic.
2.      Se poate susţine convingător prin apel la diferite texte că există ca fenomen un curaj de a avea o trăire mistică în sensul unei scufundări în fiinţa divină (sau în finiţa în sine) lăsând în urmă tot ce e lumesc, adică şi identitatea individuală, şi există un curaj de a avea o întâlnire personală cu persoana divină, care îţi menţine individualitate. Autorul propune un curaj de nivel şi mai general, care le depăşeşte pe cel mistic şi de întâlnire personală cu Alteritate, oferind o soluţie pe linia fenomenologică a unei ontologii care depăşeşte distincţia dintre subiect şi obiect.
3.      Se poate arăta că fanaticul nu are curaj, ci îşi sublimează disperarea în agresivitate. “El se abandonează pe sine însuşi pentru a-şi salva viaţa spirituală. El “evadează din libertatea lui””. Fanaticul atacă “cu violenţă disproporţionată pe cei care nu sunt de acord şi care dovedesc, prin dezacordul lor, elemente din viaţa spirituală a fanaticului pe care trebuie să le suprime în el însuşi. Fiindcă trebuie să le suprime în el însuşi, trebuie să le suprime şi în alţii.” (pag. 62-63)
4.      Modul general de construcţie a acestei cărţi.

În ce priveşte primul punct, protestele de stradă şi acţiuna civică în genere sunt o manifestare a curajului oamenilor. Nu se poate susţine că aceştii oameni se susţin doar pe ei sau numai apără o cauză de intere general, curajul lor se manifestă pe multiple planuri. Curajul e asemenea unei mânuşi pe care poţi să o întorci pe dos de mai multe ori Un strat e curajul de a fi tu însuţi, altul e curajul de a fi parte dintr-o entitate mai amplă care te integrează organic, iar al treilea cel e de a primi să treci dincolo de primele două către temeiul lor.

Poţi avea deasupra sau pe dos pe unul sau altul dintre felurile de curaj, după cum întorci mânuşa. În fiecare situaţie de viaţă e potrivit mai degrabă un anume fel de curaj, dar celelalte sunt co-prezente fără a fi active.

Conformismul democratic, ca orice conformism, poate să îşi piardă busola morală, ceea ce duce la subminarea condiţiilor pentru afirmarea individualităţii proprii. Regăsirea permanentă a busolei, ieşirea din conformism şi asumarea curajoasă din nou a democraţiei, sunt decisive pentru subzistenţa democraţiilor liberale (articol aici).

În ce priveşte al doilea punct, să-l pui pe Dumnezeu dincolo de distincţia subiect-obiect are sens din punct de vedere fenomenologic, dar nu are din punct de vedere teologic practic, ne- academic, adică din punct de vedere al îndumnezeirii omului - în ortodoxie.

Este adevărat că oricine se gândeşte la aceste lucruri din perspectivă filosofică poate să ajungă la concluzii similare dacă foloseşte un anumit limbaj tehnic. Cine se roagă, însă, nu are nevoie să ajungă la vreo concluzie. Practica nu are nevoie de o reconstrucţie conceptuală a practicii ca să poată subzista.

Reconstrucţiile conceptuale se pot face în diferite feluri. Reconstrucţia făcut de Paul Tillich dizolvă teoretic miza a-teismului, prin depăşirea nivelului teist de interpretare a religiei, dar soluţia formulată e nerelevantă practic pentru detensionări sociale pentru că are costuri de acces prohibitive. Nu ne putem aştepta să fie prea multe persoane care înţeleg despre ce e vorba. De altfel, depăşirea nivelului teist e o miză probabil doar în protestantism, în ortodoxie situaţia e multi-faţetată, paradoxală, tainică. Creştinismul ortodox nu e nu teism, numai perspective parţiale din exterior îl pot evalua astfel.

În ce priveşte al treilea punct, teroriştii musulmani, legionarii din trecut, sau persoanele care ieri au oprit prin agresiune un spectacol de film sunt nişte laşi.

