Păcatul nu este o încălcare a regulilor: câteva consecințe sociale

În acest text încerc să formulez un răspuns la întrebarea de ce o înaltă față bisericească poată să nu fie vinovată când dă declarații false cu implicații financiare importante, un judecător creștin nu este vinovat când face milostenie neaplicând legea în cazul unui preot spre binele țării, un organizator de pelerinaj nu e vinovat când merge cu 120 la oră în localități și taie linia continuă ca să nu piardă o trecere cu bacul sau o trecere la vamă neaglomerată, un polițist creștin nu e vinovat că nu ia un talon cu ITP expirat de șase luni în fațe evidenței situației dificile a familiei deținătorului, și așa mai departe. Voi încerca să arăt că păcatul, singurul care induce vinovăție la un creștin, nu este o încălcare a regulilor, fie ele creștine, seculare, sau de altă natură.

În timp ce regulile sunt resurse organizaționale și sociale formulate explicit sau implicite păcatul se referă la scopuri personale, nu la reguli. Păcatul este o ratare a țintei, a scopului final de viață ales, iar scopurile relevante pentru creștin sunt două: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Cele două scopuri nu au caracter de regulă, nu pot fi formalizate printr-un conținut complet specificabil, în timp ce orice regulă poate fi formalizată și poate fi instituționalizată.

Păcatul are caracterul unei trădări în raport cu înțelegerea asumată într-o relație interpersonală. Dacă există sau nu o trădare se evaluează din relația inter-personală efectivă, nu poate fi evaluat în mod obiectiv prin criterii externe. Încălcarea unei reguli poate fi evaluată prin criterii obiective. Trădarea este o formă a lipsei de dragoste, poate exista și când toate regulile evaluabile obiectiv sunt respectate.

Discuția cu privire la faptul că o persoană a încălcat o regulă este în registrul instituțiilor umane și nu are neapărat o relevanță duhovnicească. Poate avea, pentru oricine este creștin, prin prisma felului cum este purtată discuția, dar în fondul ei instituțional este independentă, decuplată de viața duhovnicească. Faptul că cine trece pe roșu va pierde permisul de conducere nu are nici o conotație duhovnicească. Felul cum interacționează polițistul cu contravenientul poate avea o astfel de dimensiune, și va fi o problemă personală a persoanei care joacă rol de polițist, dacă este creștin, fără a avea nici o semnificație instituțională din perspectiva codului rutier. Situația este similară pentru orice alt tip de reguli: din spațiul academic, de bună guvernare, din codul civil și penal, etc.

Păcatul se rezolvă în ortodoxie prin spovedanie, adică printr-o o reașezare a scopului pe direcția țintei bune într-un context acceptat de Biserică, adică de Hristos. Spovedania nu se face prin bifarea unor reguli care nu au fost respectate, deși astfel de liste pot fi de folos ca indicatori ai îndepărtării de scopurile bune. Esența spovedaniei ei este revenirea la dragoste, ceva care nu poate fi bifat, ci doar făcut efectiv, prin străpungerea inimii, în termeni duhovnicești.

Dacă ar fi să facem o analogie cu o organizație, păcatul este dizolvarea organizației, schimbarea proiectului de viață din viață cu țintă dragostea în viață către altceva, idolatră în diverse feluri, aducând în locul dragostei un idol, un alt scop. Încălcarea regulilor umane prin excepție, ca parte a funcționării organizației vieții persoanei creștine bine orientate e ceva acceptabil, pe baza discernământului, și nu constituie un păcat. Respectarea tuturor regulilor umane asumate ca scop în viață, dincolo de contextul lor local instituțional, este o situație de idolatrie, un păcat.

Critica faptelor celor care conduc, și ale oricui joacă un rol organizațional, în limitele regulilor instituționale existente nu este în mod necesar un păcat, depinde cum se face și de consecințele criticii, roadele ei. Critica celor care joară diverse roluri ca persoane este un păcat, pentru că se abate de la scopul dragostei față de semeni. Creștinii au datoria să se limiteze la a critica fapte într-un fel care să ducă la roade bune și au datoria să se delimiteze de cei care critică persoane.

În fine, o altă consecință socială importantă este riscul asociat unui creștinism interpretat abuziv, fără discernământ. Riscul există deoarece existența discernământului se poate constata numai post-factum, prin consecințe. Dacă ele sunt bune beneficiem cu toții, dacă ele sunt rele la fel. Creștinul este liber să își asume ce riscuri dorește, dar nu există nici o obligație din partea celor care nu cred să suporte aceste riscuri. Separarea formală a statului de Biserică pare a fi nccesară pentru a ține sub control astfel de riscuri, dat fiind că oricum această separare în fapt nu poate exista la fel de puternic ca în reglementări. Orice pretenții de tipul celor din Rusia de a include referiri la Biserica națională în Constituție sau de a asigura poziții în legislativ clerului vor trebui respinse ca multe prea riscante social.

