Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

joi, 28 februarie 2013

Fericiți cei prigoniți



Pr. Adrian Făgeţeanu: "În închisoare m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Când simţi că toţi te urăsc, toţi te lovesc, toţi doresc distrugerea ta, doar atunci poţi preţui iubirea lui Dumnezeu. El niciodată nu te părăseşte."
Născut: 16 noiembrie 1912
Trecut la Domnul: 27 septembrie 2011
Întemniţat la: Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava
Întemniţat timp de: 12 ani
Profesia: ofiţer, ieromonah

Despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

“Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului [Mare], o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman — mândria — va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.”





duminică, 24 februarie 2013

Succes, Monica Macovei !


Decizia sa are o importanță crucială pentru țara noastră. Candidatura sa se contrapune rețelei de interese financiare transpartinice reprezentată de Vasile Blaga, dar și grupului oamenilor lipsiți de cultură, gen Băsescu, bine intenționați dar fără capacitate de lider cu anvergură internațională în afara unor conjuncturi favorabile, reprezentați acum de Elena Udrea.

Se spune că cel mai bun nu poate ieși niciodată învingător, pentru că cei mediocri sunt pur și simplu mai numeroși. Previzibil ar fi ca Macovei să o susțină finalmente pe Udrea, contra acceptării unui agende reformiste drastice.

Poate că totuși, după ce va strânge suficiente voturi în jurul său, Elena Udrea va ști să facă pasul strategic înapoi pentru a o susține pe Monica Macovei, ca parte din echipa mai largă a celor care sunt decis pro NATO, pro-Euroapa, dar mai ales pro cinste, pro moralitate, pro-stat de drept.

Cu Monica Macovei lider de partid românii nu ar mai avea de ales între un rău mai mare și unul mai mic, ci realmente pe cineva bun cu adevărat. Bun pentru țară, bun pentru Europa de al cărei destin ne-am legat.

Succes, Monica Macovei !

 

sâmbătă, 23 februarie 2013

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să învie Dumnezeu și să se risipească vrășmașii Lui
Și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul.

Să piară cum piere fumul,
Cum se topește ceara de la fața focului,
Așa să piară diavolii de la fața celor ce-L iubesc pe Dumnezeu
Și se însemnează cu semnul crucii și zic cu veselie:

Bucură-te, prea cinstită și de viață purtătoare Crucea Domnului,
Care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce s-a răstignit pe tine,
A Domnului nostru Iisus Hristos,
Și S-a pogorât la iad și a călcat puterea diavolului,
Și te-a dăruit nouă pe tine cinstită Crucea Sa
Spre alungarea a tot pizmașului.

O ! preacinstită și viață purtătoare Crucea Domnului,
Ajută-mi cu Sfânta Maică, Fecioară,
Născătoare de Dumnezeu, și cu toți Sfinții în veci.
Amin.


vineri, 22 februarie 2013

Despre omul bun și omul rău



În drum spre casă ieri m-am întâlnit cu un prieten. Cine e rău și cine e bun, l-am întrebat? Cum pot să îi cunosc? Vreau să fug de cei răi și să stau cu cei buni.

Tu ști, îmi zise, că nimeni nu e nici bun, nici rău, ci doar Dumnezeu e bun, iar diavolul e rău.

Totuși vorbind despre oameni spunem cu toții asta, zic. Spunem asta pentru că ni se pare că prin unii lucrează mai mult Dumnezeu, iar prin alții mai mult diavolul?

Nu știu dacă lucrurile stau astfel. Mai degrabă cred că nu.


Iată, zice, am văzut om bun zăcând în mocirla poftelor fără să știe cum să iasă de unul singur. Alt om, tot bun, voia să fie el Dumnezeu, pentru că nu știa unde să îl găsească pe Dumnezeu. Altul era bun și voia să rămână bun, dar fără să aibă nici un Dumnezeu. Toți acești oameni buni stăteau în casa diavolilor. De ce?