Fanaticul în genere este un laş, el fuge de libertatea sa de a-şi răspunde personal la ceea ce îl frământă în privinţa credinţei sale şi se abandonează unei entităţi supraindividuale, grupul, naţia, coreligionarii. Se distruge pe sine pentru a-şi salva viaţa spirituală. Auto-afirmarea fanatică nu este un curaj, ci o disperare, o deznădăjduire, ultima treaptă înainte de sinucidere.

Cauza fanatismului este slăbiciunea, fie una din fire, fie una rezultată din subnutriţie culturală. Fanaticul atacă cu violenţă pe cei care par să susţină ceea ce el trebuie să suprime în el însuşi şi nu e capabil să o facă.

Fanatismul nu se combate prin contra-reacţie, ci prin întărirea acestor persoane din vreme, preventiv. Cei cu potenţial de radicalizare trebuie sesizaţi de liderii lor spirituali, educaţi, sau dacă nu au mintea necesară să li se ofere mai multă dragoste omenească şi treabă cu folos de făcut. Omul slab nu se poate mulţumi cu dragostea lui Dumnezeu, este imatur şi permanent dependent de alţii. Dacă este o persoană religioasă trebuie neapărat avut grijă să nu devină un fanatic.

Rolul oamenilor religioşi puternici în a controla fanatismul este decisiv.

În fine, ultimul punct. “Curajul de a fi” e un exemplu tipic de gândire structurală. Gândirea structurală e coborâre la scară (eng. down-scaling” de la noțiuni universale cum e ființa ca ființă către cele relevante pentru decizii de context imediat, actuale. Poate avea mai multe sau mai puține etaje, iar trecerea se poate face ca un fel de "deducție" rigidizantă sau prin metode diverse, acceptând relativa autonomie a fiecărui etaj, inclusiv a imediatului.

Un caz particular e drumul invers, ca ridicare la scară (egn. up-scaling”, prin care întemeiezi generalul doar pe empiric si imediat.

Gândirea liniară, cea prin care se ajunge la consecinţele sociale şi politice ale gândirii structurale, operează pe un singur etaj, cel mai uşor de înțeles, de scară mică, şi se consolidează cu cateva proptele structurale, nu multe, ca să fie uşor de comunicat şi înțeles. Nu are nici o autonomie argumentativă, nu poate duce la vreo concluzie constrîngătoare, depinde de ce vrei din-ainte.

Disputele din spațiul public sunt liniare cu mici proptele. Cunoaşterea tiparelor structurale ale culturii unei țări aau epoci condiționează eficiența acțiunii publice sau înțelegerea a ce se întâmplă sau s-a întâmplat.

Structurile intermediare se schimbă lent în decenii, iar modul de formulare si împachetare a temeiurilor, fundamentelor, în secole.

Identitatea majorității oamenilor e susținută prin argumente liniare cu câteva proptele, mai superficiale sau țintind direct in fundamente. Se poate face surfing identitar sau se poate alege un rol profund în cunoștință de cauză sau doar din conformism.

A leza identitatea oamenilor maturi indiferent de ce au ales e o agresiune. Trecerile personale trebuie să se facă liber. Fiecare om are dreptul să isi crească descendenții cum crede mai bine.

Cartea lui Paul Tillich ne foloseşte ca să înţelegem astfel de lucruri şi ne arată ce înseamnă curajul de a le spune.


Note


[1] Tillich P., 2007, Curajul de a fi, Editura Herald, Bucureşti


sâmbătă, 3 februarie 2018

Fură guvernanţii noştri, sau își împart ?

Un prieten a ridicat această subtilă problemă de filosofie politică. Nu ştiu care e răspunsul, tot ce pot face e o schiţă a structurii întrebării.

