Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

vineri, 10 august 2018

Pelerini în Patras şi Kefalonia

Pelerinajul este mobilizare prin dragoste şi solidaritate, nu prin ură şi dezbinare, pentru ceva, nu împotriva a ceva. Nu poţi fi pelerin împotriva cuiva sau a ceva, nici măcar a limitelor personale, ci pentru depăşirea lor împreună în comuniune.

Eşti pelerin când duci faptul că viaţa e un dar, trăieşti aşezând momentul prezent în contextul timpului personal şi istoric, scrutezi cu ochiul minţii realitatea fiind în ea fără să fii copleşit de ea şi te laşi în voia unei realităţi mai ample decât lumea persoanală a ta şi a celor cu care porneşti la drum.

Pelerinajul e formă de manifestare a recunoştinţei pentru faptul că eşti, de progres pe verticală, clarificare prin perspectiva necesară, ce e da e da şi ce e nu e nu, ritmurile se adaptează unul altuia în co-responsabilitate.

Pelerinajul e un drum al prieteniei întru Hristos şi al desprinderii de lumea aceasta. Trecutul şi prezentul se strâng în promisiunea veşniciei, momentele se adună tânjind să treacă în afara timpului. O bucurie crescătoare inundă tăcut inimile pelerinilor.


Omul a primit darul pelerinajului odată cu răscumpărarea sa, prin sacrificiu, ca să poată trece de încercările vieţii. Prin furtuni dincolo de care se poate vedea cu ochii minţii lumina, marea la Patras ne arată puterea Creatorului lumii.



Oamenii se închină Sfâ ntului Andrei şi inimile îi poartă spre pe dealurile din jur. Sunt sate vechi cu mici biserici, izvoare ascunse, bărbaţi, femei şi copii solidari în faţa greutăţilor muntelui. Scorburile ascund icoane, arborii sunte asemenea unor troiţe, iar apa se strecoară printre rădăcini spre cei însetaţi de viaţă.


Cu palmele căuş privim lucrarea Adevărului.


Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor… Unde să priveşti mai întâi ? Urmează slujba de seară, preaplinul soarelui Greciei se lasă încet spre apus, buzele noastre vei deschide şi gurile noastre vor rosti lauda ta. Dinspre strana puternică am auzit seara aceasta Crezul rostit în româneşte, strugurii popoarelor cresc altoiţi pe aceeaşi viţă de vie. Ţineţi aproape de Biserică, s-a spus, şi staţi în comuniune cu Hristos.


A doua zi pornim spre munţii rugăciunilor, locuri de case risipite şi mănăstiri ascunse. Blândeţe, fermitate, zâmbet, caractere puternice, dar desăvârşit. 


Pregătiţi prin aşteptare răbdătoare iată şi munţii Kefaloniei. Marea se arată liniştită, vânturile au tăcut, cuvintele se rostesc de la sine. Fructul se goleşte de sine pentru a primi lumina lumii.


Pelerinii dau roată geografiei ascetice pentru închinare. Oraşele de jos sunt mici detalii, plajele locuri de joacă privite cu bunăvoinţă. Câte o capră curioasă ici şi colo, apoi un paraclis al păstorilor. Primele zile de post ne îmbrăţişează cu bucuria lor îndurerată. Mărturisine-vom, Doamne cu toată inima noastră, spune-vom toate minunile Tale !


Deodată survine o pregustare a Raiului, pacea şi încrederea locurilor tăcute de un firesc desăvârşit ale Mănăstirea Maicii Domnului Themata. Se simte o prezenţă şi nu se vede nimeni. Străinii vin şi pleacă, rugăciunea rămâne.


Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul, strigaţi lui Dumnezeu tot pământul; cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi…


În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doresc sufletele noastre pe Tine, Dumnezeule. Însetat-au sufletele noastre de Dumnezeul cel viu…


Trecem de minunatul loc de la Markopoulo şi ne îndreptăm spre Sf. Gherasim al Kefaloniei. Sau oare a fost altfel, altcândva şi drumurile ni se amestecă în suflet ? Să aibă oare importanţă când bucuria vine doar de la Dumnezeu, o căutăm în El prin tot ce întâlnim şi vedem ?


