Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

sâmbătă, 16 martie 2024

Despre claritatea morală în spațiul public

 

În acest text schițez o caracterizare a rolului dezbaterilor publice despre claritatea morală.

 

Cuvântul claritate se referă la vederea limpede cu mintea, iar discuția despre aceasta are în vedere condițiile generale ale vederii limpezi ale unei minți. Cuvântul moral se referă la natura celor văzute în raport cu reguli morale, despre ce e bine/bun și ce este rău.

 

Pentru a constata claritatea minții sunt posibile introspecția și observarea externă, iar observarea externă e posibilă pe orizontala lumească și dinspre persoane transcendente. Corectitudinea evaluării clarității vine dintr-o interacțiune între persoanele care fac observările respective ale minților proprii și ale minților altor persoane.

 

O discuție despre proprietățile morale ale faptelor angajează modurile de conceptualizare a binelui și răului în etajele lor deontologist, al virtuții și utilitarist, pe de o parte, și natura și complexitatea în faptelor. E foarte probabil ca proprietățile morale simple și clare, de tip deontologist, să fie ale unor fapte care angajează obiecte și procese simple, iar pentru faptele care implică obiectele și procesele complexe să existe în mod natural un amestec de bine și de rău și să avem avem nevoie să ne orientăm în evaluarea lor ca întreg după conceptualizări morale mai slabe, de tipul virtuții și utilitarist (prin consecințe).

 

Pentru a crește claritatea morală se poate lucra la creșterea clarității minții prin practicarea cunoașterii de toate felurile împreună cu alte persoane și la atenția morală asupra faptelor personale și proceselor complexe interpersonale la scări de timp diferite, mai scurte, ale vieții ca întreg, în perspective istorice. În funcție de scara de timp a antrenamentului acesta se va plasa undeva pe gradientul dintre privat și public. Un antrenament privat excepțional de fertil poate fi făcut public din perspectivă istorică pentru a servi ca model și altora. Un eșec al unui antrenament public prin ignorarea nevoilor de a avcea și procese de scări private, restrânse social, poate fi o lecție de reținut de asemenea din perspectivă istorică.

 

Claritatea morală este instantanee numai pentru un Creator așezat în veșnicie în raport cu lumea faptelor altor persoane, cea a persoanelor din lume este rezultatul unui proces complex de dezvoltare a clarității minții și a atenției morale naturalizat până la acțiunea de evaluare morală în timp real și decizia de a făptui într-un anumit fel în urma evaluării.

 

O dispută lumească publică despre relevanța sau irelevanța clarității morale în spațiul public este un antrenament pentru claritatea morală a persoanelor în sfera acțiunilor publice posibil în societățile comunicării de azi. Ea violentează sensibilitățile private și expune ceea ce în condițiile tehnologii vechi nu ar fi fost expus, ci filtrate la comunicarea publică, dar este inevitabilă. E rezonabil să credem că la discuțiile socratice mai aveau loc și tot felul de întâmplări neinteresante din perspectivă istorică și care n-au mai fost scrise în dialoguri. Acum le vedem pe toate, dacă dorim, putem fi martori la toată bucătăria dialogului și curtea din spate a caselor dialogurilor.

 

Orice persoană care crede că are claritate morală beneficiază de critica faptului că ar putea exista sau că ar putea fi utilă, pentru că o invită să își evalueze cunoașterea și exercițiul faptelor bine întemeiate moral. Răspunsul de folos la critică a celui care crede că deține claritate morală și o folosește discursiv public este îmbunătățirea propriei situații epistemice și morale.

 

Oricine crede că nu are nicio relevanță claritatea morală beneficiază de prezența activă a celor care o afirmă prin zdruncinarea propriului blocaj existențial utilitarist, de limitare a spațiului public la zona intereselor legitime. Concentrarea publică exclusiv pe interese legitime vulnerabilizează la alunecarea pe panta spre interese nelegitime. Răspunsul de folos la critică a celui aflat de această parte a unei dezbateri despre claritatea morală este îmbunătățirea propriei situații epistemice și morale.