Foto: crucea bisericii mănăstirii Sf. Serafim de Sarov, Dobrogea.

Instrumentalizarea, canalizarea şi lichidarea societăţii civile româneşti

În memoria domnului Mihail-Radu Solcan

În acest text descriu pe scurt felul în care societatea civilă urbană seculară şi cea creştină au fost instrumentalizate, canalizate şi lichidate din punctul de vedere al relevanţei pentru următorul deceniu.

Prin societate civilă înţeleg cetăţeni organizaţi independent de stat care verifică permanent calitatea serviciilor publice furnizate de stat contribuabililor şi / sau se angajează în furnizarea unora atunci când statul nu le furnizează şi când poate fi înlocuit statul în furnizarea lor. Funcţia principală a societăţii civile este să închidă bucla cauzală de retroacţiune (feed-back) între contribuabili şi stat între ciclurile electorale, eficientizând indirect acţiunea instituţiilor statului printr-un control extern. Funcţia secundară este să completeze gama de servicii de interes public la scări mici, acolo unde ar fi ineficientă intervenţia statului.

Prin instrumentalizare înţeleg folosirea oamenilor organizaţi în societatea civilă pentru alte scopuri decât funcţiile lor sociale evoluate natural. Prin canalizare înţeleg direcţionarea oamenilor organizaţi în societatea civilă printr-o politică de nudging (“ghionturi” sociale) către proiecte care urmăresc discreditarea lor în privinţa capacităţii de a exercita funcţiile sociale evoluate natural. Prin lichidare înţeleg inducerea incapacităţii de a mai îndeplini funcţiile evoluate natural o perioadă lungă de timp

Societatea civilă creştină are rolul natural să reacţioneze la ce face statul din perspectiva valorilor creştine. Instrumentalizarea a fost făcută prin preluarea acestor valori şi dorinţe legitime în proiecte politice de partid şi în proiecte de consolidare a intereselor organizaţiilor religioase de a avea acces la resurse publice. Canalizarea s-a făcut prin construirea unor coaliţii civice aservite politic, prin susţinerea lor organizaţională religioasă, iar lichidarea prin campania care a dus la respingerea publică fără echivoc a valorilor creştine în discuţie şi umilirea susţinătorilor lor pe plan civic. Mutaţiile politice ulterioare au permis reluarea susţinerii acestor valori exclusiv pe planul organizaţional, al religiei instituţionalizate, fără să mai existe nici un rol al societăţii civile creştine. Printr-o politică de nudging din partea organizaţiilor religioase oamenii sunt îndemnaţi să se exprime exclusiv pe plan organizaţional. Exprimările civice autentice sunt discreditate în imaginea publică, iar cei care le mai iniţiază au o poziţie marginală. Organizaţiilor civice li s-au dat roluri de către organizaţiile religioase. Rezultatul net este limitarea partenerilor de dialog cu statul în chestiunile ce ţin de valorile creştine la organizaţiile religioase şi în particularea subminarea proiectelor politice creştin-democrate

Societatea civilă urbană seculară are rolul natural să apere interesele ce ţin de libertatea civică şi politică în general, independent de conţinutul ei, de ideologia celor care şi-o manifestă în limitele jocului democratic, să apere interesele legate de servicii publice gestionabile doar de către stat cu mijloacele actuale, cum sunt unele dintre cele legate de mediu, precum şi alte interese lezate sau nesusţinute eficient prin politici de stat. Instrumentalizarea a fost făcută prin preluarea acestor valori şi dorinţe legitime în proiecte politice de partid, canalizarea prin permiterea construirii unui partid care să reprezinte aceşti oameni, iar lichidarea prin deturnarea partidului către oameni controlabili, cu pasul final constând livrarea acestei energii politice unui birocrat european agreat, dar fără capacitatea de a construi un vehicul politic de unul singur.. Reprezentanţii cei mai proeminenţi ai acestei părţi ai societăţii civile au fost fie eliminaţi, fie marginalizaţi, iar nişa iniţială de centru-stânga a acestei mişcări a fost eliberată pentru a face loc post-comuniştilor în vedere viitoarei lor reforme interne ca parte din aranjamentele generale de controlare a iniţiativelor cetăţenilor. Rezultatul net este limitarea partenerilor de dialog cu statul în chestiuni ce ţin de drepturi civice şi politice la organizaţii de partid şi o pseudo-societate civilă (organizaţii controlate, sau fără interese civice autentice, reprezentante are unor interese grupale).

