Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

luni, 22 ianuarie 2018

Ne ajută că doamna Dăncilă este o persoană religioasă ?

Am fost informaţi în spaţiul public că persoana propusă de PSD ca prim ministru este o persoană religioasă. Observăm două fapte: primul - că doamna Dăncilă este o persoană religioasă, al doilea - că s-a anunţat public acest lucru de către partidul care a propus-o.

Primul fapt o ajută pe dânsa în viaţa sa personală, care nu priveşte pe nimeni din punct de vedere public. Al doilea fapt arată că nu ne va ajuta în funcţionarea statului faptul că dânsa este o persoană religioasă.

De ce nu ne va ajuta ? Pentru că arată clar asumarea unei ideologii prin care se foloseşte o morală relevantă pentru viaţa ca întreg într-o problemă locală din punct de vedere existenţial, anume cea a funcţionării unei demoraţii liberale, a statului secular România. Se trage cu tunul după muşte.

Trebuie spus că acest tip de discurs public nu e practicat doar de putere. Nu e bună nici argumentarea publică a acțiunii împotriva corupției, plagiatului, imposturii, cu citate biblice, pentru că se va găsi repede cineva să preia mingea si să fie violent pe această bază, dată fiind heterogenitatea grupului celor îşi asumă morala creştină. Asta a fost schema legionarismului, e cea a talibanismului, e a oricărui fundamentalism.

În ambele cazuri poziţionarea ca centrală în spaţiul public de către formatori de opinie a moralei creştine pentru rezolvarea problemelor de funcţionare a statului creează condiţii de mediu propice pentru dezvoltarea extremiştilor prin selecţie culturală. Aceştia se simt legitimaţi, devin mai vocali, dobândesc mai multă putere şi elimină prin competiţie vocile rezonabile.

Morala ancorată în transcendent nu poate fi folosită pentru argumente bune la scara mică existențială a problemelor organizaționale, nici când eşti la putere, nici când eşti în opoziţie. Dacă îi dai acest rol, care nu îi este propriu, ea va scufunda strategic democraţia liberală pregătind condiţiile de trecere către un sistem iliberal.

Şi reciproc, ridicarea pistolaşelor morale asociate eticelor seculare la rang de arme strategice, bazarea acestor etici pe valori intrinseci, care nu depind de agent, poate fi eficientă pe termen scurt, dar este ineficace pe termen lung, ratează scopul strategic. Nimic cu valoare intrinsecă nu poate fi creat de un om sau de un grup fără a fi mai devreme sau mai târziu pus în discuţie, tratat ca relativ, ca specific unei "standpoint perspective". Nu poate fi folosită pentru argumente bune la scara mare existențială o morală care a evoluat şi funcţionează bine la scară mică.

Utilitatea acestor observaţii este independentă de faptul dacă cineva crede în Dumnezeu sau nu crede. Şi într-o abordare care tratează religia ca un produs al evoluţiei culturale / a instituţiilor, chiar şi într-o abordare biologizantă, este un fapt că moralele şi eticile subiacente folosite de oameni sunt potrivite în spaţiul public la scări diferite de acţiune.

Astfel, în ce priveşte morala religioasă e util public că ea mobilizează în sensul unor fapte corecte pe cine încearcă să o practice şi că oferă ţării un fond de capital social produs prin procese pe termen foarte lung, de secole, în bună măsură la scară spaţială supra-naţională, a civilizaţiei europene.

În ce priveşte moralele inventate de om în mod explicit, fără nici o pretenţie de ancorare în transcendent, ele permit formularea de argumente publice folositoare la scara acţiunii politice efective, a ciclurilor electorale şi a planificărilor strategice pe câteva decenii. Astfel de argumente sunt cele asociate funcționării unui stat de drept, domniei legii, obligației puterii de a fi in serviciul contribuabililor. Aici intră si ce rezultă din eticile locale, profesionale, seculare, nereligioase, controlabile managerial in comunități profesionale.

Exponenţii abordărilor religioase autoritarişti forţează o coborâre la scară (down-scaling), cei seculari o ridicare la scară (up-scaling).

Exponenţii abodărilor seculare democraţi liberali îşi pot autolimita domeniul de aplicare dacă înţeleg procesele de evoluţie culturală şi instituţională (pe linia teoriilor lui F. A. Hayek, D. C. North şi a economiei instituţionaliste actuale), scările lor specifice de acţiune şi felul în care procese caracterizate de scări diferite se cuplează în situaţii decizionale practice prezente. Statul de drept este un produs cultural evoluat într-un mediu de capital social de bună calitate evoluat pe termen foarte lung, a unor reguli morale asumate în viaţa privată de oameni independent de statul de drept.

Exponenţii abordărilor religioase pot avea două căi de acţiune funcţionale într-o democraţie liberală, care să nu ducă la distrugerea ei. Prima este relaţia personală fără caracter public cu persoanele religioase care sunt în funcţii înalte, ca de la duhovnic la ucenic. A doua este relaţia instituţională cu statul care are interes în menţinerea unei instituţii care produce valori sociale de care depinde însăşi supravieţuirea sa pe termen lung.

În competiţia geopolitică o astfel de soluţie de echilibru instuţional şi diviziune a responsabilităţilor este avantajoasă strategic atât în faţa sistemelor autoritariste fundamentate religios sau care elimină viaţa religiosă din societate, cât şi în faţa statelor de drept care îşi trag singure de sub picioare preşul, fundalul social al valorilor religioase. Primele nu sunt productive comparativ cu democraţiile liberale, cele din urmă nu sunt stabile comparativ cu statele autoritariste.

Schiţa de mai sus e o simplificare a peisajului din literatura de specialitate la un nivel care să poate fi inteligibil persoanelor instruite. În linii mari cele de mai sus sunt îndoielnice în aceeaşi măsură în care cunoaşterea ştiinţifică despre evoluţia culturală de care dispunem la ora actuală este îndoielnică.


Ceea ce e caracteristic unei democraţii liberale funcţionale şi stabile este a fi rezonabil.


marți, 16 ianuarie 2018

România, peşteră de tâlhari

Distrugerea deliberată a credibilităţii internaţionale şi sacrificarea vieţii oamenilor din ţară este un act de trădare naţională. Responsabili de aceste fapte sunt cei care controlează PSD, ALDE şi UDMR.

Să nu ni se spună că se simt ofensaţi, trebuiau să nu facă ce au făcut. Morţii din primul război mondial şi mutilaţii nu s-au sacrificat ca să fim bătaia de joc a acestor oameni.

Nu e nimic surprinzător în felul cum acţionează. Sunt urmaşii politici ai celor care în 1989 au lichidat mii de nevinovaţi ca să-şi legitimeze preluarea puterii asupra căreia au avut controlul din prima clipă. Ce fac astăzi e nimic faţă de ce ar putea face. Dacă interesele le vor cere vor şterge de pe faţa pământului sute de mii de protestatari. Sunt din soiul celor care pentru a avea controlul sunt capabili de distrugeri în masă.

Nu îi leagă nimic nici de UE, nici de NATO, pentru că nu cred decât în bani şi putere. Parazitează proiectul Catedralei Naţionale doar pentru că Biserica e un tovarăş de drum folositor în acest moment. Mâine, dacă ar găsi potrivit, ar dinamita-o la fel de bine ca să facă loc unui mausoleu pentru părticele din Lenin, urmând ideologia puterii de la răsărit.

Scopul lor e să aibă slugi care să muncească pentru salariile şi pensiile speciale ale celor puşi să le apere ce au jefuit, să dijmuiască tot ce producem. Scopul lor este ca nimeni să nu îndrăznească să facă sau să spună ceva fără acordul lor. Scopul lor este scoaterea ţări din spaţiul civilizaţiei şi libertăţii. Pentru asta mint în faţă cu neruşinare.

Ce vor face de acum încolo, la ce ne putem aştepta ? Vor continua să vulnerabilizeze politic, economic şi social ţara. Haosul politic este rezultatul unui plan de distrugere mascat sub lozinci naţionaliste. Cât de mare va fi distrugerea ? Atât cât nimeni să nu-şi mai permită să protesteze, iar ei să fie stăpâni pe un morman de dărâmături. Dar stăpâni. Orice e mai bun decât să accepte superioritatea altora, să accepte ce rezultă din valoare şi libertate. În această Românie distrusă micile lor oaze de bunăstare vor rămâne funcţionale, sau şi la vor crea în alte ţări, mulgând de aici resurse.

Esenţa programului acestor oameni este diabolică. Au transformat statul într-o entitate în care a fi cetăţean înseamnă doar a te apăra de agresiunea lor permanentă. Ne fură vieţile zi cu zi.

Omul e mult mai mult decât un cetăţean, are speranţe, vise, sentimente, proiecte. Nu ţine de esenţa lui să fie la cheremul unor oameni care frizează patologia, şi nici să lupte permanent cu aceştia. Un stat trebuie să permită dezvoltarea vieţii oamenilor în libertate. Dacă mai merită trăit în România e numai în interstiţiile puterii agresorilor. Supravieţuim în pofida existenţei statului, nu susţinându-ne reciproc într-o simbioză, trăim ce e frumos doar în mici grupuri locale, sau ieşind către transcendent.

Am ajuns aici pentru că am lăsat să crească malign în jurul nostru incompetenţa şi hoţia. Unii am participat activ la asta, alţii am tăcut din interes pe termen scurt şi din laşitate.

Trădătorii României trebuie opriţi prin curaj şi acţiune competentă. E preferabil să murim făcând asta decât să trăim în felul care se conturează la orizont.

Nu trebuie să fim trişti, ci să curăţăm sufletul permanent ca să trăiască bucuria în el şi să luptăm cu realism.


Nimic nu e pierdut. Împreună putem schimba totul. Cu efort, răbdare respect față de ce e valoros.



joi, 14 decembrie 2017

Capitalul social pentru victoria împotriva autoritariştilor

Este un fapt că unitatea de acţiune a puterii care vrea să destructureaze ţara este mai mare decât cea a persoanelor care vrem să o ţinem integrată în spaţiul euro-atlantic. Există o încredere mai mare unii în alţii a celor care au furat împreună şi vor să-şi apere prada şi un deficit de capital social necesar pentru relaţionarea rapidă şi eficientă a celor care li se opun.

Două dintre cauzele acestui deficit de încredere sunt că nu avem un exerciţiu îndelungat decooperare şi că avem motivaţii mult mai diverse în proiectul de opoziţie decât simpla spoliere a celorlalţi.

Nici una dintre cauze nu poate fi îndepărtată direct şi nici nu ar fi de dorit. Ce vrem oamenii liberi ai României este tocmai pluralismul mentalităţilor şi posibilitatea de a coopera în proiecte comune sau nu în funcţie de decizia personală. Pentru a face faţă în situaţii de criză unui competitor mult mai coeziv este însă nevoie de o disponibilitate la cooperare mai mare decât cea de acum.

La modul general capitalul social poate fi crescut prin simboluri culturale perene respectate de toţi, prin persoane superioare cu autoritate asupra noastră şi printr-o reprezentare unitară asupra situaţiei de fapt pe care vrem să o schimbăm.

Felul în care se pot aplica aceste metode depinde de cine suntem. O clasificare de interes ştiinţific, descriptiv corectă, nu ajută prea mult în acţiune, ar fi prea complicată. O aproximare ar putea fi următoarea: unii suntem seculari umanişti pentru care ştiinţa este forma privilegiată de cunoaştere, alţii suntem orientaţi de ideea de bine public, libertate şi nobleţe a spiritului fără nici o preocupare religioasă deosebită, iar o a treia categorie suntem persoane religioase ataşate valorilor civilizaţiei europene ca produs al creştinismului, în reprezentarea noastră.

Pentru un grup social atât de divers nu poate exista o reprezentare comună asupra lumii, dar există o metodă prin care se poate purta o discuţie şi se pot separa incompatibilităţile de fond, ne dediscutat şi de menajat reciproc, de cele superficiale, care pot fi trecute cu vederea. Metoda este gândirea critică, dependentă de o cultură umanistă solidă şi o inteligenţă exersată. Fiind costisitoare nu poate fi prea populară, însă la nivelul formatorilor de opinie şi liderilor mi se pare fezabil să o avem. Reacţiile emoţionale negative între persoanele publice cu profiluri culturale diferite trebuie să lipsească în contextul actual, în baza unei înţelegeri critice a situaţie şi a discursurilor publice pe care le practicăm diferit fiecare. Nu e vreme acum pentru punctarea diferenţelor, despre care ştim cu toţii oricum că există. Liderii slabi nu vor putea aplica aceasta, pentru că se vor simţii vulnerabili în faţa celor pe care îi reprezintă. Liderii puternici da. Apoi, cu cât gândirea critică ajunge mai populară, un fenomen de masă, cu atât este mai bine. Aici rolul universităţilor şi al profesorilor este decisiv.

În chestiunea pesoanelor cu autoritate reală aş observa doar subreprezentarea puternică a creştinilor între apărătorii activi civic ai democraţiei liberale. Există o tradiţie ortodoxă a preferinţei pentru un model de stat autoritarist. Această tradiţie nu poate fi dizlocată, şi nici nu ne dorim asta. Dar se poate face o instituire a unei noi tradiţii, complementare, prin practica noastră. Nu există un sfânt ocrotitor al democraţiei liberale, nici vreunul al gândirii libere sau critice. Aceste valori formulate în acest fel sunt relativ noi. E vremea să ne alegem unul, să instituim o relaţie cu o persoană care susţine valorile pe care le apărăm.

Sfântul Nectarie este ocrotitorul democraţiei liberale, al gândirii libere, creativităţii şi bunului simţ. Acest om s-a născut într-un oraş şi a lucrat ca învăţător. E un spirit urban dedicat binelui public. Integrat rapid în instituţiile existente şi propulsat către funcţii de vârf s-a dovedit a fi prea performant. A fost persecutat pentru meritele sale de conducător de către cei care îl invidiau şi aruncat în stradă, deşi era iubit de oameni, tocmai pentru aceasta. A luat totul de la zero consolidând şi creând instituţii locale, de scară mai mică, de mare succes. Calităţile şi faptele acestui om sunt exemplare pentru orice creştin creativ care acţionează în condiţii de libertate socială, specifice unei democraţii liberale. Bunul simţ, discernământul, sunt valorile cheie care controlează modul de folosire cu folos a acestor condiţii. Nu există nici o incompatibilitate de fond între ortodoxie şi democraţia liberală, statul de drept.

Simbolurile culturale respectate de toţi pot fi numele mari şi operele care unesc cultură României cu cea a omenirii. Ele sunt complementare cu autorii şi produsele culturale orientate către interior, nu împotriva acestora. Le pun pe acestea în lumină, aduc spre acestea interesul lumii izvorât din curiozitatea altor popoare de a vedea din ce fel de ţară au venit oameni ca Mihai I, Brâncuşi, George Palade, modurile lor de viaţă, modelele oferite de ei. Punerea în opoziţie a simbolurilor universale cu cele relevante doar local nu ne ajută, ea e strategia adepţilor statului iliberal. E loc şi pentru lupul dacic, dar primează asupra lui Pasărea în Spaţiu, care îi dezvăluie mai bine adevăratul înţeles, prin contextualizare în raport cu ce se află peste tot în lume.

Diversitatea noastră este un punct forte din perspectivă strategică. Să consolidăm rapid, în nu mai multe de câteva săptămâni, liantul care să me dea eficienţă tactică şi operaţională. O putem face, dacă nu cumva am şi reuşit. România este o ţară de oameni liberi.




duminică, 3 decembrie 2017

Pasărea în spaţiu de Brâncuşi logo de ţară

În acest text deschid discuţia despre un nou logo al Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene. Propun crearea unui logo pornind de la o operă a lui Brâncuşi.

Brâncuşi e un ţăran, se pot regăsi în el toţi oamenii ataşaţi valorilor tradiţionale româneşti. Dar e şi şi un artist sofisticat căruia i se pot asocia cele mai elitiste persoane. Brâncuşi e un român get-beget, e un oltean de sub munte. În acelaşi timp e un parizian, un educat la marile şcoli ale Europei. Brâncuşi este un om credincios şi totodată un erou al libertăţii şi creativităţii, un non-conformist. Brâncuşi a scos din folclorul românesc forme pe care le admiră întreg mapamondul. A mers la rădăcini şi a extras esenţa.

Brâncuşi a vrut să dea mult României şi ţara nu a primit. Acum nu ne mai permitem să-i cumpărăm operele. Campania pentru Cuminţenia pământului a eşuat. Putem să folosim imaginea operelor lui, cu recunoştinţă, să ne îmbogăţim cu ea.

Ansamblul Calea Eroilor din Târgu Jiu este propus pentru includerea în Patrimoniul Mondial UNESCO. Mai devreme sau mai târziu dosarul va fi bine întocmit şi va avea succes. Atunci această operă se va afla alături de Sarmizegetusa Regia, bisericile fortificate săseşti, Voroneţ. Brâncuşi e indiscutabil pentru oricine iubeşte România.

Brâncuşi, aşadar, este al nostru şi este al tuturor. E poarta noastră către Europa şi lume. E traducătorul limbii noastre pe înţelesul oricui.

Dintre operele lui putem alege una care să exprime valorile de care are acum nevoie România europeană şi Europa în faţa lumii.

Pasărea în spaţiu poate simboliza speranţa şi energia tuturor: a celor orientaţi mai mult către tradiţie, a celor precumpănitor interesaţi de lumea nouă a viitorului, dar şi a celor cu o mentalitate asemenea lui Brâncuşi – care văd o singură respiraţie de la simbolurile locale ale trecutului până la viitorul universal al oamenilor în dialogul culturilor.


Alţi oameni cu siguranţă pot spune mai multe şi pot schiţa mai mult decât am făcut în acest modest text. Să o facem, să oferim lumii o imagine de maturitate, stabilitate, putere, energie, deschidere, generozitate, dialog universal, demnitate responsabilă.


sâmbătă, 25 noiembrie 2017

Despre folosul harului în viața civică a intelectualilor

Când ai înțeles că ceva nu este bine în societatea în care trăiești simți nevoia să acționezi. Intelectualii simt această nevoie poate mai mult decât oamenii cu alte ocupații, vor să contribuie activ la binele cetății lor. Cum o pot face fără să smintească pe alții, fără înverșunare, fără radicalism ? Și cum pot să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează interesele ilegitime ? Și cum pot să nu se întristeze când eforturile lor par zadarnice ?

Tristețea sau pesimismul intelectualilor are la rădăcină înțelegerea unor lucruri și procese din dorința de a cunoaște, motivată mai întâi de curiozitate, uneori împachetată în justificări relevante social.

Această stiință de carte singură îi face asemenea unui pește pe uscat. Nu au mijloace de a se mișca, se zbat, acționează civic fără succes, de unde tristețea, iar mai târziu pesimismul.

Mintea care înțelege starea lumii are nevoie de altceva. Dacă nu știe ce anume cade în patimi, în lumi mici ca niște inchisori, turnurile de fildeș, unde imobilitatea nu mai e evidentă, sau pur si simplu renunță la modul de a trăi prin cunoaștere, se apucă de altele, afaceri, politică. Mintea care știe ce are nevoie se imersează într-un mediu dens ca apa, care o poate susține. Acest mediu dens este harul.

Pestele pe uscat nu se poate înălța. Trebuie să vină apa peste el. Când harul vine curiozitatea dispare, motivația efortului de cunoaștere e numai responsabilitatea. Tristețea devine îndurerare, si e compensată de bucurie - de a fi mobil, firesc, viu. Mintea vede limpede, ochii ființei nu mai sunt uscați. Eficiența acțiunii civice crește, pentru că există discernământ.

Harul vine numai când intelegi că intreaga cunoaștere a ta nu valorează nimic in sine, iar ideea de merit că ai produs ceva dispare, rămâne un simplu instrument organizațional, de utilizare locală, un fir de nisip pe țărmul uscat.

Fără har cele înalte îți par rarefiate, în timp ce concretul, densul s-ar găsi lume. În realitate situația e invers: în lume este un deficit de existență, iar cele înalte sunt mai consistente, mai pline de ființă. Copilăria gândirii are nevoie de curiozitate și merit, maturitatea ei le privește ca pe ce sunt, trepte rămase în urmă.

Dacă nu vor să smintească pe alții prin înverșunare și radicalism, intelectualii au nevoie de har. Ca să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează interesele ilegitime, tot harul le este de ajutor. El face ca sentimentele, emoțiile să devină secundare.

Cauzele publice se apără cu folos pe bază de decizii, nu de sentimente. Discerni ce e bine, ce poate fi făcut, decizi ce vrei și ce e rațional să faci ca să atingi ce vrei. Sentimentele, emoțiile, trebuie ținute în frâu în viața publică. Faptul au fost cândva sau sunt încă mai sunt motivații personale nu e de arătat altora. Lucrezi pentru ceilalți, nu pentru tine.


Ce contează e rezultatul obținut cu detașare de cele lumești, dar cu atașare de cele dumnezeiești. Un rezultat obținut tulburând face mai mult rău decât bine. E important să ajungi la el într-un fel folositor, iar când nu se poate e mai bine să renunți la calea aleasă. Nu i-a sosit vremea, poate, sau calea trebuie să fie alta.