Materialismul în biologie ca fosilă vie

În acest text propun o scurtă incursiune în literatura de biologie teoretică la zi. Ceea  ce se va vedea este că în contextul stadiului actual al dezvoltării ştiinţelor cogniţiei şi al filosofiei minţii, care trag dupa ele ireversibil biologia teoretică, un biolog nu mai poate fi în mod rezonabil materialist, adică asumând că există doar materie şi că mintea se reduce la materie.

În revista Biological Theory autorul Martin Zwick face în martie 2016 o prezentare critică a cărţii lui Thomas Nagel “Mind and Cosmos: Why the Materialist Neo-Darwi nian Conception of Nature Is Almost Certainly False” (textul recenziei e disponibil aici). Tabelul 1 de mai jos rezumă punctele de vedere ale lui Nagel şi Zwick.

Tabelul 1 Rezumat al punctelor de vedere ale lui Nagel şi Zwick asupra minţii şi materiei (adaptat după Zwick 2016).

Nagel respinge		Tip	Subtip
Dualismul		Dualismul substanţei	Dualismul cartezian
Monismul		Materialismul	Reducţionismul
		Idealismul	Teismul, idealismul absolut, idealismul subiectiv
Nagel ia în considerare
Monismul		Neutru (sub ce e material şi mental se află ceva ce nu e nici material, nici mental).	Panpsihism (reductiv – orice are atât aspecte materiale, cât şi mentale)
Zwick preferă un monism emergentist bazat pe procese informaţionale
Monismul		Emergentist	Fără reducere, cu reducere

Pe scurt, autorul Nagel respinge cu diverse argumente variantele ontologice clasice, între care şi fizicalismul, şi preferă un monism neutru. Acesta e evaluat de autorul Zwick ca fiind inadecvat, iar apoi e propus un alt tip de monism, bazat pe conceptul de informaţie.

Nu e cazul aici să intrăm în toate detaliile dezbaterilor (se poate citi cu folos articolul lui Zwick pentru a avea o imagine), este suficient pentru scopul pe care mi l-am propus cu acest text să constatăm bogăţia de idei şi perspective existentă pe piaţa biologiei.

În raport cu diversitatea şi subtilitatea punctelor de vedere discutate pe plan internaţional frapează în ţara noastră adoptarea aproape fără nici un fel de discuţie a unui monism materialist reducţionist, în speţă fizicalist. Există excepţii,  discuţii care antrenează biologi şi folosofi, dar puţine şi relativ izolate (un exemplu aici). Discuţiile din perspectivă religioasă nu pot fi incluse între cele relevante ştiinţific.

Comunitatea biologilor din România se află preponderent ca mentalitate în siajului reflexelor materialiste comuniste, în care materialismul dialectic avea însă cu totul alt sens decât fizicalismul, şi anume de existenţă a unor structuri legice obiective în toate domeniile realului cu prioritate deterministă, cauzală, a celor naturale asupra celor de la nivel mental şi social. Omonimia termenilor a făcut să treacă uşor de la materialismul dialectic la cel reducţionist caracteristic unor grupuri de oameni de ştiinţă occidentali.

Astăzi nu mai are cine să facă o aducere la zi a conţinutului minţii biologilor romani, nu mai e posibilă o autoritate top-down impusă administrativ ca în perioada comunistă  care să formateze cunoaşterea la scară naţională. Dar odată prestigiul academic al autorităţilor academice comuniste slăbit, putem poate să ne dezvoltăm.

Cine nu vrea sa fie anacronic în susţineri, cu un discurs de tip fosilă vie culturală,  ar trebui să facă efortul de a citi permanent literatura generală la zi alături de cea de specialitate pe care acum o pune automat in schema fizicalistă depaşită conceptual. E o responsabilitate faţă de cei tineri şi de rolul nostru social, o obligaţie chiar a celor care predau biologie.

Depăşirea fizicalismului nu are nimic de a face cu acceptarea vreunei credinţe, religii. Sunt lucruri legate de teorii de emergenţă, aplicabilitatea şi limitele conceptului de informaţie, discuţii tot mai dese asupra presupoziţiilor propriei ştiinte în lumea biologilor, a conceptelor fundamentale, cu rezultat net o viziune mai nuanţată asupra lumii inevitabil mai puţin antagonica cu diverse preocupari nematerialiste.