Odată cu lichidarea societăţii civile se poate observa că peisajul comunicării publice începe să fie  dominat de lipsă de transparenţă instituţională şi de propagandă în serviciul diferitelor organizaţii, de propunerea unor interpretări a situaţiei publice fără să mai fie foarte transparent ce se întâmplă din punctul de vedere al intereselor cetăţenilor. Un indicator al acestei stări de fapt este diseminarea ideilor că nu poate exista societate civilă reală într-o societate ca a Româniai, cu sugestia implicită că e nevoie de o etapă cvasi-paternalistă de dezvoltare, de o expertocraţie Un alt indicator relevant este accentul în agenda publică pe priorităţi exclusiv materiale, cetăţenilor li se propun ca obiective pensii, salarii, autostrăzi, alte tipuri de resurse materiale, iar orice investiţie serioasă în educaţie, cultură, cercetare, este amânată pe termen nedifinit ca indezirabilă statului, pentru că ar produce condiţiile necesare unei societăţi civile puternice, percepută ca inoportună. Statul, partidele şi organizaţiile religioase nu au nici un interes în existenţa unor cetăţeni care să îşi manifeste interesele civice, să critice punctual politici publice şi măsuri, să le eficientizeze. Fereastra de oportunitate pentru aşa ceva s-a închis pentru cel puţin un deceniu, ea a fost generată de luptele interne din instituţiile de forţă ale statului, diferitele tabere au apelat la cetăţeni ca să îşi rezolve interesele, iar apoi i-au eliminat din nou din ecuaţia publică. Odată cu încheirea conflictului lor intern toate organizaţiile menţionate au interesul în crearea unei relaţii de dependenţă organizaţională, în limitarea libertăţii de gândire, de exprimare şi de iniţiativă a cetăţenilor.

Sucesul politicii de instrumentalizare, canalizare şi lichidare a societăţii civile româneşti nu poate fi decât temporar, el corespunde unui stadiu al procesului de maturizare a societăţii româneşti. Simplul fapt al vizibilităţii acestor procese ca urmare a accesului la informaţie independentă, presa internaţională, „social media” în care liderii fostei societăţi civile pot să se exprime, este un indicator de lipsă de durabilitate a unui astfel de demers. El va servi intereselor pe termen scurt ale persoanelor beneficiare material de pe urma organizaţiilor pe care le controlează, fără să servească nici organizaţiilor lor pe termen lung, nici ţării. Interesul organizaţiilor pe termen lung este să producă ce este menţionat în scopurile organizaţionale, să fie eficiente şi eficace, nu să asigure benificii speciale fără producerea unor servicii de calitate. Nici eficienţa, nici eficacitatea la scara ţării nu pot fi asigurate fără control extern din partea societăţii civile, ca reprezentantă a intereselor beneficiarilor finali, cetăţenii. Nudging-ul ca tehnică de stimulare a comportamentului raţional este necesar şi în sens invers, din partea cetăţenilor către stat, iar vectorul principal între alegeri este o societate civilă autentică. Orice organizaţii care îşi domină beneficiarii sfârşesc prin a se degrada intern (Rusia, Iran, Coreea de Nord), cu o rezistenţă şi rezilienţă culturală scăzută, cu o adaptabilitate scăzută  la modificări ale mediului global.

Un alt factor care va duce la revigorarea societăţii civile româneşti este contextul inter-naţional, în particular competiţia în interiorul civilizaţiei europene dintre grupul anglo-saxon şi cel continental. România este racordată la ambele, cetăţenii au posibilitate de exit în ambele, ambele au nevoie de oameni liberi şi creativi capabili să producă valoare adăugată în proiectele organizaţionale şi ambele îşi asumă explicit politica de atragere a acstui fel de cetăţeni. Accentul în România exclusiv pe aspecte materiale şi ataşamente emoţionale, importante, dar nu suficiente, nu poate satisface acestă categorie de oameni tipici pentru cei care au fost implicaţi în societatea civilă tocmai lichidată. Aceşti oameni au nevoi accentuate ce ţin de vârful piramidei lui Maslow, pentru care statul în forma actuală nu poate şi nici nu vrea să asigure condiţii de satisfacere. Elita statului va fi obligată de evidenţa depopulării de elementele cele mai productive să livreze condiţii de libertate autentică civică şi politică. Un indicator al procesului de revigorare civică va fi felul cum sunt bugetate şi implementate public investiţiile în cunoaştere (cultură, educaţie, cercetare), singurele care asigură pe fond condiţiile de libertate autentică civică şi politică.

În acest text am descris pe scurt felul în care societatea civilă urbană seculară şi cea creştină au fost instrumentalizate, canalizate şi lichidate din punctul de vedere al relevanţei pentru următorul deceniu, şi am arătat că procesul de revigorare este inevitabil în actualul context internaţional. Pierderile de resurse financiare publice direcţionate ineficace şi ineficient către persoanele cu comportament oportunist care au controlat procesul de lichidare sunt şi ele inevitabile, reprezentând costuri ale procesului istoric de maturizare socială.