Întrebarea e legată de felul în care conceptualizăm relaţia cetăţenilor cu instituţiile statului. Sunt cel puţin două feluri de a face asta, unul caracteristic democraţiilor liberale, altul este tradiţional, autoritarist.

Dacă gândim că guvernanţii sunt în serviciul public, aşa cum este cazul într-un stat de drept, fură. Dacă gândim că sunt stăpânire, administratori a ce ne-a lăsat Dumnezeu, cărora le datorăm ascultare, îsi împart, asemenea vameşului din sicomor.

Totuşi, ceea ce ne interesează din punct de vedere practic în sociatetae civilă este ce fac ei de fapt, nu ce credem că fac ei în funcţie cum gândim. Relativismul nu ne poate umple cardurile ca să facem fapte bune din aceşti bani.

Ce fac guvernanţii de fapt depinde de cum este România de fapt, ce fel de stat este. Aici ar fi cel puţin trei aspecte : ce fel de stat este din punct de vedere legal, o chestiune la care pot răspunde specialiştii în drept, ce fel de stat este din punct de vedere social şi economic, domeniu în care au competenţă cei din ştiinţele sociale, cel fel de stat este din punct de vedere cultural, unde ştiinţele umaniste ne pot ajuta.  Din interacţunile subtile între constrângerile de drept, cele socio-conomice şi cele culturale rezultă, probabil, România de fapt.

Pare destul de rezonabil să credem că nimeni nu ştie cum este România de fapt. Unii teoreticieni spun că nici nu există astfel de entităţi sociale globale, alţii spun că există, iar între cele două extreme sunt o mulţime de poziţii intermediare, cum ar fi aceea că există nişte regularităţi juridice, sociale, economice şi culturale pe care le putem observa empiric şi pe care pentru a le interpreta folosim un obiect teoretic de genul societate, stat, care însă nu are o realitate tare, obiectivă.

Cele enunţate în paragraful anterior sunt în tensiune puternică cu faptul observabil că toată lumea vorbeşte despre România ca şi cum ar exista în mod obiectiv. România există, iar unii dintre noi o iubim. Ce iubim ? Mai mult, unii, politicienii, fac planuri de management, stau la întâlniri internaţionale la masă în numele ei, etc.

Tensiunea dintre evidenţa existenţei României şi imposibilitatea de a spune cum este de fapt se rezolvă teoretic poate considerând că România este un fapt instituţional, mai precis un sistem complicat de fapte instituţionale. Între caracteristicile unui fapt instituţional se află cea că există atâta vreme cât cei pentru care există sunt de acord cu asta.
·         Un exemplu de fapt instituţional care pare uşor de înţeles este căsătoria. E uşor de înţeles în interiorul grupului cu aceeaşi părere despre ce înseamnă. Cât de uşor de înţeles este la scara unui stat sau a unei uniuni de state se vede din disputele în jurul a ce înseamnă din punct de vedere legal, teologic, etc. Cu toate aceste neajunsuri, ne poate oferi o intuiţie asupra a ce este România din această perspectivă teoretică.

Faptele instituţionale, inclusiv România, sunt aşa cum au decis oamenii în trecut şi cum decid cei din prezent. Faptele instituţionale evoluează, dar nu oricum. Ceea ce s-a decis în trecut are consecinţe asupra felului în care se poate decide în prezent. Dacă am decis să mă tund zero acum o lună nu pot decide azi să îmi fac cărarea pe dreapta. În mod analog există nişte constrângeri obiective şi asupra faptelor instituţionale. Nu pot să fac orice din România, chiar dacă pot să vreau orice.

Ce am decis noi să fie România un stat de drept, sau să fie mai degrabă un stat autoritarist ? În diferite moment istorice unii au decis una, alţii alta. Comuniştii au decis chiar ca România să fie un stat totalitar. La fel şi legionarii. Nu putem fi acum chiar orice vrem, purtăm această moştenire cu efectele ei.