Puterea rugăciunii Sfântului Gherasim ne însoţea de departe. Grija sa o recunoaştem cu toţii ca din totdeauna, cu inima. Departe e fiind aici, trimis să coboare spre noi, să întindă o mână celor tulburaţi şi păcătoşi.


Mulţime de pelerini se îndreapta spre mănăstire, din toate naţiile. Coincidenţele nu îşi au locul în această lume, toate au rânduială şi rost.


Oamenii aşteaptă, rândul soseşte. E un prag şi o încercare, o trecere închipuită către viaţa de dincolo. În peştera sa locuieşte puterea Domnului, pietrele roase de genunchi unesc oamenii.

“Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul !”


Cinci pâini aşteaptă afară să hrănească mulţimea. “Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului; Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.”


Ne hrănim, ne depărtăm. Insula rămâne în urmă şi mereu cu noi. Despărţirea e bucurie a drumului de urmat mai departe. Cât de mici, cât de jos suntem şi nevrednici de frumuseţea lumii. Bunătatea e peste tot şi oricând, dar puterile noastre sunt slabe. Avem nevoie de pelerinaje ca să ne întărim, de mănăstiri că să simţim puterea celor rugători.

“Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.”

Pelerinajul e un drum al prieteniei întru Hristos şi al desprinderii de lumea aceasta. Trecutul şi prezentul se strâng în promisiunea veşniciei, momentele se adună tânjind să treacă în afara timpului. O bucurie crescătoare inundă tăcut inimile pelerinilor. Viaţa lumii devine limpede, ordinea prevalează în mod liber.

Pelerinii dau mai departe ce au primit sub forma adevărului, prin ceea ce fac şi spun şi mai ales prin tăcere. Acea tăcere care vorbeşte de la sine şi te lasă să auzi ce spune persoana de lângă tine, cine este, cum este, ce vrea, ce poate, acea tăcere dialogală prin care pricepi ce poţi face pentru el şi pentru tine din dragoste.

Nu poate exista o ţară fără să existe pelerinaje, nu pot exista cetăţeni cu interese armonizabile fără să fie drumuri de parcurs împreună cu miză verticală. Ieşirea din drum duce la disoluţie, ură, dezbinare. Revenirea pe drum se face arătând prin fapte cum se revine.


Să mergem, prieteni.



miercuri, 8 august 2018

Câteva lucruri despre Consiliul Naţional de Management de Programe


Deoarece Ministerul Cercetării în comunicatul său afirmă în mod fals că odată cu dispariţia Consiliului Naţional de Management de Programe (CNMP) “a fost eliminată competitivitatea în cercetare” aş vrea să relatez din interior câteva lucruri despre felul cum se gestionau proiectele de cercetare de către acest organism.

În cariera de cercetător am scris şi făcut managementul de proiect pentru pentru trei astfel de poiecte în parteneriat, două la prioritatea mediu şi unul la prioritatea agricultură. Condus de mine ca director a fost un proiect de la agricultură, cu pagina web aici: http://www.metagro.cesec.ro/.

Voi menţiona disfuncţionalităţile în ordinea în care surveneau în managementul ciclului de proiect, de la scrierea proiectului la livrarea rezultatelor, fără a menţiona persoane sau instituţii.

În faza de aplicare sub conducerea CNMP se putea redeschide de către persoane cu relaţii platforma după depăşirea termenului limită pentru a se înlocui descrierea proiectului cu una mai bine scrisă, dacă se observau erori în redactare care ar fi periclitat punctajul.

Evaluarea proiectelor se făcea exclusiv de către cercetători români. Unii membri ai echipei de cercetare primeau telefoane de la unii evaluatori ca să confirme dacă sunt în mod real în echipa respectivă, nu introduşi fără acordul lor, ca să se ştie dacă evaluarea trebuie să fie pozitivă sau nu. La conferinţe ulterioare contractării unii evaluatori comunicau discret că au avut proiectul tău la evaluat şi au dat un punctaj bun.