Și am văzut om rău în casa lui Dumnezeu, luptând să fie altfel, luptând cu diavolii din sine. Am văzut apoi om rău căutând să arate oamenilor casa lui Dumnezeu și spunându-le să meargă la duhovnic. Căuta în semenii lui rătăciți ceva bun, el, răul. De ce?

Noi spunem om bun și om rău doar după tendința cuiva de a ajuta pe altul, sau măcar incapacitatea sa naturală de a face rău, de a ne produce suferință acută, suferință acum. Noi gândim pe termen scurt. Omul milos din fire, sau drept din fire, zicem că e bun. Omul tăios din fire, prefăcut și nedrept din fire, zicem că e rău.

Dar pentru Dumnezeu, îmi zise, fapte bune sunt toate cele nepăcătoase, ele însele sau care te feresc de păcat, iar fapte rele toate cele păcătoase, ele însele sau care te duc la păcat. Cele care te feresc de suferință nu neapărat acum, dar mai ales pe termen lung, cele care duc la suferință nu neapărat acum, dar mai ales termen lung.

Ce e bun și ce e rău se vede cu mintea trează, scrutătoare, nu cu ea amorțită, țintită spre acum, spre clipă,spre azi.

Când un om rău, zice, dar îmbisericit, se întâlnește cu un om bun, dar aflat în mocirlă, poți vedea rostul: cel rău îl va ridica pe cel bun, îl va aduce la Biserică. Adică: prin cel pe care noi îl numim rău, egoist, cum vrei să îi spui, Dumnezeu va lucra pentru a salva pe cel pe care noi îl numim bun.

E mai bun cel rău care știe că e rău, se roagă lui Dumnezeu să nu mai fie rău, și astfel devine capabil să ajute pe cel bun înțepenit în păcate. E mai bun cel rău decât cel bun.

E mai rău cel bun care știind că e bun se depărtează de Dumnezeu și trage sau ține și pe altul în păcate alături de el. E mai rău cel bun decât cel rău.

Dar omul rău care intră în casa lui Dumnezeu ca să tulbure cele bune și să facă rău, ce mai rău !

Iar omul bun care intră și stă în casa diavolului ca să tulbure cele rele și să facă bine, ce mai bun !

Nu te ghida după frumusețea aparentă ! Urâtă e neputința de a fi bun, și frumoasă e neputința de a fi rău. Dar cât de folositoare sau nu sunt ele oamenilor depinde de cum lucrează Dumnezeu prin acei oameni și de ce fac oamenii cu ce au sau cu ce nu au. Darul, talantul primit sau absența lui nu sunt de fapt frumoase în sine, ci doar prin felul în care îl folosim sau îi suplinim absența.

Atenție, așadar, îmi spuse, atenție ! Privește pe termen lung, nu pe termen scurt. Fii treaz !

Apropie-te de cel rău și depărtează-te de cel bun, sau depărtează-te de cel rău și apropie-te de cel bun nu doar ținând seamă de bunătatea sau răutatea lor lumească, ci și de starea lor duhovnicească.

Dar cum pot ști asta, am întrebat?

Dumnezeu te va lumina. Nu uita: nimeni dintre oameni nu este de fapt rău sau bun. Nu-ți fie lene să gândești și să iubești oamenii !

Cine știe că e bun e rău, și cine știe că e rău e bun.






joi, 21 februarie 2013

Părintele Stăniloaie despre puterea de a răbda


„Încercările ce le aduce cuiva diavolul nu întrec puterea aceluia de a le răbda. Căci, dacă ar întrece această putere, omul n-ar avea nici o vină în cazul că nu le-ar putea răbda şi depăşi. Deci, cei ce cad nu pot da ca scuză că încercările sau ispitele au fost peste măsura puterii lor de a le înfrânge. Desigur, lucrurile se complică, dat fiind că omul nu le biruie numai cu puterea sa, ci şi cu puterea lui Dumnezeu. Dar puterea dată lui de Dumnezeu i se dă în aşa fel, ca să nu facă de prisos efortul lui maxim sau să nu ceară un efort pe care omul nu l-ar putea face. Excepţie fac minunile ce se fac în unele cazuri prin unii. Dar poate şi în aceste cazuri puterea mai presus de fire dată unora e pe măsura credinţei lor mai presus de fire. În general însă, hotarul dintre ordinea firii şi cea mai presus de fire e foarte greu de trasat şi e foarte mobil. În cei credincioşi puterile mai presus de fire, pătrunzînd în fire, ridică înseşi puterile acesteia la diferite niveluri.”
 