În România încă există între biologi o contrareacţie atitudinală la filosofie si biologie teoretică după abuzurile făcute în numele ei din comunism. Dar nu intereseaza pe nimeni în lume complexele noastre, oamenii îsi văd de treabă, de idei, de scris.

Ca rezultat al acestei stări de lucruri singurele mize ale discuțiilor publice de la noi în jurul teoriilor evoluției sunt deocamdată politice, sociale și de a menține trează atenția că există așa ceva.

Suntem rupți ca biologi români, fără a mai vorbi de cei care nu sunt în domeniu, de fondul dezbaterilor actuale din lumea oamenilor de știință. Nici nu ne vom putea racorda la ele câtă vreme ne lipsesc instrumente preliminare, elemente de cunoaștere, moduri de a gândi. Trăim sub cvasi-monopolul unor perspective depășite.

Pentru că suntem responsabili să ne punem pe citit.

­­­_________________

Notă :

În chestiunea felului cum apar proprietăţi noi la diferite niveluri de organizare a lumii, sau în particular cum apare cele ale minţii din cele ale creierului, aş vrea să mă delimitez şi de Nagel, şi de Zwick. Poziţia poziţia mea este pe scurt următoarea:

·         Nu apar nici un fel de proprietăţi, nu emerge nimic. Prioritate ontologică au proprietăţile observate şi măsurate la toate scările în toate domeniile lumii. Mi se pare falsă problema care sunt fundamentale - cele microfizice, biologice, mentale, sociale, cultural, etc. Toate sunt fundamentale şi investigabile prin diferite domenii ştiinţiice. Nu văd nici folosul reducerii proprietăţilor la doar două categorii, naturale şi mentale. Proprietăţile trebuie luate aşa cum sunt, în toată diversitatea lor, aşa cum le şi tratează oamenii de ştiinţă din diferite domenii. Dacă este ceva ce poate fi căutat ca unitar e la nivelul structurilor care relaţionează aceste proprietăţi, în special a celor mai generale. Proprietăţile sunt la un nivel foarte jos de specificare a realităţii lumii, nu avem de ce să ne aşteptăm la vreo simplitate în taxonomia lor.

·         Teoriile de emergenţă strictă, despre cum apar proprietăţi diacronic sau sincronic, sunt un caz particular al teoriilor care leagă proprietăţi observabile la o anumită scară cu proprietăţi de la scară mai mare, sau din alt domeniu al lumii (din minte, din societate).

·         Teoriile de relaţionare a proprietăţilor observabile la diferite scări ne permit să avem o imagine structurată asupra lumii, să explicăm şi să prezicem modificarea proprietăţilor, fără să schimbăm cu nimic proprietăţile care există în sensul că unele sunt mai reale ca altele, fără să schimbăm materia primă a lumii.

·         Lumea nu e formată doar din proprietăţi şi relaţii dintre ele, pentru că nu putem observa proprietăţile fără folosim nişte decupaje prexistente ale lumii în lucruri, ceva-uri. Felul cum gândim aceste decupaje se schimbă la rândul lui în funcţie de felul cum constatăm că se relaţionează proprietăţile observate folosind un decupaj acceptat la un moment dat.

·         Gândirea în termeni de ceva cu proprietăţi şi cea în termeni de proprietăţi cu relaţii funcţionale între ele (în particular în termeni de procese) sunt două moduri complementare de a crea reprezentări cu privire la lume care nu au o relaţie simplă între ele. Ambele sunt folosite intensiv în ştiinţe, primul fiind tipic şi gândirii comune (în termeni de subiect cu predicat), iar al doilea fiind realmente accesibil doar prin buna stăpânire a limbajului matematic.

·         Este rezonabil să credem că gândind despre creier ca despre ceva cu proprietăţi şi făcând apel la proprietăţi măsurat pe creier cu relaţii constatate între ele (procese) putem să ajungem să spunem ceva despre procese mixte în care relaţionăm proprietăţi mentale cu proprietăţi măsurabile pe creier, dar este nerezonabil să credem că pe baza unor astfel de teorii despre obiecte şi procese proprietăţile mentale sunt naturale, sau numai la nişte aparenţe, etc. Ele rămâne materie primă fundamentală a lumii diferită de cea naturală.

·         Briciul lui Okham trebuie folosit cu discernământ, nu ca un scop în sine.

Sursa foto: aici

Despre compatibilitatea teoriilor evoluției naturale și culturale cu creștinismul

Aflăm dintr-o știre recentă că în Serbia disputa dintre creaționism și evoluționism “a împărțit populația în două tabere: pro-creaționistii, care se opun culturii vestice și pro-evoluționistii, care doresc predarea teoriei darwiniste în școli.” În acest text explic pe scurt mecanismul conflictului dintre susținătorii teoriei evoluției si creaționiști. Deoarece în România nu avem interesul unei escaladări similare celei din Serbia arăt și cum se poate preveni acest lucru.

Să pornim de la faptul obiectiv că orice proiect / organizație / sistem productiv uman sau sistem productiv biologic poate funcționa doar într-un mediu direct relevant, care îi furnizează resurse și servicii, iar acest mediu direct relevant face parte din unul mai depărtat, indirect relevant.  De exemplu, pentru sistemul productiv al unui copac mediul direct relevant din sol e cel explorat de radacini, iar indirect relevant este ceea ce subteran în afara acestei zone. Pentru un proiect de cercetare mediul direct relevant este cel organizațional al beneficiarului și al finanțatorului, cel indirect relevant fiind mediul social și economic în care se află organizațiile respective. O să folosim acest fapt pentru a discuta mediile direct și indirect relevante în care se desfășoară proiectele de obținere a unei cunoașteri în sens religios și în sens științific.

Observație: noțiunile de mediu direct și indirect relevant nu au nici o pretenție teoretică. În teoriile științifice există o familie destul de largă de concepte prin care ele sunt descrise.

Un al doilea fapt de la care pornim este că un proiect de scară mare al cărui mediu direct relevant e mai extins spațial și/sau temporal în raport cu cel al altor proiecte, nu spune neaparat ceva si despre mediul direct relevant al unui proiect de scara mica, spatial inclus in primul. De exemplu, ceea ce "percepe" o bacterie pe un rest organic din sol nu pot afla masurând ce "percepe" un copac lângă care se află bacteria. Pentru a face legătura între cele două medii direct relevante pentru bacterie și copac e nevoie de un model al mediului indirect relevant al amândurora. O să folosim acest fapt pentru a arăta cel fel de mediu indirect relevant poate face legătura între proiectele de cunoaștere științifică și cele de cunoaștere religioasă.

Observație: am folosit termenul a percepe pentru că e ușor de înțeles în limbaj comun. Un cercetător nu se poate pune în “pielea” unei bacteri sau a unui copac, dar poate măsura niște variabile care le influențează la scări spațiale și temporale adecvate lor și astel să construiască o reprezentare asupra mediului direct relevant pentru aceste organisme și eventual un model matematic care leagă dezvoltarea / producția biologică a organismelor de acele variabile.

Proiectele de cunoaștere biologică au ca mediu direct relevant niste procese și obiecte naturale anume, pe care le observă și a căror structură și funcționare le modelează, și niște condiții culturale și economice anume în care lucrează diverși biologi, din care sunt obținute resursele de diferite feluri necesare pentru cercetare. Nu existența și lumea ca întreg sunt mediul direct relevant pentru proiectele științifice de acest fel.

Cu toate acestea, biologii, ca și alți oameni de știință, tind să spună ceva în calitatea lor de oameni de științiă și despre cultură, lume și existență în genere. De exemplu: deoarece funcționarea creierului poate fi descrisă biologic, oamenii au creier, cultura e produsă de oameni, iar spiritualitatea e o formă a culturii, atunci spiritualitatea și imaginile despre lume asociate ei sunt condiționate biologic. Cu o argumentare de acest gen biologii vorbesc despre mediul lor indirect relevant. Argumentul descrie e o schiță de teorie ierarhică de organizare a lumii în care pornind de la procese de scară mică, biologice din creier, și presupunând existența unei cauzalități de jos în sus, de la scară mică la scară mai mare, se trag concluzii cu privire la ce se întâmplă la scară foarte mare. Deoarece biologia nu deține nici o metodă proprie ca să stabilească dacă e potrivită faptelor, observațiilor, o astfel de teorie, sau măcar ca să o formuleze mai elaborat, argumentul nu are nici o valoare științifică biologică.

Proiectul de cunoaștere creștină, de îndumnezeire în cazul ortodoxiei, are ca mediu direct relevant lumea ca întreg, existența personala ca întreg, si transcendentul, ceea ce e in afara lumii și susține lumea și existența personală, în viziunea celor care cred asta. Nu fapte particulare empirice de scări mai mici sunt obiectivul cunoașterii religioase. Astfel de fapte contează în economia proiectului religioas doar din perspectiva semnificației, a rostului lor în raport cu întregul, cu scopul pe termen lung. Creștinul în calitate de persoană cu preocupări spirituale nu își propune să investigheze și modeleze structura mitocondriei (un organit celular), sau mecanismele schimbării în timp a proprietăților organismelor și a felului cum ele pot fi grupate în specii (ceea ce urmărim prin teoriile evoluției). La fel cum nu e interesat și nici nu are mijloacele specifice să modeleze evoluția instituțiilor economice sau de alte feluri.

Cu toate acestea, și oamenii cu preocupări religioase au tendința să se extindă cu discursul religios către zone ale lumii caracterizate de scări mult mai mici decât cele proprii acestui mod de viață. De exemplu: deoarece Dumnezeu se îngrijește de lume, lucrare care se numește pronie, iar mitocondriile și genele fac parte din lume, atunci Dumnzeu se îngrijește și de felul cum au loc procesele de fosforilare oxidativă cuplată cu lanțul respirator la nivelul membranei interne mitocondriale, precum și de toate mutațiile genetice care ar putea să conducă la apariția unor specii noi prin transmitere către descendenți și selecție naturală. Și aici avem o schiță de teorie ierarhică, în care se propune o cauzalitate inversă, dinspre scară foarte mare către scară mică, prin intermediul Sf. Duh, și se trag concluzii cu privire la ce se întâmplă la scară foarte mică. Deoarece credințele religioase nu dețin nici o metodă proprie ca să stabilească dacă acestă teorie e potrivită faptelor, observațiilor, sau măcar ca să o formuleze mai elaborat, argumentul nu are nici o valoare generală pentru obiectivele de viață religiosă. Desigur, dacă în particular cineva crede asta și îi folosește la mântuire nu putem ști noi, și n-o să contrazicem persoane respectivă.

În fapt avem de a face o o extindere a modului de concepere omenesc a lucrării lui Dumnezeu de la lumea direct relevantă viații de zic cu zi către niște obiecte teoretice, către niște entități asociate unor modele create de om, către niște apendice cognitive ale vieți de zi cu zi. Strict vorbind nu e membrană mitocondrială ce vede și reconstruiește biologul, ci o imagine la scară vizibilă omului obtinută prin niște tehnici. Un produs al unui model teoretic și al unor instrumente bazate pe alte teorii. Nu e cum am vedea o pasăre, sau un crin, un lucru din lume. E discutabil dacă putem acorda același statut de existență acestor obiecte reconstruite teoretic ca lucrurilor accesibile direct, fărăr tehnologii si modele. Nu exista un punct de vedere general acceptat, dar argumentele împotriva unei astfel de echivalări sunt destul de convingătoare. La fel de convingătoare sunt și argumentele că, deși sunt niște obiecte teoretice, ele reflectă ceva foarte important din realitate, de vreme ce putem concepe niște substanțe cu care să trată diferite boli pornind de la o astfel de cunoaștere.

Prin extinderi de acest fel nejustificate de propriile metode proiectele biologice si religioase pot aduce religia si respectiv biologia in mediul lor direct relevant ca sa le trateze ca resurse culturale si sa le interpreteze din perspectiva lor.

Disputa darwinism - creaționism e o manifestare a acestei duble strategii de raportare reciprocă. darwinismul naturalizează spiritualitatea, iar creaționismul spiritualizează modele teoretice biologice, niște creații ale omului liber în felul său de a se manifesta și aflat sub constrângerile obiective ale unor fapte de observație.

A vedea care sunt mizele acestei expansiuni poate fi obiectivul unui program de cercetare. Nu putem gândi la nevoie de coerență a imaginii asupra lumii, la interese legate de putere și resurse pentru proiectele biologice si religioase. Deoarece imaginile asupra lumii sunt și resurse pentru proiecte politice se ajunge la situații ca cea din Serbia menționată în debutul acestui text.

Dacă nu dorim să fim de o parte sau de alte, oricum în afara biologiei și religiei în sens proprou, avem nevoie de un model al mediului indirect relevant natural, mental si cultural care cupleaza proiectele biologice si religioase construit mai riguros, cu metodă adecvată la ce se vrea sa fie cunoscut și care să nu încurajeze invadarea reciprocă a domeniilor de cunoaștere.

Un astfel de model poate fi produs într-un proiect filosofic. Un astfel de model nu are nici un fel de valoare existentiala pentru un credincios. El e o reprezentare care ea însăși poate fi preluată ca resursă culturală în proiecte biologice și religioase, interpretată, sau poate fi ignorată.

E de așteptat să existe o rezistență atât din partea biologilor, cât și a oamenilor cu preocupări religioase la un astfel de proiect câtă vreme nu are rezultate rațional constrângătoare, pentru că limitează pretențiile lor de a îngloba domenii ale lumii pentru care nu pot avea o relevanță cognitivă directa. E de așteptat, de asemenea, ca un astfel de model să nu se vândă la fel de ușor și în masă ca cel evoluționist și creaționist, pentru că e scumpă înțelegerea lui, reclamă acumulare de multe cunoștinte și efort mare, în timp ce creaționismul și evoluționismul sunt ieftine și satisfac repede nevoia de a avea o imagine coerentă asupra lumii, pe cea de apartenență grupală, sau pe cea de a avea un rost aparând ceea ce crezi că e bun. Așa stând lucrurile nu e o resursă potrivită pentru preluare în proiecte politice în țări sărace, în care oamenii nu au un nivel de instrucție ridicat.

Comentariu de încheiere

Închei acest text cu câteva idei care contextualizează problema abordată. Ca și în științele naturii și în preocupările despre lume în genere scara de analiză și reconstrucție e decisivă.

Pretenția că vei scoate ceva relevant pentru întregul naturii studiind procese și obiecte observabile la o singură scară e vizibil nepotrivită pentru oricine. În fapt obții regularități la diverse scări și articulezi un model global prin cuplarea acestor regularități în diverse strategii.  Faptul că poți acoperi universul prin unitatea de discretizare de o anumită scară, de exemplu atomică, nu înseamnă că universul e constituit doar din obiectele observabile la scara respectivă. El va fi caracterizat de regularități și obiecte observabile și la alte scări. Și nu înseamnă nici, neapărat, separat de o strategie oarecare, că restul entităților de scări mai mari pot fi reduse la procese de la scara preferată. Cineva poate opta pentru o strategie de reducere a proceselor culturale la cele biologice și la cele fizice, sau poate opta pentru o strategie care să le păstreze autonomia relativă, construind teorii de cuplaj între aceste domenii cu propriile lor caracteristici, diferite de teoriile regionale.

În cazul regularitățior de scară globală pentru reconstrucția lumii obiective epistemic și subiective nu avem de ce să ne așteptăm la ceva diferit. După extragerea acestor regularități globală nu putem spune nimic despre ce există la scară mică în afara unor constrângeri structurale. La fiecare scară culturală, să zicem cea de interes pentru un anumit domeniu științific, să zicem fizică sau biologie, trebuie să îmbăgățim foarte mult cu elemente suplimentare ca să obținem teoria ontică regională, sub-regională apoi, și la scări tot mai fine până la teoriile și modelele cele mai simple, care dau seamă de fapte tot mai precis specificate.

O astfel de reconstrucție rațională a lumii trebuie să dea seamă și de propria ei structură, operațiile folosite pentru construcția ei să nu fie de alte feluri decât cele aplicabile restului lumii naturale și culturale, pentru că ea însăși e un produs cultural din lume.

***

Teoriile evoluției naturale și culturale sunt compatibile cu creștinismul atâta vreme cât nișele lor și ale proiectelor religioase sunt percepute de publicul larg ca separate din punctul de vedere al obiectivelor și al scărilor naturale, culturale și existențiale relevante pentru ele. Funcționarea acestor proiecte e parțial decuplată, egăturile dintre ele fiind subtile și neconflictuale, de exemplu prin libertatea și creativitatea cercetătorului și aplicarea cunoștințelor științiice în viața de zi cu zi.

Datorită dificultății înțelegerii acestor lucruri de către oamenii puțin instruiți care constituie masele trebuie găsită o schemă simplă de comunicare bazată pe autoritatea emitentului care să prevină conflictele construite prin manipulare politică de felul celor din Serbia. Elaborarea unui astel de mesaj eficient e o chestiune ce ține de știința comunicării și a relațiilor publice.

Foto: pisică pe muntele Tabor.

Dosarul de la Securitate

Fișier pdf aici: https://drive.google.com/file/d/0B6lX-Y0Osl0YX1ItbGZpM3dKaUk/view?usp=sharing

Doamna Mona Muscă trebuie să reintre în politică

În acest text argumentez afirmația din titlu. Doamna Mona Muscă a fost eliminată din politică în urma faptului că a fost informator în perioada comunistă. Nu a contat nimic din prestația sa publică efectivă în politica românească. Persoane cu retorici anti-comuniste și-au executat un competitor politic.

Anti-comuniștii cred despre ei înșiși că sunt de partea bună a istoriei. Un mod de a le demonta retorica este să evidențiezi limitele acestui mod de gândire, ceea ce voi face mai jos.

Nu există istorie care să aibă un malaxor și care să te cuprindă, să-ți facă rău, sau bine, etc. A presupune o astel de ontologie, a reifica un proces fără legi obiective, e un instrument pentru deresponsabilizare cu privire la propria existență.

Există doar persoane care iau decizii în funcție de ce cred și ce pot, iar proiectele lor se cuplează și se ajunge la o stare oarecare generală în termeni de medii statistice și produse emergente de scară mare instituționale, culturale, și la o stare personală a fiecăruia.

Nostalgia după comunism și anticomunismul sunt doar niște resurse conceptuale / culturale pentru niște scopuri personale ale celor care susțin una sau alta. Nu există nici un merit sau antimerit dacă te etichetezi într-un fel sau altul, în afara unor decizii bine precizate și fapte în numele uneia sau alteia.

Discuția poate avea un nivel axat pe conținutul nostalgiei și al anticomunismului, caracterizarea lucrului cultural respectiv, și alt nivel pe proiectele în care folosești aceste lucruri culturale.

La primul nivel poți să formulezi anticomunismul în termeni de ură față de persoane, respingere a ideologiei, etc. Se poate discuta dacă e bine sau e rău, ce e bine și ce e rău, în raport cu ce valori, în modul de conceptualizare a anticomunismului.

La al doilea nivel poți vezi ce fac oamenii în numele acelor resurse. De exemplu poți să te duci să îl strângi de gât pe dimnul Ion Iliescu, sau să îi dai foc în piața publică în numele anticomunismului conceptualizat într-un anumit fel. Am rezerve că multă lume va spune că e bine să fii anticomunist cui face asta. Sau poți în numele nostalgiei să te duci la torționarul X din pușcărie și să-i duci un pachet, sau o Biblie în dar. E de presupus că mulți oameni vor spune că faci ceva bun.

Nu lucrurile în sine sunt rele sau bune, ci felul nostru de a ne raporta la ele. Din orice valoare culturală oportună se poate face un mare rahat, și din orice rahat se poate face bici.

Cui nu-i place acest mod de punere a problemei poate să îl formuleze și să argumenteze în sens invers, că există o istorie, un malaxor, că anticomunismul e bun în sine, etc. Important este ce face, la ce folosește o astfel de argumentare.

Pentru consistență trebuie să aplic acestă cerință și propriei abordări, să arăt foarte clar la ce vreau să folosesc modul de abordare propus mai sus. Vreau să-l folosesc la diversificarea resursei umane de pe piața politică.

Ce resurse umane sunt pe piața politică, dintre cei care nu au fost informatori ? Dorește cineva dintre anti-comuniști pe doamna Firea președinte ? Poate pe doamna Udrea ? Care alte persoane ar fi potrivite cu proiectul de reformă a țării ?

De ce acum această discuție ? Pentru că în spațiul public din partea unor persoane care se declară anti-comuniști anul acesta au mai fost puse la zidul infamiei două persoane cu prestații valoroase în spațiul publicul, domnul Mircea Flonta în iarnă, iar acum și domnul Mircea Kivu.

Daca anticomunism e ce a facut dl. Sabin Orcan de la România Liberă cu domnii Mircea Flonta in iarna si Mircea Kivu acum o spun clar: prefer să nu fiu anti-comunist. Arhivele CNSAS trebuiau publicate din 1990 in totalitate. Cine le-a pus la dospit a avut o minte diabolica, un singur scop: să controleze resursa umană din politică. Să nu existe competiție liberă.

Lichidarea Monei Muscă și toată presiunea pe foștii informatori care nu mai sunt operaționali are o singură rațiune: că sunt incontrolabili.

În timp ce ofițerii acoperiți, inclusiv cei care le primeau notele informative, au rămas în sistem și sunt controlabili. N-au probleme de pe vremea comunismului, au probleme post-comunism. Cu risc de pușcărie, etc.

Doamna Mona Muscă trebuie să revină în politică. Iar dosarele CNSAS trebuie făcute publice toate, la download pentru oricine.

Bani de cercetare pentru autohtoniști, lichele, proști și ticăloși

În acest text argumentez că actualele politici de cercetare sunt bune, deoarece servesc interesele celor care își iubesc țara și ale altor oameni buni.

Și la stână se face cercetare, am văzut personal. Una e să pui brânza într-o coajă de la un copac, alta e să alegi altfel de coajă, de la alt copac, fie din altă specie, fie aflat în anumite condiții de sănătate, fiziologice, sau crescut pe un altfel de pământ. Care coajă e mai bună e o problemă aplicativă, cu valoare locală. Optimizarea poate susține crearea unui brand, a unui produs românesc acreditat la nivel european, vandabil pe piețele mari.

Chestiunea în discuție este dacă în institute și universități trebuie să finanțăm din banii publici ai statului în mod prioritar o astfel de cercetare. Răspunsul guvernului actual este că da, acesta e prioritatea zero a cercetării. Decizia trebuie să aibă o raționalitate.

Am bănuiala că raționalitatea ține de structura resursei umane disponibile în sistem. În primul rând e vorba de oamenii atașați locurilor lor, autohtoniști.

Când eram copil voiam să mă fac pădurar – nu inginer silvic, chiar pădurar. Oricine a citit povestiri de Sadoveanu știe că pădurarul cunoaște o mulțime de lucruri, observă natura, iar în anumite situații găsește tărâmuri pe care nu le mai găsește nimeni după, iar el le caută fără să mai dea de ele. Are o imagine asupra lumii lui cu reală relevanță cognitivă, mai ales când vine boierul la pescuit sau vânatoare. E un ethos aici, ceva ce ține de fibra națională.

N-a fost simplu să renunț la idealurile acestea sentimentale, reflectând un atașament față de locuri, poate chiar o spălare pe creier naționalist-ceaușistă. Să intru în contact cu recea metodologie ștințifică, să înțeleg că cercetarea – poezie e o batere de câmpi obiectiv vorbind, că rezultatele se adună vraf și nu le folosește nimeni dacă nu ești la stână sau în pădure.

De aceea pot empatiza cu toți cei care, nefiind în fapt ciobani sau pădurari, doresc să facă ceva în această tradiție de cunoaștere în universități și institute. Ei iubesc locurile lor și pe verdeața plaiurilor vor să construiască o colibă a cercetării naționale. Refuză să accepte că o cercetare de nivel național înseamnă calitativ altceva, făcut într-o infrastructură ca în occident.

Oamenii respectivi dispun de o cunoaștere-expert, un know-how cu reală valoare aplicativă, dar care nu poate fi transformat în cunoaștere științifică propriu-zisă. Din perspectiva metodologiei științifice e non-știință, e amatorism. Însă e amatorismul nostru și este bun.

Dacă tot sistemul ar fi plin cu astfel de oameni până la urmă nu ar fi chiar un dezastru ca finanțarea să meargă spre dânșii. Ar fi o alegere strategică. România ar putea deveni în zece ani o rezervație culturală, o atracție pentru cetățenii occidentali care vor să vadă ceva aparte, un experiment social. Cu o promovare potrivită s-ar putea face bani serioși.

Pe lângă ei sunt însă și alte tipuri umane, care n-au nici un fel de vocație, care au ajuns în sistem întâmplător, pentru că era ceva de ros, și vor doar bani și avantaje sub pretexte autohtoniste. E vorba de lichele, proști și ticăloși.

Licheaua e o fire dornică de atenție. Se simte umilită ușor, și este adesea de către stăpânii ei. Când dușmanii pe care și i-a făcut o tratează cu prietenie se bucură ca un copil. Își spune în sinea ei că nu va mai trăda, însă la prima presiune sau aluzie o va face din nou.

Șansa lichelei e să se privească în oglindă. Ea știe ce face, minte cum respiră, iar râsul ei ascunde suferința de a trișa. Se bucură când este iertată, și mai ales când faptele sunt ignorate. Și-ar dori să o ia de la început, însă e lașă. A intrat înt-o încrengătură de relații umane care o stăpânesc.

Licheaua e un om bun și are nevoie de bani.

Prostul n-ar avea ce să caute în universități și institute, dar cineva l-a folosit într-o vreme, iar apoi i-a făcut culcuș. Asta când nu e o relație a cuiva la fel de prost, mai în vârstă, care a ajuns șef. Prostul e uneori bine intenționat, iar alteori rău intenționat. El nu știe că e prost, pentru că nu poate înțelege nimic din ce este mai complicat decât ce poate mintea lui. Ce spune pare foarte clar celor care nu știu mare lucru, pentru că e simplu. Ar putea fi un inteligent profesor de școală generală sau liceu, dar din nefericire pentru el și pentru cei din jur lucrează la o universitate sau într-un institut.

Cum spuneam, prostul poate fi bine intenționat. Un asemenea om, atent ghidat, poate fi de folos. Rău intenționat ajunge doar când se simte umilit, când crede că cineva are ceva cu el. Cum prost fiind nu știe să facă rău într-un mod elaborat, va eșua în acest proiect. Dacă accepți să servești prostul, cu timpul se va îmbuna. Nu e resentimentar.

Prostul e un om bun și are nevoie de bani.

Ticălosul e cel care planifică felul în care se folosește de lichele și proști. Licheaua e oportunistă, prostul e oarecum naiv, în timp ce ticălosul știe ce vrea. El vrea slugi. Numai el poate să evalueze, indiferent de CV-ul deținut. El e stăpânul care construiește. Nu e vorba de a construi cine știe ce, doar atât cât să iasă bani pe pielea celor care vin și pleacă. Tipologia ticăloșilor e diversă, fie vor doar bani, sunt cinici, și atunci te vor privi cu ochi sticloși, fie se ascund sub niște minciuni de sine, necăutând admirația altora, și atunci vorbesc la nesfârșit, ca să uite ceea ce sunt, fie sunt mânați de sentimentul vinovăției refulat, iar toată viața lor va fi un efort de ștergere a urmelor ticăloșiilor vechi, fără a se opri din săvârșirea celor noi.

Ticălosul rade fără milă tot ce întâlnește în cale, pentru bani, pentru ambiții, sau cvasi-patologic. Pentru ticălos România e ceva util, cum este și hârtia igienică. În fața morții însă, cu vârsta, ticălosul se înmoaie. Propria lui decrepitudine îl înduioșează. Înțelege că se întâmplă ceva, dar nu știe precis ce. Cu ultime puteri mai distruge câte ceva în jur, iar în final cere iertare.

Ticălosul e un om bun și are nevoie de bani.

În concluzie, din dragoste de țară și din dragoste pentru aceste feluri de oameni buni ar trebuie să acceptăm modificările aduse modului de evaluare și finanțare a cercetării.

____

Notă: Acest text este un pamflet.