În faza de implementare un prim aspect caracteristic sub managementul CNMP a fost reducerea discreţionară a bugetelor proiectelor după contractare. Bugetul total contractat la fiecare dintre ele a fost de circa 2000000 lei. Reducerea bugetelor până la finalul contractelor a fost de 40-60%. Reducerea erau făcute în mod egalitarist, fără nici o legătură cu performanţa proiectelor. Prezentarea publică a rezultatelor proiectelor exista ca activitate, dar nu influenţa în nici un fel deciziile de alocare a fondurilor.

Un al doilea aspect caracteristic era încălcarea contractului prin amânarea avansurilor către instituţii la începutul anului până în luna aprilie, timp în care apăreau presiuni majore în instituţii cu plata salariilor cerându-se explicit concedierea tinerilor angajaţi pe perioadă determinată. Mulţi dintre ei plecau din proprie iniţiativă.

Costurile indirecte (regiile) se puteau modifica de la aplicare la contractare sau pe durata contractului. O instituţie care câştiga un contract cu o regie de 25% putea să îl contracteze cu o regie de 50%, diminuând cheltuielile efective de cercetare. Atenţionarea de către institţia coordonatare primea ca răspuns că se va refuza semnarea contractului în alte condiţii. Atenţionarea CNMP primea ca răspuns că nu poate face nimic şi că trebuie acceptată situaţia.

Dacă o instituţie nu cheltuia sumele de cercetare prin lipsa activităţii putea să facă o relocare de la echipamente care trebuiau achiziţionate, de exemplu, la regie şi să raporteze că indicatorii financiari au fost atinşi. Din sumele mutate la regie se plăteau ulterior salarii pentru activităţi de management sau, dacă se dorea păstrarea echipei, se susţineau angajaţii pe perioadă determinată în perioada de la începutul anului până intra avansul de la CNMP.

Toate rapoartele erau pe hârtie şi puteau avea dimensiuni enorme de sute de pagini. Nu exista o raportare explicită a publicaţiilor ştiinţifice internaţionale şi o verificare a menţionării contractului şi agenţiei ca sursă de finanţare a producerii acelei publicaţii. Nu exista nici un mecanism funcţional de control al veridicităţii celor raportate de către CNMP şi nici intenţia de a verifica. Unele instituţii raportau aceleaşi lucruri sau puţin prelucrate la mai multe contracte. Am întâlnit situaţii când un partener a raportat acelaşi lucru cu alt partener fără să fi avut în intenţie pentru că preluaseră amândoi informaţia din aceeaşi teză de doctorat publicată deja, unul direct, iar altul dintr-o lucrare de licenţă în care se plagiase.

Partenerii care doreau să raporteze date false o puteau face fără să existe nici un mecanism funcţional de eliminare a lor din consorţiu. Singura soluţie era evitarea pe viitor a unor astfel de parteneri.

Atmosfera generală era că nu te împiedica nimeni să faci cercetare serioasă în acest context, dar nu aveai dreptul să ceri altora pe care îi coordonai să facă la fel. Rezultatele bune era binevenite, deoarece cu ele cercetătorii şi instituţiile neproductive erau acoperiţi în cadrul acestor proiecte evaluate ca întreg. Erau binevenite şi pentru CNMP, care putea arăta că există şi rezultatele bune în unele proiecte din cadrul programelor finanţate, iar programul de finanţare evaluat ca întreg avea indicatorii de rezultat scontaţi.

Acesta este modul în care erau cheltuiţi banii publici despre care Ministerul Cercetării şi Inovării spune că era un mod competitiv. În opinia mea este fals că “a fost eliminată competitivitatea în cercetare”. Banii publici erau cheltuiţi în mod ineficient şi ineficace.

Nu ştiu ce se doreşte să facă noul CNMP şi mi se pare important ca cercetător şi cetăţean român să nu se revină la situaţia din trecut.

miercuri, 11 iulie 2018

Ce nu sunt minunile


O modalitate de a discuta despre minuni este în raport cu structura triadică a semnului : un purtător de înțeles trimite la un un înțeles din minte și în mod indirect la un referent, se referă la ceva din minte sau din afara minții despre care știu ceva prin acel înțeles din minte.

În gândirea de tip magic, caracteristică societăților primare, pot acționa asupra purtătorului de înțeles pentru a determina o schimbare în ce privește referentul, în prinvița ceva-ului din afara minții (fără să înțeleg neapărat, în minte, cum ar putea avea loc acest fenomen). Dacă înțep cu un ac păpușa care întruchipează dușmanul, acesta va suferi, sau chiar va muri. Nu este nici o minune din perspectivă subiectivă în această schemă, este ceva predictibil și așteptat în gândirea de tip magic.

În gândirea de tip științific modern există niște regularități în ce privește relația dintre purtătorul de înțeles și minte, sau între cele din minte și referent. Faptul că aceste regularități se modifică în timp e supus unor alte regularități, ale felului cum se schimbă primele reguli. Dacă nu mai înțep cu un ac păpușa ca să sufere altcineva nu e printr-o minune, ci pentru că am învățat că a gândi magic este neadecvat în raport cu realitate (n-o să sufere nimeni când înțep), iar învățarea a avut loc după anumite regularități ale procesului de învățare. Dacă se schimbă și teoria despre cum se face învățarea (prin progresul științei) e pentru că există niște legi ale evoluției culturale, iar dacă se schimbă și teoria evoluției culturale sunt alte fenomene caracterizabile științific care explică asta (chiar dacă nu le știm, le vom ști), ș.a.m.d. “Minunile” au loc prin cuplarea unor procese de diferite scări spațiale, temporale, culturale pe care le cunosc sau sunt sigur că le voi cunoaște cândva.

În gândirea de tip creștin unii purtători de înțeles privilegiați aduc din trecut în prezent, în actual, niște evenimente istorice într-un mod real. Într-o reprezentare geometrică asupra acestei gândiri am spune că discursul determină o buclă a traiectoriei omului în spațiul-timp 4-dimensional prin care se suprapune un interval de acum două mii de ani cu intervalul în care are loc discursul acum. Această analogie minkovskiană nu e potrivită, pentru că nu e nimic geometric în gândirea creștină. Evenimentele trecute devin actuale în cel mai propriu sens, nu printr-o suprapunere cu prezentul. Avem de a face cu un alt concept de timp decât cel metrizat obiectiv din gândirea științifică. Nici o astfel de “suprapunere” nu este o minune, ci ține de logica internă a felului de a trăi creștin în timpul Sf. Liturghii, sau chiar tot timpul” de către cine a ajuns la asta prin rugăciune. Creștinul iese pe cât poate și i se dă din axa trecut-prezent-viitor în ceva foarte real și extra-lumesc, fără a fi supra-natural (pentru că natura și supra-natural sunt categorii lumești). Nu e nici o minune în asta.

Minunile nu sunt inteligibile în discursuri generalizate despre feluri de a gândi magic, științific sau creștin. Nu poate exista o teorie a minunilor, așa cum există un concept matematic de singularitate. Ele sunt despre o unicitate absolută, neteoretizabilă. O unicitate care se tot repetă (faptul că e contradictoriu că ceva unic se repetă arată tocmai imposibilitatea discursului de a da seamă de acest fenomen).

Nu avem unde să le căutăm, ele sunt pur și simplu când dăm de ele, ni se întâmplă. Unii filosofi s-au gândit la această chestiune în felul următor: de ce există ceva, mai degrabă decât nimic ? A încerca un răspuns printr-un text, printr-un purtător de înțeles, e contradictoriu, dar e un eroism de care avem nevoie (o să arăt mai încolo de ce). Unii au pus onestitatae ca valoare supremă și au spus că despre ce nu se poate vorbi e mai bine să taci. Dar onestitatea există numai într-o lume în care se vorbește. Tăcerea e pereche cu netăcerea.

Se vorbește de “minunism” și sunt disprețuiți cei care caută minuni. Să acuzăm de minunism oamenii din interese instituționale este un atentat la cele mai profunde structuri ale omului, la ființa lui. Oamenii trebuie lăsați să fie, dacă tot li s-a întâmplat să fie. Ascultarea o poți face fiind, dacă nu ești nu mai poți face nimic. Un om desființat e o resursă, nimic mai mult. Memoria unui om devine tot o resursă și vorbim despre ea că ne aparține în timp ce, dacă suntem creștini, acel om ne privește în duh de undeva când vorbim.

Minunea e ceva cu totul personal, nu se întâmplă la grămadă. Și nu se face de către oameni. Ea doar vine prin oameni, cum vine a fi. Se vorbește despre ea în viața personală, între prieteni, nu se clamează public, nu se face bani cu ea. Se tace despre ea în afara cercului de prieteni, nu se aruncă mărgăritare înaintea porcilor. Orice altfel de împrejurare arată că e vorba de o impostură sau de o suferință psihologică, o nevoie de atenție. Suferința psihologică trebuie abordată cu dragoste, nu cu dispreț. Mângâierea suferinței e mai importantă decât buna funcționare a instituțiilor.

Într-un sens propriu al cuvintelor minunile nu există. Minune e un substantiv comun gol de orice referent, dacă prin referent înțelegem o mulțime de entități cu mai mult de un element. Dacă prin referent înțeleg opțional și mulțimea mulțimilor care au doar un singur element atunci minunile există. Persoanele sunt unice, fără să existe o clasă a persoanelor. Tot ce e clasificabil în privința omului e de un nivel mai superficial ontologic decât minunea că este.

Din punct de vedere științific nu există persoane, nici nu ar avea cum. De ce ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ?

De ce nu ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ? E posibil ca în funcție de ce suntem dispuși să acceptăm cu privire la astfel de întrebări să depindă și ce fel de societate suntem capabili să avem.

Toți oamenii pot fi prietenii noștri.




duminică, 8 iulie 2018

Un scurt interviu despre cartea “Mărturii încrucişate”


Zilele trecute am ajuns la mănăstirea Sinaia. Pe banca din faţa porţilor de intrare stătea o persoană care citea din cartea “Mărturii încrucişate”[i]. După ieşirea de la slujba de seară am intrat în vorbă şi l-am întrebat câteva lucruri despre această carte.


- Ce impresie vă face cartea ?
- O citesc a doua oară. Mi se pare o carte bogată, asemenea filmului Ostrov. Unul dintre autori aduce cu părintele Filaret, stareţul din acest film, iar altul e asemenea părintelui Iov, egumenul.
- Cine este Filaret şi cine este Iov ?
- Nici unul nu este Filarest sau Iov, dar pare să caute mântuirea în felul lor specific. Părintele Iov era tobă de carte, iar părintele Filaret era jucăuş asemenea unui copil. Felul lor de a fi, strategia lor, devenea aceeaşi prin rugăciune, unde diferenţele dintre noi dispar.
- Citesc şi eu la această carte, însă nu am sesizat că ar fi posibilă o astfel de analogie. Mi se pare o carte destul de densă, de serioasă, se discută lucruri importante despre lume şi români. Unde ar fi joaca despre care vorbiţi ?
- E vorba de un fel copilăresc de a folosi cunoaşterea, ca în poveşti. Toţi oamenii se joacă atunci când vor să ia decizii importante folosindu-se de o cunoaştere la care au acces doar prin ceea ce poate să înţeleagă publicul larg. Unii ştiu că e vorba doar de popularizare, asemenea autorului care seamănă cu părintele Filaret, dar ştiu şi că oamenii cărora le vorbesc sunt mânaţi de curiozitate şi trebuie să li se ofere ce doresc, altminteri vor căuta în altă parte...  În fapt părintele Filaret îşi ştia foarte bine limitele, ştia că nu poate să înţeleagă tot şi semnele altora care puteau da semne. La fel şi acest co-autor al cărţii “Mărturii încrucişate”, îşi ştie starea, dar şi-o ascunde, pentru a putea pune în lumină cu generozitate pe părintele şi prietenul său Iov.
- Vedeţi aşadar un autor generos, iar altul mai puţin generos ?
- Îmi par generozităţi manifestate diferit. Autorul erudit spune la un moment dat că dimensiunea ludică e importantă, respectându-şi prietenul, dar el însuşi nu se joacă. Tocmai de aceea mi se pare că felulul domniei sale de a fi a asemenea părintelui Iov.  Dânsul doreşte să înveţe. Mai este generos şi faţă de cititori, la al căror nivel cultural coboară mereu şi, pentru a nu intimida, se arată în intimitatea sa, făcându-se asemenea oricărui cititor. Nu e vorba doar de o strategie psihologică, ci şi de o mărturisire, adesea.
Am văzut că în carte se vorbeşte şi despre ştiinţă, dar mai puţin despre filosofie. Oare de ce ?
- Ştiinţa are o autoritate mai mare azi decât filosofia şi poate fi de folos credincioşilor să se vorbească în Biserică despre ea. Filosofia e cumva în corzi astăzi şi nu e relevantă prea mult pentru viaţa duhovnicească. Asta nu înseamnă că anumite lucruri nu se văd din punct de vedere filosofic în această carte. De exemplu că unul dintre autori lucrează cu un referent mono-nivel, în tip ce al autor cu unul multi-nivelar, în care lucrurile culturale sunt analizabile la un nivel superior cultural. Primul nivel de cunoaştere nu permite contextualizarea ştiinţei şi a culturii popoarelor, doar cele de al doilea. Dar aceste aspecte nu au nici o relevanţă pentru mântuire, chiar dacă sunt foarte importante pentru tribulaţiile vieţii popoarelor.
- Nu seamănă această situaţie cumva cu mitul peşterii ? Unul dintre autori ar fi mai aproape de lumină decât celălalt ?
- Poate semăna doar pentru cineva care a început de curând rugăciunea... Ieşirea din peştere e accesbilă şi direct, prin sporire în rugăcine, nu doar printr-un progres al cunoaşterii despre lume. Progresul cunoaşterii poate fi de mare folos în a face bine când e pus în lumina adevărului ca persoană... Când nu este aşezat în acest raport de subordonare valorică duce la ce am văzut secolul trecut şi ce putem vedea în jur adesea astăzi.
- Aşadar situaţia autorului erudit este mai riscantă de urmat de către cei care vor modele decât cea a autorului cu o cunoaştere obişnuită ?
- Ambele pot fi riscante, ispitele sunt peste tot. Ambele au avantaje şi dezavantaje. Erudiţia ajută la adaptare culturală, simplitatea ajută la sesizare lucrurilor simple de viaţă importante. Modelele bune sunt cele pe măsura puterilor şi darurilor noastre, nici suprestimate, nici subestimate.
- Vorbiţi ca pentru cineva care se cunoaşte foarte bine pe sine... Dar asta e ceva rar. Cine se cunoaşte pe sine ?
- Nu ne cunoaştem, dar măcar să ne străduim cu onestitate să o facem. În carte se vede destul de limpede setea de cunoaştere reciprocă a celor doi autori, care sunt prieteni vechi. Iată deci un model pentru noi: să ne cunoaştem vorbind despre ce credem că este important.
- Vi se pare o carte importantă ?
- Mi se pare că ar fi, da, deoarece e prezentată ca neimportantă şi vobeşte despre cum treci de la duhovnicesc la lumesc şi cum vii înapoi. Adică scrie în ea despre viaţa de zi cu zi a creştinilor aşa cum este ea. Sunt puţine astfel de cărţi azi, ca dintr-un pateric al vremurilor noastre.
- Vi se pare o carte de folos ?
- “Mărturii încrucişate” este o carte de folos. Nimic nu poate fi de folos fără rugăcunea celui care se foloseşte de acel lucru.
- Unde este părintele Anatolii din filmul Ostrov în această carte ? De ce au ales autorii să nu vorbească şi din această perspectivă, a mântuirii prin pocăinţă.
- Nu ştiu unde este părintele Anatolii. Poate că al treilea este cititorul, omul post-comunist. Există la final un îndemn spre simplitate. Nu are nici o importanţă cine este Filaret, Iov sau Anatolii. Important este altceva.
- Ce anume ?
- Mâna în care ţii cartea şi ce faci cu ea. Trei degete sunt împreună, cei doi autori şi persoana cititoare, iar celelalte două degete sunt în podul palmei, ca oamenii cu naturi culturale diferite care vorbesc unul altuia cu dragoste, pentru a face bine. Iertare, acum trebuie să merg să mă întâlnesc cu prietenii mei. La revedere.
- Vă mulţumesc foarte mult. La revedere.

Omul a pornit pe stradă în jos ţinând în mână o carte.


[i] Bucuroiu R., Baconschi T., 2018, Mărturii încrucişate, faptul creştin în era smartphone, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti





joi, 5 iulie 2018

O scrisoare din partea României


“V-am văzut născându-vă din dragostea părinţilor voştri, îngrijiţi ca să vă fie bine, iar vouă vă e rău. De ziua mea vă certaţi, nu îmi împodobiţi casa, apoi vă e ruşine de mine când oaspeţi din alte popoare vin la noi.

Aţi primit tot ce puteam să vă dau, hrană, limba pe care o vorbiţi, lumea pe care o vedeţi acasă. Aveţi o ţară, un stat, sunteţi în rândul lumii şi vă purtaţi unii cu alţii ca să nu mai fiţi.

Mi-ar plăcea să fiu iubită şi respectată în lume pentru tot ce faceţi voi. Nu e cu neputinţă aşa cum începeţi să credeţi, ştiu că aveţi tăria să schimbaţi mersul lucrurilor. Secretul este efortul în libertate. Nu vă vindeţi şi străduiţi-vă, cereţi ajutor şi puneţi umărul.

Nu oamenii sunt pentru reguli, ci regulile sunt pentru oameni. Când apăraţi valorile, idealurile, gândiţi-vă mereu al cui bine îl vreţi. Cu nume şi prenume. Dacă nu există nici un om la care vă gândiţi, mai bine tăceţi. Nu vă vindeţi unor idei abstracte. Nici performanţei, nici meritocraţiei, nici egalităţii, nici dreptăţii, nici măcar libertăţii, nici unei Românii care nu e în sufletul fiecăruia, şi cu atât mai puţin bogăţiei.

Eu am o casă şi voi mă aveţi pe mine. Ideile noastre sunt lucruri din casa mea, dar casa e pentru voi, nu pentru lucrurile din ea. O casă onorabilă are nevoie de oameni frecventabili, o casă în care se poate avea o viaţă bună are nevoie de politeţe şi prietenie.

Fiecare dintre voi e altfel, e unic, vreau să văd că acceptaţi acest adevăr şi luaţi ce e mai bun de la fiecare fără să arătaţi cu vehemenţă numai ce e rău. Vreau să văd că nu luaţi nimic din ce nu e al vostru, că refuzaţi ce nu meritaţi, că respectaţi cuvântul dat, nu minţiţi şi nu trădaţi.

Vreau să văd că atunci când reuşiţi în viaţă nu dispreţuiţi pe cei care nu reuşesc, nu vă faceţi că nu-i vedeţi, ci le întindeţi o mână, ca unui om, fiecăruia. Vreau să-i văd pe aceştia că îşi ştiu locul lor şi lasă pe cei mai dăruiţi şi mai muncitori ca ei să conducă treburile la care se pricep mai bine.

Vreau să văd că nu vă interesează doar oraşele mari, ci vă aplecaţi la nevoile oamenilor din satele sărace. Vreau să văd că dezvoltaţi toate colţurile ţării, pentru că nimeni nu poate să meargî bine cu un picior scurt şi unul lung.

Vreau să văd că nu vă minţiţi pe voi înşivă cu o istorie care nu există, ci priviţi adevărul faptelor în faţă cu gândul să îndreptaţi ce e de îndreptat şi să respectaţi ce e de respectat. Dacă voi respectaţi adevărul şi eu voi fi respectată. Adevărul vă va da libertate.

Cultivaţi-vă, antrenaţi-vă trupul şi mintea şi sufletul, fiţi oameni întregi. Trimiteţi să vorbească altor popoare pe cei mai întregi dintre voi.

Aţi primit tot ce puteam să vă dau, hrana, limba pe care o vorbiţi, lumea pe care o vedeţi acasă. Aveţi o ţară, un stat, sunteţi în rândul lumii, purtaţi-vă unii cu alţii ca să fiu cunoscută, admirată şi iubită. Pentru voi sunt toate acestea, pentru voi sunt eu însămi.

Nu vă mai certaţi de ziua mea, împodobiţi-mi casa cu înţelepciune, fără risipă. Bogaţi nu suntem, dar putem fi curaţi, putem fi demni, cu spatele drept, respectându-ne pe noi înşine.
Faceţi toate astea pentru părinţii voştri, pentru voi, pentru cei tineri care aşteaptă de la voi ce aveţi datoria să faceţi.

Efort în libertate.”