Binele în lumea regimului comunist

Istoria poate fi gândită în termeni de procese cu variate durate care se împletesc unele cu altele într-un continuum şi în termeni de obiecte bine de delimitate în timp care se leagă unele de altele prin nişte relaţii constând în anumite procese privilegiate. Metafora în primul mod de gândire este cea a unei funii împletite din fire (procese), în cel de al doilea caz este cea a unor mărgele legate unele de altele.

Ambele moduri de gândire sunt necesare înţelegerii realităţii şi funcţionării societăţilor, primul dă o imagine analitică realistă, constrânsă de fapte, al doilea permite o simplificare a complexităţii (o reducere a dimensionalităţii) compatibilă cu un discurs comunicabil eficient publicului larg în diferite scopuri. Al doilea mod de a gândi la un om este fie o interpretare a rezultatelor primului în vederea comunicării, mai rar, atunci când omul are acces la cunoaşterea detaliată a faptelor istorice, fie o internalizare a unui discurs public deja construit în mod simplificat, prin proiectarea proceselor complexe în obiecte istorice etapizate, de către alte persoane, cel mai adesea. Producerea primului mod de a gândi este instituţionaliză academic, producerea celui de al doilea este instituţionalizată prin educaţia generală privată şi de stat, prin popularizarea ştiinţei istoriei, prin discursurile politice. Realitatea istorică poate fi percepută la prima mână, analitic, sau la a doua mână, simplificată pentru comunicarea publică.

Situaţia post-comunistă are o anumită particularitate în privinţa înţelegerii binelui în regimul comunist: coexistenţa în spaţiul public a discursului la a doua mână cu discursul la prima mână. Discursul realist, analitic, rezultat din observarea nenumăratelor procese efective, este accesibil parţial tuturor martorilor istorici ai faptelor vieţilor lor, există în viaţă deţinătorii istoriilor realiste parţiale, nu există doar istoricii care sistematizează informaţiile despre aceste fapte la scară mai mare. Ca rezultat construcţia simplificată la mâna a doua comunicată publicului larg, de tipul mărgelelor înşirate, va fi confruntată personal de foarte mulţi oameni cu realitatea cunoscută de fiecare dintre supravieţuitorii regimului. Nu e de mirare că rezultatul confruntării nu poate fi decât constatarea gradului mai mult sau mai puţin scăzut al realismului modelului simplificat comunicat public în raport cu experienţa personală directă. Indiferent dacă în discursul public se va livra o afirmaţie de felul mărgeaua comunistă pe aţa istoriei a fost rea, demonică, sau se va spune mărgeau comunistă a fost bună, folositoare, această afirmaţie va fi contestată de o oamenii efectivi, iar utilizarea ei publică politică, cu rol reparatoriu, etc, sau dimpotrivă, cu rol politic justificativ pentru menţinerea unor practici comuniste, va fi ineficientă, scopul nu va putea fi atins. Atunci când cunoaşterea realităţii detaliate efective va dispărea din spaţiul publicului larg odată cu moartea biologică a celor care au trăit atunci şi se va restrânge la laboratoarele academice soluţia instituţională de acest fel, mărgele înşirate, va putea funcţiona din nou. Până atunci tot spaţiu public va fi turbulent în această privinţă, a binelui în lumea regimului comunist.

În acest moment putem formula următoarele întrebări:

·         În ce mod este bine să gândim despre binele din lumea regimului comunist ?

·         În ce mod este bine să comunicăm despre binele din lumea regimului comunist ?

Răspunsul la prima întrebare pare a fi că este bine să gândim, în mintea noastră, în termenii unor procese, adică a unor fapte efective, nu a unor obiecte istorice care sunt bune. Când vorbim despre instituţii religioase, de securitate, militare, academice, despre orice organizaţie în termeni de bune sau rele suntem într-un discurs la a doua mână. Orice discurs la a doua mână devine nenuanţat şi partizan, falsificatoriu într-o măsură mai mică sau mai mare. Gândirea personală bună este o gândire nuanţată, la prima mână, analitică, evaluând moral faptă cu faptă şi abţinându-se să evalueze acolo unde nu cunoaşte procesul respectiv.

În ce priveşte a doua întrebare, cum este bine să comunicăm, răspunsul este constrâns şi de situaţia receptorului mesajului transmis, de modul său de gândire, precum şi, dacă actul de comunicare este public, de faptul că mesajul odată eliberat poate fi preluat şi instrumentalizat în disputele ideologice şi politice care folosesc în mod dominant la ora actuală numai o gândire la a doua mână. Există o piaţă cu interese uriaşă bazată pe discursuri istorice la a doua mână, a cărei cunoaştere detaliată nu este posibilă din perspectiva unui cetăţean oarecare, şi prin urmare nu se poate anticipa rezultatul unui anumit conţinut realist comunicat, cine îl va instrumentaliza, care vor fi consecinţele. Comunicarea adevărului despre binele asociat unor fapte ale oamenilor din regimul comunist în diverse contexte personale şi organizaţionale, aşa cum reiese din jurnaluri publicate ale unor personalităţi, din mărturii în social media ale unor persoane publice, etc, va tinde să fie limitată la sfera privată şi a grupurilor mici de oameni (discuţii la cafenele, pe forumuri restrânse, etc) şi va lipsi din media cu impact naţional ca să nu perturbe naraţiunile de miză politică mare. Acest fapt va avea două surse: autocenzura şi cenzura indirectă prin blocarea propagării mesajului către publicul larg de către cei aflaţi în competiţii ideologice. Acest fapt nu arată decât că vieţile oamenilor, spaţiul privat sau al cercurilor restrânse sunt deţinătoarele adevărului mai descriptiv, mai realist, funcţiile adevărului instituţionalizat în scopuri sociale de scară mare fiind secunde epistemic.

Conţinutul binelui din perioada regimului comunist e de altfel foarte simplu şi privat: unii au învăţat serios ca să îşi facă un drum în viaţă, alţii au iubit animalele care sufereau, alţii au încercat să fie drepţi şi corecţi, alţii au dispreţuit oportunismul, alţii au refuzat pe cât posibil să facă răul, alţii au citit cu seriozitate ce aveau la dispoziţie care să priceapă, chiar dacă nu puteau pricepe mare lucru dată fiind materia primă avută la dispoziţie, etc. Acest fel de fapte simple, indiferent dacă aparţiuneau unor nomenclaturişti, unor ofiţeri acoperiţi, unor muncitori sau unor maici de la mănăstire au fost decisive pentru supravieţuirea socială şi începerea procesului de revigorare a instituţiilor, după falimentul economic al regimului. Ele sunt fundalul proceselor istorice conceptibile ca mărgelele pe o aţă, la a două mână a gândirii, fără de care nu mai există nici o posibilă mărgea.

Orice om are tendinţa să se refugieze în binele şi adevărul faptelor simple în faţa a ceea ce percepe mai devreme sau mai târziu ca neadevăr instituţionalizat. Orice om are tendinţa să creadă ceea ce i se prezintă ca adevăr public şi să încerce să contribuie cu ceva la buna funcţionare a instituţiilor, până când constată eventuala acaparare a lor de către oportunişti, alţi oameni ca şi el care au ales predominant răul faptelor simple. Este de dorit instituţionalizarea mai clară a acestei situaţii în felul în  care se concepe şi se livrează oamenilor prin educaţie istoria. În mintea oricărui om istoria ar fi bine să poată fi gândită atât în termeni de procese cu variate durate care se împletesc unele cu altele într-un continuum, cât şi în termeni de obiecte bine de delimitate în timp care se leagă unele de altele, pe niveluri de realism şi cu funcţii sociale diferite. Orice om ar fi bine să ştie că a atributul bine se adaugă mai propriu unor procese, unor fapte, în sensul realismului atribuirii, şi mai puţin propriu, deşi inevitabil din nevoi obiective de simplificare, de înţeles în jocul social, unor etape istorice, unor obiecte, organizaţii, oameni, etc. Orice om ar trebui să ştie că este rău să spui că securitatea a fost bună pentru că ştii personal un ofiţer de securitate care a făcut multe fapte bune, să zicem tatăl tău, pentru că validezi simbolic în spaţiul public o instituţie a unui regim politic care a distrus sistematic o reţea socială funcţională şi a falimentat economic generaţii, dar şi că la fel de rău este să spui că securiştii au fost răi, refuzând evaluarea persoană cu persoană şi faptă cu faptă. Se poate aplica fraza anterioară în oglindă Bisericii şi oricărei organizaţii. O societate în care mentalitatea cu privire la binele din istorie ar fi de acest fel ar fi mai eficientă, mai puţin manipulabilă, piaţa pentru produse folositoare manipulărilor ar scădea. Este esenţială nu doar alegerea uneia sau a alteia dintre perspective, ci înţelegerea şi a relaţiei dintre cele două (o chestiune de ontologie şi epistemologie aplicată unui anumit domeniu al cunoaşterii, fără să fie adusă pe masă explicit în actul de educare).

Fără îndoială că cele de mai sus pot fi dezvoltate analitic mult mai fin şi pot fi ilustrate bogat din vieţile persoanelor. Într-o societate care pretinde că se bazează pe cunoaştere, cum este cea europeană, ar putea fi un proiect.

Notă

Aceste gânduri mi-au fost inspirate de a doua lectură a jurnalului lui Mihail-Radu Solcan, al cărui student am fost, fără a fi o recenzie a conţinutului acestui jurnal. Textul ar putea fi o modestă contribuţie la conturarea unui program strategic de cercetare în domeniul filosofiei ştiinţelor socio-umane în spiritul laboratorului de idei care ne-a rămas de la acest om. Avem obligaţia să conturăm o tradiţie de cercetare de acest fel bine structurată în România. Dacă tot ce e mai uman nu are vreo legătură cu instituțiile, cum am sugerat şi în în text despre binele în regimul comunist, în absența unor astfel de cuiburi rodate în timp care să ofere un loc de unde să zbori spre producerea a orice e valoros economic şi cultural nici un potențial, oricât de uriaş, nu se poate exprima. Profesorul Solcan a luptat împotriva Marelui Inchizitor ca simbol al oportunismului deturnării rostului instituțiilor, de stat, religioase, filosofice, dar a fost şi victima absenței unora funcționale sub forma unor tradiții de cercetare. Un geniu irosit de România. O situație exemplară pentru ce înseamnă să construieşti de la zero cu mintea ta. Noi nu mai e necesar să construim de la zero.

Un dialog în anul ciumei

„Compatrioţii noştri preferă, vizibil, discursurile sumare, etichetele, judecăţile pripite şi superficiale, clişeele cele mai stupide, într-o lume “astralo-conspiraţionistă”, redusă la cenuşă şi bâzdâc. Atât am priceput noi din libertatea de exprimare”. “În România postocomunistă “renaşterea” masoneriilor s-a produs în stilul nostru recent: forme fără fond, sindicate burduşite cu falşi iluminaţi, şmecheri, profitori, învârtiţi. Totul a degenerat pe fondul credinţei unor oportunişti că evreii domină lumea de facto, la pupitrul unei conspiraţii implacabile, de partea căreia e bine să te afli, ca să dobândeşti o „imunitate” magică (inclusiv dacă furi ca-n codru). Am reuşit să compromitem şi asta...” “Ingineria socială brutală, orchestrată de bolşevism, şi-a atins scopul malign: crearea Omului Nou […] Acum a ajuns la putere, răspândind pretutindeni impostura, prostia obraznică, analfabetismul şi grosolănia sufletească, pe un fond sado-masochist populat cu fantasmele distrugerii.” „Am aruncat totul la coş, pentru că majoritatea cetăţenilor nu e  în stare să respingă imensa manipulare mediatică şi sfârşeşte prin a lua minciuna drept adevăr, decăderea drept înflorire, compromisul drept civilizaţi... „Pseudo-elita provenită din contra-selecţie e la butoane”. “Vai de Centenarul nostru…”

Invidia, suferinţa resentimentară, afirmarea egolului, răutatea, prostia, necunoaşterea sau nerecunoaşterea limitelor propriei cunoaşteri, proasta creştere, dorinţa de a domina sunt ciuma ţării noastre manifestată acut în anul centenarului. Doi oameni discută zilnic timp de 365 de zile înotând împotriva acestui curent morbid. Unul ştie să înoate, celălalt vrea să înveţe. Unul este medic fără de arginţi, celălalt caută vindecarea. Unul are disponibilitatea să dăruiască, altul o are pe cea la fel de importantă să primească. Volumul „365 de lămuriri” [1] descrie acest efort.

Autorul, sătul de întrebări clişee primite în varii alte interviuri cere ucenicului un efort de lectură, formulări consistente ale întrebărilor. Nu există plută de învăţare, nu există mişcări pregătitoare pe malul râului. Nici nu ar fi avut cum să fie, pentru că din râul istoriei nu se poate ieşi. O sută şi ceva de zile durează calibrarea întrebărilor, înţelegerea limitelor, renunţarea la formulări preţioase, interpretări facile urmărind adesea cărări ale lumii bolnave. Este o perioadă mai dificilă pentru cititor, care într-un fel are tendinţa să refuze să se privească în oglindă.

Cu timpul ucenicul câştigă perspectivă, simţul măsurii se antrenează, efortul de pregătire a unor întrebări folositoare e treptat trecut în umbră cu gândul la folosul viitoarelor persoane cititoare. Întrebările se scurtează, ideile devin fluente şi apar ca ridicări de minge la fileu pentru un partener de echipă mai performant. Lucrurile devin apoi iarăşi mai elaborate, dar mai natural crescute, mai fireşti. Se fac aluzii la discuţii din culise, pregătitoare. Totul, sau cam totul, e pus înaintea noastră pentru a fi de folos. Învăţăm până la final alături de domnul Tudor exigenţa şi faptul că “adevărata prietenie şi generozitate nu face concesii”. Într-un fel, generozitatea învăţăcelului a fost mai mare în acest caz particular, al cărţii, decât a autorului răspunsurilor, pentru că s-a expus pe sine pentru a ne da prilejul să învăţăm alături de dânsul. Pariul i-a ieşit.

Răspunsurile sunt în tonul stilistic al unei şcoli private. Există valori urmărite cu stăruinţă, repere, afirmaţii despre cele mai diverse domenii, interpretări şi contextualizări culturale şi spirituale care se leagă între ele asemenea unei ţesături, fără o programă analitică,  Ansamblul este folositor, oferind o imagine realistă a lumii noastre. Nu există impresia de joc sau joacă, lucrurile sunt prea grave pe undeva, transpare o anumită tensiune, fiecare pas e simplu, dar el e parte dintr-un maraton. Detaşarea vine din viaţa spirituală, fără să fie escapistă, oamenii se simt responsabili şi vor să schimbe ceva în bine. O desfacere analitică a firelor, o cartare a temelor, nu ar aduce nimic în plus în acest moment, ea va fi făcută de generaţiile viitoare care vor scrie istoria acestor vremuri încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. După astfel de cărţi realitatea nu mai poate fi ascunsă sub preş, nu mai poate exista o variantă oficială cleptocratică a istoriei.

Deocamdată importante sunt consecinţele practice imediate. Urmărirea unui proces de învăţare de anvergură cere el însuşi un efort susţinut din partea cititorilor, o auto-limitare de la ceea ce este facil, o investire de timp. Curentul râului se va schimba, apa va începe să curgă într-o direcţie mai bună atunci când o masă critică de oameni va decide să fie deschisă învăţării, va accepta situaţia umilă din acest volum, se va orienta spre modele relevante şi va trece apoi la fapte. Drumurile învăţării, ridicării, sunt nenumărate, deschise fiecăruia în parte în forme unice, modelele nu sunt deocamdată prea multe.

Câştigul din lectura cărţii este legat atât de un a şti cum (know how), cât şi de un a şti ce (know what). Bibliotecile sunt instrumente fără valoare în absenţa oamenilor care deja le-au citit şi asimilat. Câştigul ţine şi de câştigarea decenţei de a fi învăţăcel prin practica interacţiunii permanente păstrând totodată distanţa.

Cartea se înscrie în demersul coerent de educare a celor care doresc altceva pentru ei şi pentru ţară. Miza e refacerea ţesăturii socială distrusă de raţionalism barbar, într-un mod pe care nu îl poate prezice nimeni, aşa cum cele 365 de zile au creat imaginea unică a acestui volum. Miza este o urbanizare fără înstrăinare de Dumnezeu şi o cunoaştere a lumii întregi fără pierderea dragostei de oamenii ţării tale, de care te doare sufletul. Cartea este o demonstrare pe viu că aşa ceva este posibil.

Cartea are nevoie de cititori care caută textul, nu pretextul, “adică viitoarea poză pe Facebook, cu autograful acordat, dublată de un selfie împreună cu autorul...” Greu de spus dacă mai există mulţi astfel de oameni în România, cât pentru tiraje masive asemenea best-seller-ului “Averea bunei educaţii”. Dar cu siguranţă unii vor deveni după ce o vor citi. Efortul parcurgerii ei se justifică din plin: este poate cea mai deschisă, tranşantă, clară carte a unui om care a rezistat agresiunii sistematice publice şi private a mediocrităţii şi imposturii. O carte “cărămidă”, un reper care îţi ridică moralul că ciuma se va încheia mai repede, că poate vom mai apuca şi o Românie normală.

[1] Baconschi T., 2019, 365 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, Ed. Polirom, Iaşi

Foto: Triumful morţii, Pieter Bruegel cel Bătrân (imagine preluată de pe Wikipedia commons)

Simplitatea timpului

În acest mic text prezint un model al timpului şi câteva interpretări ale lui.

În schema de mai jos am schiţat un model grafic al timpului. Timpul simplu este unul în care nu există nici o reprezentare depre timp. Timpul nominal este unul în care se face deosebirea calitativă între timp şi netimp, între ceea ce este măsurabil şi ce este nemăsurabil în mod principial. Timpul ordinal este un timp măsurabil în care se poate face numai o ordonare a momentelor observate sau măsurate, fără ca distanţa dintre observaţii să aibă vreo semnificaţie. Prin timp metric înţelegem o variabilă în care fie distanţa dintre momentele de timp are sens (adică un timp în care raportul dintre intervalele de timp are un înţeles), fie există în plus şi un zero fixat, o origine faţă de care începe măsurarea timpului sau faţă de care în modelul reconstruit al realităţii aplicăm unitatea de măsură a timpului cu care se calculează lungimile intervalelor de timp.

Observaţii:

·         Timpul metric este folosit în ştiinţele moderne ale naturii, vieţii, pământului şi sociale. În diferitele teorii se foloseşte un timp cu zero absolut sau un timp raport, fără zero absolut. Ceasul (procesul natural) care dă lungimea intervalului cu care se face metrizarea diferă de la o teorie la alta şi se schimbă în timpul asociat teoriilor de evoluţie culturală. Ceasul natural este obiectiv numai la o anumită scară de timp cultural. Lungimea totală a intervalului în care e necesară măsurarea diferă de la o teorie la alta, în funcţie de scara de timp a procesului descris. De exemplu, în teoriile cosmologice poate fi sau nu nevoie de un zero absolut, iar ceasul este ales dintre procese fizice. În teoria selecţiei naturale nu este nevoie de un zero absolut, ceasul este ciclul de viaţă al organismelor din specia respectivă, iar intervalul de timp necesar pentru explicaţia prin această teorie este un număr mare de cicluri de viaţă. În teoriile despre apariţia vieţii şi evoluţia dintr-un ancestor comun prin cuplarea multor procese de selecţie naturală şi de dezvoltare ontogenetică e nevoie de un interval mai mare de timp şi de o metrică independentă de ciclurile de viaţă, preluată din fizică. În teoriile istorice intervalul de timp necesar este mult mai restrâns, iar teoriile din ştiinţele moderne evoluează conform teoriilor de tip istoric.

·         Timpul ordinal este folosit în psihologie, nu există un ceas al proceselor mentale care să furnizeze o metrică obiectivă. Cronologia evenimentelor din minte se stabileşte convenţional prin cuplajul lor cu evenimente din exteriorul minţii.

·         Timpul nominal este folosit în teologie, netimpul este veşnicia, iar timpul are una dintre formele ordinale sau metrice. Timpul simplu se poate insera oricând în timpurile derivate din el, direct sau prin entităţi ce ţin de veşnicie, de exemplu prin actualizare liturgică, prin pronie, alte procese descrise în limbaj teologic. Timpul infinit poate fi gândit în termeni metrici sau ordinali prin intermediul obiectelor matematice folosite în aceste contexte şi este o noţiune diferită de veşnicie (netimp), care nu depinde de obiecte matematice.

·         În limbajul comun se folosesc toate tipurile de timp, cu excepţia celui simplu.

·         În viaţă se folosesc toate tipurile de timp. Identitatea persoanei face să existe o nevoie de coerenţă a tipurilor de timp, care se obţine cu diferite strategii.

Intepretări ale modelului timp (strategii de obţinere a coerenţei între tipurile de timp):

·         Interpretarea din perspectiva evoluţiei biologice şi culturale : timpul simplu este cel de care ţine seamă orice organism viu, iar celelalte tipuri de timp apar în diferite momente de dezvoltare a minţii organismelor animale şi a reprezentărilor acestora despre lume externă. O reprezentare considerată cea mai realistă la un moment dat e folosită ca sistem de referinţă pentru interpretarea celorlalte tipuri de timp. De exemplu timpul fizicii este folosit acum pentru a interpreta timpul ordinal şi nominal prin apel la diferite teorii suplimentare care fac legătura între procese fizice şi procese din minte şi cultură.

·         Interpretarea filozofică : este asociată teoriilor filozofice despre timp şi relaţia acestuia cu fiinţa, constă în teorii ontice (ţin de statutul epistemic al obiectelor termeni primi din diferitele domenii de cunoaştere obiectivă), ontologii (sistematizări cu pretenţii de universalitate a tuturor entităţilor din toate domeniile), alte tipuri de teorii (de ex. de tip transcendental, bazate pe cercetări invariantive în diverse domenii de cunoaştere).

·         Interpretarea antropologică : mentalităţile indivizilor, societăţilor şi stadiilor de dezvoltare istorice ale acestora pot fi dominate de un anumit tip de timp sau de altul. Reprezentările despre cei diferiţi se fac prin scheme proprii fără să existe în mod necesar o unitate sau o toleranţă la alte tipuri de reprezentări, care în general nu sunt înţelese, ci doar interpretate. Cu cât reprezentarea despre timp este mai aproape de schema de mai sus, cu atât capacitatea de a înţelege pe cei diferiţi situaţi la niveluri de specificare mare a tipului de timp (de exemplu utilizatori care privilegiază timpul fizic actual) este mai mare.

·         Interpretarea creştină : schema corespunde gândirii în diferitele ei momente. Staţionarea în timpul simplu este imposibilă pentru om şi accesibilă doar ca limită (mecanismul e descris în teorii teologice ca cea palamită), dar este principial firească Omului model, care are fiinţă dumnezeiască din-ainte de veşnicie (din-ainte de netimp, apărut odată cu creaţia). Descrierea din textul creaţiei biblice este de tip nominal şi ordinal ireductibile la tipul metric. Descrierile metrice sunt instrumentale pentru scopuri practice pe termen scurt şi fără relevanţă teologică directă, sunt produse ale minţii omului aflat inevitabil în stare de nesimplitate. Relevanţa teologică a descrierilor metrice este prin intermediul relaţiilor dintre oameni. Când descrierile metrice sunt intepretate creştin prin scheme ca cea de mai sus există consecinţe antropologice de tipul toleranţei bazată pe înţelegere (înţelegerea de acest fel nu este necesară pentru o viaţă care merită trăită).