O condiţie fundamentală pentru ca ce vrem să devină realitate este să ştim ce istorie avem, o istorie cât mai realistă. Care istorie ea însăşi nu poate exista, ci putem avea doar perspective asupra adevărului istoric. Probabil că trebuie să citim mult şi să ne formăm opinii dintr-o competiţia pe piaţa ideilor. Altminteri fiecare îşi va prezenta istoria lui convenabilă, conform intereselor ca România să fie cumva anume. Dacă nu facem asta există un risc mare să decidem ceva ce nu se poate transforma în realitate. Va avea nişte consecinţe asupra realităţii, dar nu cele pe care ni le dorim. Dată fiind neclaritatea principială a atâtor lucruri legate de ce anume este o ţară, cum evoluează, cum poate fi controlată, este rezonabil să cerem decidenţilor să nu rişte prea mult, să ia decizii pas cu pas, ca să vedem ce se întâmplă.

În final o modestă părere, subiectivă. Nu e nevoie să câştige definitiv adepţii unui model cultural sau altul, nu e nevoie să credem toţi că guvernanţii fură, sau să credem mai degrabă că îşi împart ce ne-a Dumnezeu tuturor şi lor să în special. Ce este nevoie, cred, este să acţionăm cu măsură când folosim reprezentările pe care le avem asupra ţării sau unor părţi din ele. Să le folosim acolo unde e cazul, nu la orice.

De exemplu, cred că excesul sau carența de viață religioasă in lume ne face să îi transferăm funcţiile in viața socială democratică generând tensiuni si ineficiență în funcţionarea statului. În particular sunt de părere că :

·         la nivelul vieții sociale democratice nu există stăpânire, există doar un transfer de putere de la cetățeni la guvernanți contra servicii publice. Modelul bizantin e un obiect istoric, fără aplicabilitate in secolul XXI.
·         în lumea liberă, societatea deschisă, nu există luptă între bine si rău. Nu e nimic de salvat. Asta este doar in plan spiritual, personal.

Teendința excesive religioase şi salvaţionist seculare  sunt probabil statistic minoritare în societate în forma lor autentică, sincer asumată, dar ele dau muniție unor răpitori politici sau administrativi cvasipsihopaţi care le folosesc pentru a domina, a distruge fibra socială fie prin rigidizare naţionalistă, fie prin dizolvare globalistă, ca să facă bani cu o ideologie sau alta. Pentru că se poate.

Probabil că suntem în acest montagne russe cultural pentru că am preluat necritic modelul francez de stat. Modelul francez teocid si regicid e nepotrivit pentru cultura română, profund spiritualizată. dacă domină. E cu folos doar pentru contrabalansarea autoritarismului bizantin gata să transforme oamenii în sclavi de facto, sau a unui pragmatism anglosaxon exagerat, gata să transforme adevărul in utilitate. Nici unele nu se potrivesc deplin culturii române, fapt cu totul firesc - dat fiind că au fost inventate în alte culturi.

Nu e vorba aici de a avea orgoliul unui model românesc. E vorba de a folosi creativ instrumentele instituţionale existente pe piaţă, nu prosteşte, idolatrizându-le. Dacă va ieşi ceva caracterizabil ca românesc, dacă vom putea să producem vreo specie culturală, se va vedea în două secole de încercare şi eroare de acum încolo.

România are nevoie de discernământ, nu de copy paste al unor structuri formale de succes in culturi diferite. Discernământul nu se predă la şcoală, vine dintr-o tradiţie, îl capeţi sau nu alături de oameni care îl au şi pe lângă care uceniceşti.

E nevoie acut de o actualizare a practicilor Bisericii de raportare conceptuală la cei care sunt la putere în democrații liberale. Altminteri vrem nu vrem îi legitimăm prin limbajul liturgic folosit. Nu se pune problema schimbării lui, dar poate a interpretării lui la predicile unor înalţi ierarhi.


Guvernanţii noştri fură şi își împart.



Sursa foto: