Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

luni, 21 mai 2018

Câteva chestiuni practice pentru câştigarea alegerilor de către dreapta


Când spun câştigarea alegerilor de către dreapta mă refer la câştigarea alegerilor de către cetăţenii care au valori de dreapta, pentru care libertatea şi iniţiativa sunt prioritare, iar de pomană primesc doar la parastase. Câştigarea alegerilor se face prin vehiculul partidelor existente. E nevoie să ajutăm aceste partide să facă ce trebuie, adică să ne servească, iar primul pas este să arătăm ce vrem şi cum credem că puterea actuală de lezează interesele.

Strategia PSD-ALDE pentru a se menţine la putere e destul de simplă, să controleze toate resursele materiale, instituţionale şi simbolice şi să controleze comunicarea publică. Din cele materiale îşi întreţine bazinul electoral, cu cele simbolice se legitimează, cu cele instituţionale creşte costurilor contrareacţiilor la ce face, iar prin comunicarea publică împiedică agregarea unei alternative de succes la putere. Este interesul liderilor acestei grupări politice să existe o alternativă la putere şi ea să fie cât mai slabă, pentru ca prin comparaţie să fie ridicolă în ochii electoratului. Poate fi şi în interesul unor lideri de dreapta să accepte acest rol pe piaţa politică, dacă rentele obţinute prin trădarea cetăţenilor de dreapta sau potenţiale sunt motivante.

Din punct de vedere strategic două mi se par a fi lucrurile care ne interesează pe cetăţenii care punem libertatea în partea de sus a priorităţilor: să existe lideri de dreapta reali şi partide care nu mimează opoziţia şi să ne asigurăm că vor mai exista alegeri netrucate.

Nu e necesară lansarea acestor teme la scară mare, cu profil public ridicat. Cea de a doua ar fi folosită în acest caz pentru auto-victimizare de către actuala putere. Trebuie urmărit la firul ierbii, pe plan local, orice semnal de acest fel de către societatea civilă şi folosite mijloacele social-media pentru alarmare în caz de nevoie. E o metodă ieftină care poate genera costuri mari pentru cine ar încerca ceva. Nu trebuie să ne propunem perfecţiunea alegerilor, ci doar lipsa importanţei fraudelor asupra rezultatului final.

Prima temă ar putea fi abordată punând presiune pe liderii politici ai dreptei care acţionează cel mai puţin sau fac cele mai multe erori. Presiunea va încuraja competitorii lor din partide să îi critice şi să servească astfel interesele noastre, ale cetăţenilor. Sub nici o formă nu trebuie criticate partide de opoziţie ca întreg. Ne interesează optimizarea locală, prin competiţie internă şi între grupările politice existente prin erodarea imaginii în urma criticilor multiple ale unor lideri. Această formulă, care nu exclude încurajarea unor alianţe electorale, creşte mult costurile unei încercări de ridiculizare sau instrumentalizare a dreptei ca întreg din partea puterii actuale, şi în general din partea oricăror instituţii interne sau externe.

Pe plan tactic importante cred că sunt separarea netă a discursului moralizator de cel politic şi moderarea pretenţiilor de cunoaştere a soluţiei politice pentru România ca întreg. Abuz de discurs moralizator adoptat în mod onest tind să facă atât creştinii, cât şi adepţii moralei seculare. Adepţii moralei seculare împachetează morala pe care o propun într-un ambalaj ştiinţific sau tehnic. În ambele situaţii se ajunge la o punere în situaţie de inferioritate a votanţilor, cărora li se cere să se înalţe moral sau cognitiv. Voi discuta cele două situaţii pe rând.

Din câte pot să îmi dau seama nu există nici un sfânt care dacă ar fi şef de partid ar caştiga alegerile, în România sau oriunde. Oamenii care votează au o raționalitate locală, la scara lumii lor. Succes în termeni de aprobare si votare are cine se face înțeles şi receptat ca valoros în aceste lumi la scara de timp a alegerilor, nu după. Momentul e decisiv, voturile nu se întind pe o viață. Situația aceasta obligă la conturarea unor tactici pe termen scurt de către politicienii creştini, actualizate in funcție de evoluția mentalității oamenilor. Culpabilizarea morală nu aduce nimic pe termen scurt şi, strict vorbind, subminează strategia de a construi o societate respirabilă, o civilizație. Culpabilizarea, cât e necesară, trebuie lăsată discursurilor publice ale Bisericii şi societății civile creştine.

Cu adaptări de termeni cele de mai sus sunt aplicabile şi politicienilor seculari care susțin existența Uniunii Europene. Dacă această instituție va dispărea nu va fi responsabilitatea cetățenilor simpli care votează populişti, ci a populiştilor împreună cu cei care prin pretențiile lor epistocratice au creat condițiile să fie rațional la scara locală a lumii cetăţeanului să alegi altceva decât o democrație liberală. Raţiunea cetăţeanului nu e cu nimic sub raţiunea politicianului, a tehnocratului sau a filosofului politic. Din punct de vedere biologic nu e plauzibil că ne aflăm într-un proces de speciaţie în care oamenii din elitele de cunoaştere şi politice ar fi o subspecie cu caracteristici aparte ale raţiunii în termeni de scopuri şi proceduri de a gândi atingerea lor. Dacă suntem toţi cam la fel structuraţi atunci e cazul să înţelegem ce vor oamenii, ce pot ei, şi să găsim soluţii realiste, fără forţarea destinelor.

În acest context nu ne ajută cultul marilor oameni politici morali cu succese discutabile, ca o contrapondere la cultul public ale imoralităţii şi cinismului puterii actuale pe unele canale de televiziune. Am rezerve că cine eşuează in politică e un mare om politic. Pentru cetăţeni e necesar ca politicianul să ai un comportament moral şi să câştige alegerile ca să ne servească interesele. Dacă le pierde nefăcând faţă unor planuri de acţiune de felul PSD-ALDE nu ne ajută prea mult. Capitalul simbolic rămas de pe urma unor astfel de persoane nu trebuie confundat cu succesul practic, e doar un element necesar acestuia. Afecţiunea noastră pentru aceste persoane nu trebuie să interfereze cu decizia politică raţională. E un dar pe care puterea actuală nu îl merită.

Moderarea pretenţiilor de cunoaştere a soluţiei politice pentru România ca întreg, al doilea aspect tactic pentru succesul practic al drepteie, are două aspecte: pe de o parte păstrarea a ce este funcţional chiar şi când nu pricepem, pe de altă parte relativa descentralizare a luării deciziilor politice către scări locale. Cele două aduc şi un avantaj strategic, reduc puţin din forţa puterii politice centrale şi scad riscul derapajelor când puterea e preluată de oameni ca cei care o deţin acum.

Pretenţia că cel de la putere ştie cu desăvârşire ce trebuie să facă în orice domeniu al vieţii e o infatuare de aceeasi natură cu cea care a dus la comunismul real. Publicul larg cere pe termen scurt această infatuare ca să se simtă în siguranţă, mulţi oameni fiind slabi, şi tot el e cel care reproşează lipsa de cunoaştere când eşecul inevitabil apare, ca să evite povara responsabilităţi personale. Regimurile autoritariste prin refuzul cinic al libertății oamenilor nu au acest tip de problemă. Noi trebuie să găsim o soluţia la acest fenomen real care nu va dispărea niciodată.

Soluția la această problemă nu vine din politică, aceasta fiind un proces cu scară de timp relativ mică, decenii, fără autoritate asupra structurilor existenţiale ale omului şi ale unei civilizaţii. Soluția e în instituțiile milenare care produc coşul de nuiele în care ținem ouăle libertății si responsabilităţii personale, temperează frica şi lăcomia, e în Biserică. Dacă distrugem aceste instituţii, să ne obişnuim cu gândul viitoarelor dictaturi europene ca dar pentru dezvoltarea durabilă a strănepoţilor nostri. Ne vor judeca pe bună dreptate ca iresponsabili pentru rațiunea noastră cu ochelari de cal care le va fi distrus lor viețile.

La nivel operaţional miza pentru noi este frontul comunicării publice. E singurul pe care ne putem desfăşura eficient când reprezentanţii intereselor noastre nu sunt la putere. De aceea şi investeşte puterea atât de mult în acest plan.

Putem încuraja lipsa reacţiei liderilor din opoziţie la temele lansate ca provocări pentru a evita legimitarea puterii prin discurs negativ. Reclama negativă e tot reclamă. Dacă se alege, totuşi, să existe un răspuns acesta poate fi dat de oameni mai puţin vizibili, pentru a avea un câştig din profilarea acestora folosind vehiculul temei cu vizibilitate temporar mare.

În al doilea rând putem lansa teme reale, care pentru noi sunt cele ale intereselor noastre legitime. De interesele susţinătorilor puterii actuale are cine să se ocupe. Nobleţea spiritului nu trebuie confundată cu orgoliul de a te purta ca un boier. Interesele noastre legitime sunt condiţii instituţionale corecte ca să ne desfăşurăm vieţile aşa cum vrem, meritocraţie organizaţională, controlul resurselor publice care rezultă din munca noastră. Fiecare ştie la nivel local care sunt problemele specifice, iar prioritizarea temelor se face în mod natural prin interacţiune la scară mai mare dacă ele sunt comunicate. Cu cât canalele sunt mai diverse şi iniţiativele personale mai multe, cu atât bruiarea canalelor şi discreditarea vectorilor de comunicare costă mai mult puterea actuală. Să îi facem să deschidă portofelele. Nu e necesară vreo planificare, e necesară doar stimularea atenţiei politicienilor care spun că ne servesc, ca să nu vorbim în gol.

Concluzii

Am arătat că la nivel strategic ne interesază să existe lideri de dreapta reali, partide care nu mimează opoziţia şi să ne asigurăm că vor mai exista alegeri netrucate. Primele se pot obţine prin stimularea competiţiei interne a partidelor, iar a doua în condiţiile date prin metoda gâştelor Capitoliului.

La nivel tactic am sugerat că nu e eficient să mitificăm trăsăturile morale ale politicienilor. Faptele lor morale sunt de dorit numai împreună cu succesul politic înţeles într-un sens cuantificabil pentru un spaţiu în care să ne putem urmări proiectele personale de viaţă, contribuţia la viaţa ţării aşa cum credem de cuviinţă la o scară de timp a proiectelor reale ale oamenilor. Cât despre pretenţia că unii deţin cunoaşterea despre societate şi alţii, cetăţenii, nu pricep despre ce este vorba şi ce trebuie făcut, e o infatuare de aceeaşi natură cu cea fatală a comunismului real şi trebuie scoasă din capul clasei politice şi a elitei statului. Ceea ce ştiu domniile lor e la fel de important pentru trăirea vieţii cu ceea ce ştie oricine. Viaţa lor nu e mai importantă ca a fiecăruia dintre noi. Orice om este raţional la scara lumii lui.

Pe plan operaţional sunt de părere că important este nu doar să vorbim şi protestăm, ci să o facem eficient şi eficace, ieftin şi cu atingerea scopurilor. Pentru asta nu trebuie să ne ducem după fenta provocărilor puterii, sau dacă ne ducem să o facem cu un câştig, în mod intenţionat, iar în al doilea rând să punem pe agenda publică interesele noastre, obligând liderii politici de dreapta să fie atenţi la ele, să nu ne trădeze. Dacă vor trăda va fi responsabilitatea noastră că au făcut-o. Succesul practic nu ni-l dă nimeni cadou, libertatea nu e gratis.



vineri, 18 mai 2018

Despre România cea blândă


Este bine că nişte oameni ne vorbesc prin imagini despre “România neîmblânzită şi astfel ne dau ocazia să punem întrebări. Întrebările sunt multe, iar răspunsurile pot fi la fel de multe.

De ce este natura României neîmblânzită ? Ea poate fi aşa pentru că încă nu a îmblânzit-o nimeni, nu a fost apropriată cultural, domesticită. În acest mod de a gândi sălbăticia este dură, nemiloasă, iar aceasta e ontologic posibil pentru sălbăticia are atribute morale. Altă perspectivă este că naturii nu i  se pot atribui trăsături morale. Când facem asta spunem ceva despre noi înşine, nu despre natură. Natura ar putea avea o stare interioară firească, pe care omul nu o mai poate găsi cu uşurinţă. Când omul găseşte pacea [1] însăşi natura o vede şi o simte aşa cum este, de o frumuseţe şi un firesc neclintite. Şi cele mai feroce animale devin atunci blânde alături de noi, iar natura ţării noastre este, atunci şi numai atunci, România blândă.

Ce spune natura României despre români ? Ea spune ceea ce vedem noi în ea şi prin ea. Ne vorbeşte despre înţelepciune sau despre nebunie, despre modestie sau despre megalomanie. Undeva pe calea ferată dintre Piteşti şi Râmnicu-Vâlcea este un tunel pe care scrie că omul a învins natura. Alunecările de teren au distrus terasamentul înainte de darea în folosinţă şi acest proiect de infrastructură nu a mai folosit vreodată la ceva.  Natura României spune lucruri diferite despre fiecare grup social. Românul rural nu merge în natură fără să aibă ceva de făcut practic acolo. Românul urban o caută tulburat de oraşele în care locuieşte. Sunt multe naturi ale României în minţile şi sufletele oamenilor.

Ce putem învăţa de la natură ? Să facem efortul de a cunoaşte, să ne urnim din loc, din nişa de confort. Putem învăţa simplitatea felului de a fi, frumuseţea neostentativă, necăutată, neîngrijită în mod special, complementară cu cea creativă, culturală. Raiul culturii şi raiul naturii sunt două laturi ale unei vieţi demne de a fi trăite. Spectacolul a ceea ce nu am creat noi e motivant pentru încercarea de a lăsa şi noi ceva de folos în urmă, fie şi cât mai puţin rău, dacă bine nu putem. Mai putem învăţa admiraţia pentru ceea ce este, pentru fiinţă, şi dobândi smerenia ca mică parte a acestei fiinţe. Putem învăţa să ducem suferinţa cu demnitate.

Ce putem face pentru a îngriji mai bine natura ? Să ne cunoaştem pe noi înşine şi să îmblânzim sufletul. Cruzimea, dispreţul, neatenţia, lăcomia nu sunt în natură. Abia apoi ne vom putea îngriji în mod serios, necompensatoriu pentru propria neglijare, de natură şi de alţi oameni. Deteriorarea naturii e un rezultat al folosirii excesive, excesul este caracteristic numai omului. Problema excesului este una iniţial morală, iar apoi de obişnuinţă, de naturalizare. Natura noastră ca oameni devine nenaturală. Când spunem că această natură căzută este cea autentică acceptăm răul, aruncăm moralitatea ca utopică şi proiectăm asupra naturii sălbatice propria noastră sălbăticie. Ea devine atunci ceva de îmblânzit. Dar natura naturii nu este tot una cu natura omului.

Poate exista o educaţie ecologică ? Poate exista numai ca parte a bunului simţ. Transmiterea bunului simţ din generaţie în generaţie nu e deloc puţin lucru. Salvarea naturii ca miză obsesivă nu ne poate salva pe noi înşine, numai căutare şi dobândirea discernământului. Relaţia cu natura a fiecăruia şi a grupurilor din care facem parte este esenţial să nu ducă la conflicte între oamenii cu perspective diferite. Este imoral ca românul urban să dizloce identitatea românului rural în relaţia cu natura, este imoral să încercăm să avem monopol asupra a ce înseamnă natura pentru oameni.

A fi naturali este un ideal dezirabili pentru societatea românească ? Nu este un ideal dezirabil, oamenii trebuie să fie umani. Oamenii umani sunt responsabili faţă de ei înşişi şi faţă de natură. Natura are caracterul unui dar. Să ne contopim definitiv cu acest dar e un mod de a fugi de ceea nu ne place la noi înşine. Experienţa imersării în natură ne îmbogăţeşte şi ne aduce o formă de pace interioară, însă locul nostru este între noi, între oameni, cu datoria de a îngriji ceea ce suntem şi de a îngriji natura de care ne bucurăm în felurite chipuri, de la resurse la experienţe estetice şi spirituale.

Există o legătură între natură şi bunul simţ ? Legătura este fundamentală, viaţa omului în lumea naturală şi culturală este orientată de bunul simţ. Bunul simţ este blândeţea, smerenia, responsabilitatea, curajul, sacrificiul, afirmarea neostentativă a ceea ce este valoros în noi înşine şi despre alţi oameni, acceptarea greşelii, nuanţarea felului de a fi şi vorbi, adaptarea la realitate, rostirea a ce credem că este adevărat într-un fel care să lase loc pentru respiraţie tuturor.

Poate că cel mai important lucru legat de natură este realitatea ei. Natura este palpabilă şi necunoscută, o îmbrăcăm în straturi semiotice fără ca vreodată să putem spune ceva cu totul adevărat, final despre ea. Natura ne obligă la adaptare a minţii şi vieţii. Ea ne arată că nu ştim nimic.

[1] “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29).



joi, 3 mai 2018

Despre simptomele mentalităţii comuniste


Comunismul creează dependenţă, asemenea fumatului, jocurilor pe calculator, drogurilor. Nu este suficientă despărţirea instituţională de acest sistem politic pentru a scăpa de comunism. Cei dependenţi îl vor practica în privat. Există o mentalitate comunistă dominantă numeric în societatea românească care nu vă dispărea câtă vreme nu se tratează dependenţa de comunism. O condiţie pentru tratament este recunoaşterea simptomelor. În acest text caracterizez pe scurt simptomele la mase, la elite şi schiţez o posibilă terapie.


Simptomul mentalităţii comuniste la mase

Simptomul mentalităţii comuniste la mase este dorinţa de a te supune dorind puterea. Comunismul e o manifestare monstruoasă a egoismului si individualismului omenesc, aproprierea aproapelui pentru a te sluji, deposedarea lui de el însuși ca să îți fie slugă ție. Renunțarea la sine, la plăceri si dedicarea aproapelui si lui Dumnezeu sunt idealuri morale in creștinism. În comunism dumnezeu sunt ţoapa şi mitocanul, prostul, incapabilul, adeptul răului, şmecherul viclean, iar renunțarea e doar pentru mase, toate masele însă vizând să ajungă stăpânde sclavi. Azi masele rămase cu mentalitate comunistă nu mai au stăpân, dar vor aceleaşi lucruri. Caută om căruia să i se vândă. Pe cine găsesc ele ?


Simptomul mentalităţii comuniste la elite

Găsesc elite cu mentalităţi comuniste. Simptomul mentalităţii comuniste la elite este incapacitatea de a servi în mod sincer cetăţenii din cinism. Elitele cu mentalitate comunistă dispreţuiesc oamenii. Nu îşi asumă o morală personală care să le constrângă faptele şi interpretarea asupra a ce fac oamenii.

Nu există o diferenţă principială între elitele cunoaşterii şi elitele politice în chestiunea mentalităţii comuniste. Diferenţa este doar de scară a impactului social. Am să spun câteva lucruri mai întâi despre elitele cunoaşterii în filosofie şi ştinţă.

În filosofie mentalitatea comunistă are ca simptom practicarea ei exclusiv instrumentală. Nimeni nu credea în materialismul-dialecti, dar îl folosea pentru bunăstare materială, status, putere. Practicarea filosofiei fără a avea un ideal în viață este asemenea unui balet într-un staul abandonat. Pe de altă parte, filosofia nu ne ajută la nimic în construcția unei case adecvate pentru acest spectacol. E nevoie de proiect, resurse si efort de un alt fel. Nimeni nu are obligația să le mobilizeze pentru filosof.

În cazul stiintelor nu mai observăm această inadecvare, ne-am obisnuit să credem că ne putem înălța prin simpla deţinere a cunoaşterii ştiinţifice. Pasul următor a fost să adecvam spectacolul la stabilimentul existențial in care ne aflăm personal, anomic, imoral, si să dăm numele de ştiinţă îngrijirii animalelor. Cei care suntem profesori şi studenţi practicăm  dezinvolt trişarea, lipsa de respect față de merit, contraselecţia.

Există ceva nedrept in analogia de mai sus: a creşte animal este ceva cu totul onorabil.

La elitele politice simptomul este instrumentalizarea cinică a oricăror instituţii create pentru a face bine. O program UNESCO va fi folosit doar pentru afacerile personale. O Constituţie va interesa doar ca să faci bani şi să îi supui pe alţii. Un Parlament va fi exclusiv un mijloc pentru a-ţi umfla conturile şi salva pielea după infracţiuni. Elitele cu mentalitate comunistă cred cu tărie că au dreptul să domine pe ceilalţi deoarece au o chemare specială pentru asta, iar ceilalţi sunt incapabili să se conducă singuri. Oamenii sunt nişte vite pentru ei, iar ei sunt păstorii.


Terapie

Orice dependenţă are drept cauze psihologice stima scăzută de sine şi neputinţa de a suporta realitatea percepută ca neplăcută dureroasă. Fiecare dintre cei cu mentalitate comunistă are o suferinţă ascunsă nerezolvată, o umilinţă, un complex, o lipsă de dragoste, o abandonare. Livrarea către sclavie şi cinism se face în împrejurări când peste stima de sine scăzută apare o criză existenţială. Criza este bandajată cu asumarea unui ideal care oferă plăcerea de a crede că poţi salva umanitatea fără a te salva pe tine. Omul cu mentalitate comunistă se minte pe sine şi are ca obiectiv distrugerea celor care nu sunt ca el. Proiectează asupra lor tot ce îl caracterizează personal: egoismul, individualismul, cinismul.

Terapia profundă ţine de creşterea stimei de sine prin acţiuni folositoare în mod real lui şi celorlalţi oameni. Iniţierea acestui proces nu poate avea loc fără recunoaşterea stării de fapt în care se află. Pentru aceasta are nevoie de o oglindă care să îi fie pusă în faţă.

Încheiere

Trăim printre victime dependente de experimentul politic la care a fost supusă România. Trăim printre oameni bolnavi de lepră care nu se izolează, ci vor să atingă pe toţi ca să fie toţi asemenea lor.

În această situaţie morală tot ce se poate face este spunerea adevărului şi ajutarea celor bolnavi.






luni, 30 aprilie 2018

Despre înşelarea prin ştiinţă



Ştiinţa nu este nici bună, nici rea. O putem folosi în mod adecvat, sau ne putem înşela cu ea dacă alegem asta. În acest text arăt ce este înşelarea prin ştiinţă şi cum putem să o evităm.

A te înşela înseamnă a primi ceea ce este fals ca fiind adevărat. Poţi primi din ceea ce gândeşti tu, sau poţi primi din ce spune altcineva. Este imoral să te înşeli sau să te laşi înşelat. A te declara victimă este un mecanism psihologic prin încercăm să scăpăm de responsabilitatea faptei imorale respective.

Ştiinţa este un nume pentru un domeniu de preocupări omeneşti:
·         unitare prin încercarea de a produce descrieri adevărate ale faptelor şi regularităţilor din lume prin metode verificabile de către orice om care doreşte să repete ce a descoperit ca fiind adevărat alt om
·         şi diferite prin ceea ce este observat şi măsurat, prin metodele folosite şi prin cât de mult poate fi verificat ce a descoperit cineva.

Cunoaşterea acceptată ca adevărată la un moment dat într-un anumit domeniu ştiinţific este generală pentru mulţimea observaţiilor făcute în acel domeniu ştiinţific, adică dă seamă într-un mod rezonabil de toate faptele. În unele cazuri, când domeniul cercetat e prea complicat, e nevoie să acceptăm mai mult cunoştinţe ştiinţifice (teorii, modele) din acel domeniu ca fiind perspective complementare asupra mulţimii faptelor cunoscute, fără să putem spune că una dintre ele este generală, fie şi doar în acel domeniu. Ţine de natura ştiinţei ca mulţimea observaţiilor să se extindă şi să constatăm că ceea ce era considerat general pentru a descrie mulţimea veche de observaţii şi fapte cunoscute să trebuiască revizuit.

Înşelarea prin ştiinţe la oamenii de ştiinţă are loc prin trecerea de la generalitatea locală a cunoaşterii ştiinţifice, asociată unui set de fapte cunoscute la un moment dat, la universalitatea acelei cunoaşterii ştiinţifice, adică la aplicarea ei pentru întreaga lume potenţial observabilă în felul domeniului ştiinţific respectiv (o primă treaptă a înşelării, care azi caracterizează doar începătorii în ale ştinţei şi oamenii care nu au de a face cu ştiinţa) sau observabilă în orice fel (o a doua treaptă a înşelării, specifică şi azi imensei majorităţi a oamenilor de ştiinţă din unele domenii cu tendinţe monopoliste, care cred că ce spun ei că este adevărat este adevărat în mod universal, iar alte domenii ale cunoaşterii ştinţifice sunt secundare în raport cu al lor).

Înşelarea prin ştiinţe la oamenii care nu sunt cercetători ştiinţifici are loc prin preluarea modului de a gândi al oamenilor de ştiinţă descris în paragraful anterior şi făcut public de aceştia. Preluarea are în spate un argument de felul următor: deoarece ştiinţa respectivă are un succes practic evident în urma aplicării cunoştinţelor ştiinţifice adevărate, iar oamenii de ştiinţă spun despre ştinţa lor aceste lucruri ca fiind adevărate, atunci tot ce spun oamenii de ştinţă despre ştiinţa lor este demn de a fi considerat adevărat.

Oamenii care nu sunt cercetători ştiinţifici s-ar putea considera victime ale unei înşelări, dar asta nu îi scuteşte de responsabilitatea morală. E de gândit dacă responsabilitatea lor morală e mai mică decât a oamenilor de ştiinţă. E posibil să nu fie dacă manifestă o cerere să fie înşelaţi, încurajează oamenii de ştiinţă să înşele prin preferinţa şi receptivitatea lor de a primi ceva fals ca fiind adevărat.

Câteva exemple:
·         înşelarea prin fizică şi chimie se poate face crezând că ceea ce nu poţi măsura prin metode fizice sau chimice, proprietăţi ale minţii şi culturii, face parte din univers ca model al fizicii şi chimiei.
·         înşelarea prin biologie se poate face crezând că un ansamblu de modele teoretice ale schimbării în timp ale proprietăţilor măsurabile ale corpurilor organismelor vii sau resturilor lor fosile (cunoscut sub numele de teoria evoluţiei biologice) spune ceva despre mintea cercetătorilor care creează acele modele şi cultura în care au fost create şi în care modelele respective sunt doar o mică parte.
·         înşelarea prin psihologie se poate face crezând că întreg comportamentul uman poate fi descris prin legi ale psihologiei în absenţa unei libertăţi reale de decizie a omului, că a produce, de exemplu, o teorie psihologică în calitate de psiholog este un rezultat al legilor psihologiei cunoscute sau necunoscute.
·         înşelarea prin sociologie şi economie se poate face spunând despre om că omul în general este o fiinţă socială sau economică în conformitate cu modelele teoretice ale sociologiei, nu doar acele aspecte umane măsurate în studiile sociologice.

Exemple din domenii cu autoritate în cunoaştere complementare cu ştinţa:
·         Înşelarea prin teologie academică se poate face spunând că relaţia dintre om şi Dumnezeu se poate descrie în ce are ea mai caracteristic prin reprezentări discursive, prin cuvinte.
·         Înşelarea prin filosofie se poate face spunând că universalitatea, coerenţa şi consistenţa pot fi reale simultan în privinţa unui anume discurs ştiinţific, filosofic sau teologic, nu doar idealuri normative de cunoaştere, ceva ce credem că trebuie să existe şi credem că trebuie să înţelegem ce înseamnă, dar care nu putem obţine în mod principial ca atribute ale unui rezultat al unui proiect de cunoaştere amplu pus în practică cu resurse finite, de către om.

În exemplele de mai sus expresia “se poate face” nu spune că înşelarea se poate face numai în acel fel, mai sunt şi altele, probabil într-un număr nelimitat principial, după imaginaţia celor care o fac.


Cum putem evita înşelarea prin ştiinţă

A te lăsa înşelat sau a te amăgi pe tine însuţi şi a înşela sunt probleme morale. Voinţa noastră alege calea imorală pentru că această alegere satisface unele ca acestea: mândria şi orgoliul nostru, nevoie de apreciere fără merit din partea altora, nevoia de a fi mari şi importanţi în raport cu alţii, dorinţa de putere asupra altora, dorinţa de supunere, nevoia de a fi importanţi prin asociere cu cineva mai important ca noi, nevoia de a scăpa de povara libertăţii şi responsabilităţii personale, nevoia de a obţine resurse materiale mai multe decât merităm pentru ce am creat folositor, nevoia de a obţine resurse materiale prin slugărnice sau înregimentare în grupul cu opinii dominante. Toate acestea sunt parte din firea omului. Nu vor dispărea niciodată, şi nici înşelarea.

Cine vrea poate încerca să evite printr-un act de voinţă, prin exersarea şi întărirea ei. Putem recunoaşte că a reuşit din faptele sale: atitudine nuanţată cu privire la cunoaşterea de orice fel, îngăduinţă faţă de oamenii care gândesc altfel, îngăduinţă faţă de cine trăieşte în înşelare, lipsa oricărei mândrii, un mod de viaţă liber, nedominat de nevoi materiale, de creşterea statusului social sau de obsesia de a avea putere asupra altora, curajul de a spune şi face. Putem recunoaşte că a eşuat din înfumurare, mândrie, laşitate, dependenţă de bunuri materiale, de statut şi de putere.
Nu are importanţă dacă despre cel care avem indicii că a reuşit să iasă din înşelare sau despre cel care avem indicii că nu a ieşit din înşelare simţim că ne face bine sau rău. Nu ceea ce simţim contează.

Când cineva simți că îți face rău si îi vezi smerenia, fii sigur ca e bine ce face. Ce simți vine de la o limită a ta pe care nu o vezi sau nu accepți să o schimbi. Ce simţi e un râu modelator, uneori omul fiind chiar sub ascultarea de a face ce face. Asemenea când simți că cineva ţi-ar face bine, dar are un zâmbet trufaş, fie si față de alții. De la acel bine aparent porneste drumul spre prăpastia înşelării. E un bine nadă.

Răbdarea, perspectiva sunt decisive pentru a înțelege. Prima se exersează, a doua vine ca un rezultat al primeia prin detașare fără dezimplicare de acumul situațiilor.

Ştiinţa descrie şi creează unele situaţii de viaţă şi nu epuizează nici pe departe viaţa. Morala este mai importantă decât ştiinţa şi o condiţie pentru buna folosire a acesteia în viaţă.

Ştiinţa este o admirabilă grădină cu flori a omului şi avem datoria să o îngrijim.



joi, 26 aprilie 2018

Note de lectură la “Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)”



“Acestea sunt legile, conform cărora trebuie a fi primiţi străinii şi străinele venite din alte părţi, precun şi a permite călătoria cetăţenilor noştri în străinătate, cinstind în modul acesta pe Zeus ospitalierul, căruia nu îi place să gonim pe străini (să interzicem) de la sărbătorile noastre, prin edicte barbare. (Platon, Legile)

“Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?” (Luca, 24, 15-18).”


Povestea din “Mic almanah al oamenilor mari”[1] este o pedagogie a admiraţiei prin propriul exemplu, cel al autorului. Cei capabili să admire pot vedea oameni mari şi lumea lor. Dacă noi nu putem vedea nimic din lumea oamenilor mari să facem măcar o schemă a felului cum pot fi văzuţi şi ce înseamnă asta.

Ca orice profesor, şi cel admiraţie este un mediator între ceea ce el poate vedea şi ceea audienţa sa nu poate vedea încă [2]:





Mediatorul este cel care cunoaşte criteriile obiective pentru a identifica marii oameni. Ele rezultă implicit din ordinea portretelor în fiecare parte a cărţii, cea “Din lumea largă” şi cea “Din lumea noastră”:
·         Criteriul spiritual:
o   cei mai mari sunt cei în care vedem cel mai bine pe Hristos, care sunt pelerini în lume (Papa Ioan Paul II şi Bartolomeu Valeriu Anania),
·         Criteriul bunei serviri a instituţiilor civilizaţiei
o   În contextul teologiei politice din alte spiritualităţi (M. S. Akihito),
o   În contextul european înstrăinaţi de lume pentru a o putea sluji în Stat şi Biserică (Patriarhul Teoctist, Regele Mihai I)
·         Criteriul creativităţii culturale de înalte nivel:
o   Elita culturală, oamenii cu amplă erudiție, asemenea înţelepţilor străini care vizitau cetăţile greceşti şi putea oferi sfaturi bune,
·         Criteriul potenţialităţii uriaşe exprimate sincopat:
o   oamenii cu succes politic sau mare impact social, dar neîmpliniţi, cu talent debordant de un fel sau altul nedus până la manifestare deplină din raţiuni personale sau datorită vitregiei vremurilor (Traian Băsescu, Petre Ţuţea), străinii aproape oarecare [3]

Pentru a putea comunica audienţei despre valorile care fac mari oamenii mari nu trebuie procedat explicit şi smerenia mediatorului este obligatorie, altminteri rolul de mediator nu ar fi îndeplinit eficient, autorul însuşi riscând a fi perceput ca străin. Autorul apelează la instrumente retorice clasice, argumente raţionale şi persuasiune.

Latura emoţională a comunicării

Nu voi încerca să fac o analiză literară a figurilor de stil şi pasajelor memorabile, alţii o pot face mai bine. Capacitatea de a seduce e neîndoielnică. În ansamblu portretele din Micul almanah al marilor oameni” te duc cu inima la Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski. Tehnici impresioniste diverse, mai realiste, mai pointiliste, cu pastă mai groasă ori in creion simplu, uneori nostalgii romantice. Lumina, sunetul, atmosfera sunt surprinse cu subiectivitate asumată. Discursul este cald, degajă bunătate, empatie, înțelegere, acceptare a slăbiciunilor altora si ale celor proprii, generozitate smerită.

Din această perspectivă, o umbră de luciditate pare să acopere nevăzut expoziția revenind cu evaluări normative, dar cheia antropologică de lectură oferită in final e cumva distonantă cu experiența lecturii. Stiinta nu poate sistematiza emoția, sentimentele, recunoștință, impresiile. Poate cumva e un autoportret al pictorului, sau o semnătură.

Stimularea emoţiilor negative e prezentă şi ea, incitând pentru a aşeza pe drum cititoarele şi cititorii. Ni se comunică în mod discret tristeţea nedreptăţii de a alunga marii oameni români, transpare conștiința valorii proprii în nefericita situație a țării, suntem chemaţi implicit să în-dreptăm ne-dreptatea pentru binele României.

Latura raţională a comunicării

În prima partea a textului ni se stârneşte curiozitatea intelectuală prin întrebarea despre mecanismele psiho-sociale ale profilării oamenilor peste media statistică [4] a contemporanilor. În ultima parte a textului ni se dă o cheie de interpretare intelectualistă a seriei de portrete, printr-o schemă de construcţie socială a identităţii omului caracteristică antropologiei. Autorul însuşi se auto-intepretează identitar prin această schemă, lăsând deschisă decizia asupra ce fel de om este altora: “În fragmentul de timp care ne va fi slujit tuturor drept leagăn, loc de joacă, scară şi mormânt, rămân deocamdată cu ochii larg deschişi, bine ştiind că absida sufletului meu găzduieşte un mozaic al cărui desen nu poate fi încă pe deplin desluşit.” Este o invitaţie discretă la evaluare din partea unei posterităţi potenţial re-cunoscătoare.

Încheiere

Recunoştinţa celor aflaţi în urcare simbolică faţă de oamenii mari este necesară, dar nu suficientă pentru funcţionarea civilizaţiei europene. La rândul lor cel puţin o parte din ei trebuie recunoscuţi ca atare şi astfel înstrăinaţi într-un Ierusalim spiritual, cultural sau al puterii politice.

Cazul României nu este clar. Respingem străinul înţelept raţional, coaja fructului, ne exilăm doar oamenii cu funcţie elitară şi îi marginalizăm dacă rămâne în ţară, sau respingem şi miezul, străinul prin care lucrează Dumnezeu ? Ospitalitatea cu care ne mândrim este doar una compensatorie psihologic pentru vina de a nu putea fi recunoscători, sau este un capital cultural pre-comunist dintr-o tradiţie a recunoaşterii valorilor pornind de la care putem spera că ne vom putea continua civilizarea ca popor ? Este foarte posibil ca răspunsul când îl vom şti clar în viitor să depindă de ceea ce facem efectiv azi, nu  de ceea ce răspundem azi într-o situaţie neclară, turbulentă, în care ne aflăm imersaţi.

Cred că domnul Baconschi va fi recunoscut de unii oameni, care îi vor fi recunoscători, aşa cum domnia sa le este celor pe care i-a întâlnit. Cât de mulţi vor fi nu putem şti. Unii ar putea încerca să se afle între aceştia printr-un permanent efort şi o bună aşezare în raport cu valorile lumii care ne sunt superioare. Să contempli satisfăcut locul unde ai ajuns este marca morţii spirituale, primul pas spre ieşirea din civilizaţie. Este asemenea celor care pe muntele Tabor voiau să facă trei colibe, să se aşeze, să se liniştească în tihnă [5]. Iubirea de tihnă pare a fi o trăsătură naţională care ne împiedică să primim mai bine străinii, să învăţăm de la ei.

Între paginii cărţii am găsit o bucată de hârtie scrisă de mână: “Dacă nu poţi urca tu însuţi către lumea oamenilor mari, susţine-i pe alţii să o facă. Dacă nu îi poţi susţine lasă-le culoar să urce şi loc celor care îi pot sprijini. Admiraţia este o bucurie pe care nu o poate lua nimeni nimănui, oricât de departe s-ar afla geografic sau social de marii oameni şi de cei care caută să le urmeze sau să îi ajute. Bucuria se distribuie fără să se împartă, locul nostru al celor obişnuiţi este un loc bun orice am face, numai să dorim, rolurile fiind doar diferite. Masa este plină, ospataţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Note

[1] Baconschi T., 2018, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunosct), Ed. Polirom, Iaşi
[2] Interpretarea marilor oameni ca străini mi-a fost inspirată de lectura textului conferinţei “Cultura străinului în cadrul tradiţional de gândire filosofică şi teologică” a domnului Marin Bălan susţinută la întâlnirea Centrului de Dialog şi Cercetare în Teologie, Filosofie şi Ştiinţă din 25 aprilie 2018. Citatul din Legile de Platon e preluat direct din acest text.
[3] Dacă miza civilizaţională pedagogică nu ar fi oferirea de modele umane cineva ar putea spune: " Nu pot admira un om, ci numai opere, fapte sau trasături ale lor: puterea, frumusețea trupului sau a caracterului, noblețea spiritului, ascuțimea minții. Să admir sincer pe cineva mi s-ar părea că e un fel de a-i pune limită libertății. Omul are dreptul să facă ceva neadmirabil si să stie că va fi iubit necondiționat. Pot spune că îl admir ca om ca să îl susțin să facă lucruri demne, să trăiască virtuos. Susțin atunci puterea simbolică a unui nume, al acelui om. Nu pot admira pe Dumnezeu, pot doar să vreau să îl iubesc, să cred că îl iubesc ferindu-mă să stiu vreodată asta. Pot admira creația Lui, omenirea si toate persoanele în parte, omenitatea, omenia, păstrându-le taina pe care nu o pot cunoaste vreodată, pe care as nărui-o admirând vreunul individual."
[4] Un mic tribut mentalităţii scientiste a vremurilor de acum, dat fiind că poate exista o medie statistică numai într-o concepţie despre om în care nu există unicitate a persoanei şi putem vorbi de o populaţie statistică.
[5] Sturzu C, 2017, Sindromul imobiliar (pseudo)taboric, Platforma Doxologia, https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/sindromul-imobiliar-pseudotaboric, accesat în 26 aprilie 2018