 

Claritatea morală în spațiul public a avut-o Hristos în lume. Putem tinde către ea, dar știind cine suntem, creaturi. Drumul spre claritate morală este o împreună lucrare, după modelul Sfintei Treimi.


duminică, 3 martie 2024

Ce are de făcut Biserica pentru binele public

De la bun început trebuie spus că mântuirea nu este un bine public deoarece nu este relevantă pentru toți cetățenii, unii fiind credincioși, iar alții nu. Mântuirea, ca orice alt scop din orice spiritualitate, este de interes grupal într-o democrație funcțională, este limitată la grupul celor care împărtășesc acea spiritualitate. Pe de altă parte, există o relație indirectă între democrațiile funcționale și spiritualitatea creștină prin faptul că istoric democrațiile funcționale moderne depind de niște condiții sociale și culturale generate de spiritualitatea creștină. Dacă aceste condiții dispar, dispar și democrațiile funcționale. Ce are de făcut Biserica pentru binele publice este să continue să livreze condițiile necesare democrației funcționale ca efecte secundare, lumești, ale funcționării ei, fără să preseze spre asumarea unor obiective spirituale de genul mântuirii pe nimeni, nici personal, nici social.

 

 

 

Discursul public despre claritate morală în politică și societate este este o astfel de presiune. Ne folosim de noțiunea spiritualà de claritate moralā ca sā penalizām ortodoxismul rus și al adepților lui din România ca sā nu ne taie statul banii instituționali și să fim frecventabili în lumea (mai) liberā în care ne-am integrat recent. Claritatea moralā nu ajutā la nimic lumesc, numai la ceresc, iar libertatea civicâ și politicā e pentru toatā lumea, credincioși sau nu, nu pentru ceresc. Dacā vrem sā facem ceva de substanțā lumeascā atunci sā susținem condițiile necesare democrației: accent echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi. Acestea sunt servicii publice ale instituțiilor religioase de interes general în democrații funcționale. Fārā acestea vom avea ca Biserică numai funcții sociale similare celor care își semnalizeazà virtuțile lor în sistemele lor de valori seculare.

 

 

 

Natura claritāții morale din perspectivā umanā, nu a omului Dumnezeu Hristos, este asimptotică mai degrabă decât un bun deținut, e un dar mai degrabă decât un rezultat meritat, e de felul acțiunii și se judecā dupā roade. Dacā vorbim despre ea și rezultatul acțiunii de vorbire e rāu, atunci claritatea moralā când s-a vorbit a lipsit. Riscul teologiei academice și al instituțiilor etice și morale aici e mai mare ca al altora. Existā și curajul de a o tācea și cel de a o rosti, dar mai des primul. Nu se aruncā cu claritatea înaintea oricui, a lumii întregi, ci la momentul potrivit cui o poate primi.

 

 

 

Într-o democrație funcțională politicile publice nu sunt nici morale, nici imorale, sunt niște servicii făcute la o cerere a cetățenilor. Când un brutar îți vinde pâine nu e nimic moral în asta, e un schimb. Există exigențe morale subiacente schimbului, de a nu trișa, de a nu abuza de poziția de client sau de vânzător, dar schimbul ca atare nu are vreo dimensiune morală. Există un amoralism rezonabil, anume că în situații lumești alegerile pot fi și pe orizontalā, ghidate de un interes lumesc, nu numai duhovnicești verticale. Alegerile politice dintr-o democrație sunt pe orizontala lumească. Pe cât posibil urmăm standardele morale religioase sau secularizate și când avem roluri publice, dar interesele nu pot fi sacrificate pentru standardele morale ale acțiunii ca atare. Pentru ca alegerile lumești să nu ducă la conflict și ură avem nevoie de accent echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi, toate acestea să preexiste în societate și aici este rolul esențial al Bisericii. Niciun sistem de educație publică nu poate livra singur așa ceva, numai un grup de oameni care urmăresc scopuri nelumești, iar sistemele publice de educație doar în măsura în care corpul social din care provin oamenii are și o viață religioasă cât de cât. Nu e vorba de educația religioasă ca parte din sistemul de educație, ci de ce se întâmplă în afara lui, în mod natural, asumat existențial.

 

 

 

În rezumat, ce au de făcut instituția Bisericii și exponenții ei este să fie rezonabili pe plan lumesc și să respecte libertatea de decizie a oamenilor. Să bată, nu să pună piciorul în prag, să acționeze indirect, nu să împingă lumea spre mântuire prin intermediul politicului, inclusiv a educației publice. Hristos n-a predat la universitate sau în școli publice. E nerezonabil sā vrei sā salvezi lumea prin politicā, după cum este autodistructiv să sacrifici pentru interese standardele morale de profunzime socială, care dau condițiile pentru orice acțiune eficace într-o democrație funcțională. Nu e nimic special cu această concluzie, eficacitatea primează în fața eficienței în orice entitate organizațională care nu vrea să iasă de pe piață, dar a neglija complet eficiența nu te duce decât la faliment. Biserica dă condițiile lumești pentru eficacitate socială de ansamblu și le poate submina pe cele pentru eficiență când insistă pe claritate morală unde și când nu e cazul.

 

Din punct de vedere teologic chestiunea relevanței pentru politici publice sau nu a clarității morale e legată de până unde se poate aplica tăierea voii în societate ca recomandare pentru o viețuire creștină. Dacă există relevanță, tăierea voii se aplică și în instituțiile statului și soluția simfonică e imediată. Dezbaterea va fi dacă există sau nu claritate morală autentică, de ex. putiniștii și dl Putin și duhovnicii lor nu o au, deși pretind că o au, în timp ce cei care li se opun o au, așa cum zic că o au și toți pro-occidentalii suntem de acord că stau lucrurile. Dar toată dezbaterea e în schema de teologie politică simfonică. Alternativa sugerată e ieșirea din schema simfonică, adică o altă teologie politică, mai bottom-up, în care tăierea voii nu ar fi relevantă eclezial pentru spațiul politicilor publice cu argumente teologice ce țin de exigența dragostei în condițiile heterogenității sociale contemporane. Rămâne o tăiere a voii personală direct față de Hristos față de poruncile evanghelice în faza din-ainte de fapte, iar după fapte publice în funcție de consecințe pe filiera standard cu duhovnic. Adică dintr-o evaluare instituționalizată ex-ante și ex-post de tip simfonic s-ar merge numai cu o evaluare instituționalizată ex-post, care nu e nici protestantă, nici soluția clasică de teologie politică.

 

Limitele unei abordări de felul celei din acest text sunt cele ale înțelegerii relației dintre științe sociale și teologie în sensul ei patristic. E foarte posibil ca într-un context de realitate socială neconflictuală prioritățile să pară a fi altele, mereu țintind scopul final și eficacitatea, nu mijloacele viețuirii decente, civilizate, de zi cu zi lumești. Dar acum pare că și lucrarea Martei merită un pic de atenție.


vineri, 1 martie 2024

Împăratul minciunii ortodoxiste

Agresivitatea unora dintre cei care ar trebui să știe Psaltirea pe de rost are două rădăcini: relația duhovnic – ucenic care nu urmărește pacea, ci puterea în lume și cultivarea poveștilor mincinoase ca formă de legitimare compensatorie în absența dragostei. Ucigașii au avut binecuvântare de la duhovnic pentru războaie, duhovnicii susțin binecuvântarea armelor de distrugere în masă, ierarhii au are fără îndoială binecuvântare de la ai lor pentru tot ce fac. Dacă în calitate de laici ne putem permite o anumită independență în decizii lumești fără ca în condițiile sociale actuale de secol XXI să avem prea mult de suferit (nimeni nu își permite să îndepărteze laicii mai apropiați de viața duhovnicească și așa prea puțini) e probabil că alta e situația treaba cu clericii și oamenii din instituțiile militarizate întrepătrunse cu organizațiile religioase, creștine sau de altă religie. Pozițiile persoanelor agresive, mireni sau cler, nu reflectă numai profilul lor psihologic și un context social de moment. Multe din intervenții au bază în materiale generale ca îndrumarele de spovedanii construite detaliat pe zeci de pagini pentru perioade istorice datate, în care competiția grupală acerbă și ura interconfesională erau normalitate. Acestea au primit binecuvântări de publicare din multe părți în alte vremuri și în numele unui tradiționalism decuplat de fondul tradiției patristice sunt folosite și acum. După ce au vândut interesele laicilor democrați prin validarea autoritariștilor instituțiile bisericești naționale sunt în curs de lichidare a legitimității discuțiilor publice anti-ortodoxiste interne. Asta demonstrează că nu există la vârf instituțional dragoste de oameni, singurul loc unde se manifestă aceasta fiind Sf. Liturghie, unde rolurile instituționale sunt nerelevante. Harul și tainele nu sunt proprietatea cuiva. Credința e folosită instituțional în interesul statului, oamenii ca persoane sunt negilijabili cu demnitatea și libertatea lor, iar această situația e compensată prin acțiuni sociale generale. Dacă decizia a fost bine gândită se va vedea din evoluțiile globale. În absența unor mutații politice conservatoare mișcările locale se vor restrânge ca inutile, iar țările care și-au distrus complet potențialul de dezvoltare democratică se vor izola. Pe lângă validarea agresivității de către duhovnici un accent în plus spre rău îl au spațiile geografice unde se clădesc mituri mincinoase ample. Lucrarea Sfintei Cuvioase Parascheva e evidentă oricui, cea a continuității de la Sf. Ap. Andrei încoace în zona Dobrogei e un fals cu reverberații naționale. Dacă ai făcut pact cu împăratul minciunii nu ai ce să culegi decât dezbinare. Unitatea se menține prin viața duhovnicească reală. În România orice creștin urban democrat va evita susținerea instituțiilor religioase în aceste condiții mai mult decât strictul necesar în comunități locale bine definite. Un deceniu, două, câtă vreme memoria publică a evenimentelor va persista.

luni, 26 februarie 2024

Lumina recunoștinței

Există recunoștință cu dragoste și recunoștință fără dragoste. Când recunoștința e față de Dumnezeu, cea fără dragoste ne aduce în situația fariseului din pilda vameșului și fariseului. Cea cu dragoste față de Dumnezeu crește mereu până când tot ce se întâmplă în lume ne apare ca miraculos, nu numai situațiile deosebite. Când recunoștința e față de oameni, cea fără dragoste ne face să dăruim cele care sunt pe placul persoane căreia îi suntem recunoscători, indiferent dacă sunt de folos duhovnicesc sau nu. Când e recunoștința față de om e cu dragoste vom aprecia lucrarea vrășmașilor la fel de mult ca cea a prietenilor, iar pe toate ca pe niște miracole. Despre oameni și Dumnezeu nu vorbești în privința recunoștinței, numai taci și faci. Dumnezeu știe oricum tot, iar oamenii care pot înțelege știu și ei numai din fapte și tăcere. Vorba despre recunoștință în privințe anume, cu toate detaliile, smintește. Lumina recunoștinței așezată pe vârf de munte e una tăcută, vorba e un vânt al înșelării care tulbură pacea luminii și îndepărtează oamenii de sinele vorbitor. Familia creștină este casa recunoștinței față de oameni. Familia creștină e locul unde se învață recunoștința, care apoi se întinde spre familia omenirii creștine și necreștine pe măsura creșterii duhovnicești. Familia necreștină este închisă în sine, un loc de îngrijire reciprocă, de siguranță. Orice familie creștină este și necreștină într-o măsură mai mare sau mai mică dacă nu e una de sfinți. Dacă scopul familiei creștine e sfințirea vieții, atunci e loc de recunoștință față de toți oamenii în ea. Familia luminează tot mai mult pe măsură ce membrii ei se apropie de marea trecere. Când lumina devine foarte mare, din recunoștință ea se dăruie turor sub formă de fapte multe, de mărturisiri verbale și cărți, de dragoste demnă în sărăcire materială, de modele pentrui noi cei așa depărtați de lumină. Comunitatea unei parohii e casa recunoștinței față de Dumnezeu. Când comunitatea se orientează spre îngrijire reciprocă sau a unor nevoia tradiționali, mereu aceiași, devine necreștină, mândră și sigură pe mântuirea ei. Când comunitatea se bate cu pumnul în piept strigând milostiv fii mie păcătosului sau păcătoasei, cându nu uită faptele rușinoase din trecut și le ține în memoria colectivă alături de cele frumoase, atunci devine creștină. Dreptatea oamenilor nu este dreptatea lui Dumnezeu. Semnul comunității parohiale recunoscătoare e bucuria față de străinul care intră în biserică. Sub orice străin, omul pe care nu îl știm, se află Hristos, față de putem avea recunoștință, sau nu. Familiile creștine vii și comunitățile parohiale vii țin sus lumina recunoștinței țărilor. Țările, ca și familiile și comunitățile, nu sunt instituții, ci vietăți, creaturi ale lui Dumnezeu. Dacă sunt sau nu făcute din oameni de același neam nu are vreo importanță câtă vreme există dragoste. Țările cu neamuri multe sunt cele mai luminoase prin prilejurile de dragoste față de străinul Hristos. Cât spunem cetățean spunem porunca dragostei față de oameni, de orice neam ar fi ei. O poruncă în inimă, nu în lege. România e binecuvântată prin neamurile ei multe care dau prilej de dragoste și lumină a recunoștinței.

duminică, 18 februarie 2024

Cine poate stabili reguli pentru intelectuali. Destructurarea oricărei propagande prin verticalizare

 

Se poate observa în spațiul public mai larg și în cel românesc o tendință de a norma cine sunt intelectulii și ce rol au jucat, sau ar trebui să joace ei. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă impresia că știe după cum scrie în fișa postului. Rezultatul e subminarea gândirii în general.

 

Ca să înțelegem ce se întâmplă avem nevoie de o reprezentare a fenomenului degradării gândirii.

 

Natura gândirii este complexă, antrenează urmărirea procesuală și interconectată a tuturor valorilor, de la sacru la frumos la bine și adevăr. Gândirea omenească nu este apropriabilă de cine o gândește, iar a spune că e la periferia Logosului, a gândirii ipostazei unui Creator e numai o analogie. Dacă spun mintea mea” mă scufund, dacă gândesc mă ridic. Categoriile gramaticale aplicate local mă depărtează de înțelesul gândirii, dar aplicate în întreaga lor forță completată cu limbaje tehnice, matematizate, îmi oferă o perspectivă largă asupra gândirii. De unde perspectiva? Dintr-o situare mai sus de gândire, pentru a o cuprinde cu mintea”.

 

Omul nu este făcut să poată detecta regulile reale ale gândirii, fiind parte din proces, însă unii se apropie mai mult de realitatea ei, alții mai puțin. Necunoscând nimeni regulile reale nici nu le poate indica altora să le urmeze și ei. E ca pe bicicletă, nu poți învăța pe cineva să pedaleze fiind pe bicicletă și în același timp dându-te jos de pe bicicletă și urcându-se altcineva care nu știe. Tot timpul suntem toți pe bicicletă în diferite grade. Intelectualul care dă reguli pretinde că a luat o pauză și s-a așezat la tribună, ceea ce e fals. Poate prima știre falsă din lume.

 

În acest condiții urmăm pe cine vedem că ajunge undeva prin gândirea complexă, emulăm modele care ele însele se află în mișcare, urmând pe alții. Atractorul general este Logosul, Hristos.

 

Când îl scăpăm din vedere pe Creator apare fenomenul managerial de siloing, însilozare, compartimentalizare a gândirii, atât personală, cât și socială. Una e logica, alta e estetica, una e teologia, alta e știința și așa mai departe. Până la un punct fiecare păstrează nostalgia unității, de la un punct analitic și de segregare încolo începe competiția și apar colegii de la tribune care ne spun ce să facem luând locul Creatorului. Impostorii. Sunt de două feluri: onești, care nu știu ce fac, înșelați, și demonici, care știu ce fac, asumați.

 

Într-unul din silozuri se află persoanele care focalizează gândirea pe dimensiunea ei discursivă. Această categorie de autoamputați, să zicem convențional ciungii, evoluează în timp creându-și și ei, ca și ceilați, orbii, muții, instituții. Instituționalizarea gândirii infirme duce la un fenomen complex social de fel secund, un ecosistem cultural. Peste complexitatea natrurală a gândirii se așează o suprastructură care pretinde că îi e superioară, fiindu-i în realitate inferioară. Din pretenția de superioaritate cei care populează suprastructura vor să îi învețe pe toți ceilalți cum să gândească.

 

Ecosistemul cultural evoluează mai departe, progresează, ca să folosim un termen la modă, se diversifică și pentru reziliența sa proprie căzută dezvoltă compartimente analitice despre însuși acest fenomen. Se dezvoltă cercetarea fenomenelor sociale rezultate în urma instituționalizării ciungilor (în sensul din acest articol, nu de persoane cărora le lipsește un membru, cărora le cer scuze pentru analogie). Se constată cu acuitate motivațiile interne ale intelectualilor, spre deosebire de cei care nu sunt intelectuali, se definesc roluri noi potențiale în condițiile schimbărilor sociale, se recomandă alinieri la noi tendințe. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă o impresia că știe după cum scrie în fișa postului. Rezultatul net e subminarea gândirii naturale în general. Gândirea naturală devine interzisă, gândirea însilozată monopolizează gândirea, gândirea naturală rezistă numai în afara silozurilor organizaționale etichetată ca non-gândire.

 

Conformismele și neconformismele se joacă fie în interiorul silozului, mușuroiului ciungilor, fie ieșind din acest siloz. Cele din siloz sunt bine primite, încurajate, ca într-o joacă inocentă de copii. Ieșirea din siloz e devalorizată și etichetată ca impostură. Etichetarea e susținută prin propagandă instituțională. Destructurarea propagandei devine o activitate de siloz dacă o faci din interior, sau devine ceva care își merită numele dacă are loc prin procesul natural de verticalizare: să fii și în siloz, asumându-ți realitatea socială, să fii și în afara lui, prin libertatea dată de Creator. Nu prin subminarea creației prime sau secunde, prin anarhie, ci prin înțelegere și compasiune.

 

Subminarea gândirii în general descrisă în primul paragraf al acestor note nu e altceva decât subminarea Logosului, întoarcerea creaturii împotriva Creatorului prin căderea în ispitele de pe munte și crearea unei lumi noi, fără Dumnezeu, în care până și Biserica nu e decât un siloz între altele. În loc de a asculta reguli date de intelectuali ce avem de făcut e să îi urmăm liber pe oamenii angajați pe verticală. Ei nu sunt în mod necesar în silozurile cu intelectuali de vârf, universități, academii, pot fi și acolo, însă procesele de însolizare căzută nu garantează calitatea etichetei de la intrare. Dacă nu vedem fenomenele în întregul lor și dorim să urmăm niște impostori ca soluție de moment, preferabili sunt cei onești, cei demonici trebuie evitați. Nu pentru că nu i-am iubi și pe ei, ci ca modalitate de a-i ajuta să-și vină în fire.

 

Acest text nu este un reproș, este o descriere pe cât posibil obiectivă a fenomenelor. Mai departe, e libertatea fiecăruia cum folosește cunoașterea, dacă o tratează ca deținută de sine, sau o vede la periferia celei a lui Hristos, dacă alege să fie un propagandist sau un propovăduitor, ori, mai bine spus, cât mai spre al doilea pe panta alunecoasă dintre cele două pe care se mișcă ființa umană căzută. E treaba fiecăruia dacă alege să crească, să se (re)verticalizeze, sau să se scufunde la tribună. Obiectivitatea completă nu e posibilă aici, dar ne putem strădui.

 

Sub orice formă trebuie evitată tentația de a da lecții de gândire, de a stabili roluri. Nimeni nu poate ști situația unei persoane și rațiunea deciziilor sale în afară de Dumnezeu. Pe drumul gândirii atenția trebuie să fie ca la circulație, înainte și numai cu coada ochiului în oglinzi. Gândirea e multi-tasking naturalizat orientată permanent spre scop, trăire în persoana creată  a Logosului scop. Suspendarea orizontului scopului garantează căderea, răcirea minții, aproprierea ei, dezbinarea și, finalmente, ura. Dar cu coada ochiului suntem atenți la toți cei care par mai în dificultate decât credem că suntem noi.


Notă: un text în amintirea vie a lui Mihail-Radu Solcan.