 
_______
Surse:

luni, 18 februarie 2013

Nebunia Cununiei sau Cununa Nebuniei


"Venim in fata Sfantului Altar, tinandu-ne de maini si cantand: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat...". Pe capetele noastre sunt cununile biruintei. Suntem invitati sa intelegem astfel ca ceea ce monahismul are in chip vizibil, casatoria are in chip ascuns: Calea Crucii, a jertfei de sine permanente.

Daca vrem sa privim mai in profunzime, ziua in care doi crestini se unesc prin Sfanta Taina a Cununiei, este o zi a vesniciei. Pentru ca asa cum prin Botez murim si inviem in Hristos, in mod real dar nevazut, si in Cununie participam la o taina prin care Biserica ne invesniceste. Legatura dintre barbat si femeie este chip real al legaturii dintre Hristos si Biserica. Ea incepe in rai, prin Adam si Eva, si se implineste in Imparatia Cerurilor, prin Duhul Sfant, in "Ziua cea neinserata". Dar pentru a ajunge acolo, trece prin Cruce si Inviere.

Astfel ar trebui sa perceapa Taina cei doi miri, aflati in mijlocul Bisericii: au fost adusi acolo pentru a fi jertfiti. De aceasta data, ei sunt jertfa care se aduce lui Dumnezeu de catre Biserica. Din acel moment, ei nu mai sunt "ai lor", ci fiecare este "al celuilalt", si impreuna ai lui Hristos.

Deseori se considera ca scopul casatoriei - motivul pentru care oamenii se casatoresc - este ca societatea sa ii considere ca sot si sotie, sa-i priveasca asadar ca pe "celula sociala de baza" - familia. In Biserica insa - si aceasta este de fapt Cununia reala -, legamantul dintre cei doi nu are doar un rol social; acest rol social, in Cununie, este secundar. Daca privim in perspectiva cuvintele de trimitere pe care Dumnezeu le-a adresat primilor oameni ("Cresteti si va inmultiti..."), vedem ca primul indemn adresat este acela de a creste. Si cresterea nu inseamna altceva decat desavarsirea, a ajunge pana la masura "barbatului in Hristos", al omului cel duhovnicesc.

Nu intemeiem familii pentru a avea o casa, "un loc unde sa ne intoarcem seara", sau o camera pentru copii. Intemeiem familii pentru a merge, impreuna, spre mantuire, pentru a realiza noi, prin Hristos, ceea ce Adam nu a reusit. Ne casatorim pentru ca doar in casatorie ne putem implini unul prin celalalt. Doar in casatorie sexualitatea se transforma in eros, in iubirea care ne mistuie, care se transforma in forta creatoare. Doar astfel se pot naste copiii ca rod al dragostei, prin care si noi participam la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Numai astfel faptele noastre devin jertfelnice, iar casnicia devine altarul pe care se aduce aceasta jertfa de sine.

De aceea ziua cununiei este o zi a bucuriei, a bucuriei de a iubi si a fi iubit, de a te jertfi si de a fi jertfit pentru Hristos. Nu pentru ca suntem tineri, nu pentru ca suntem bogati, nu pentru ca "intram in randul lumii", nu pentru un act, nici pentru ca "de-acum suntem oameni mari". Ci pentru ca Hristos a inviat si ne-a deschis Calea Crucii, care nu mai duce de acum catre moarte, ci catre viata. Bucurie pentru ca vom intra pe calea ei, care ne va invesnici.

Si odata intrati pe Calea Crucii, ne vom gasi repede pe Calea Nebuniei. Pentru ca, asa cum ne explica Sfantul Apostol Pavel, "cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu". Intram pe acest drum care se aseamana cu o scara catre cer precum cea pictata in bisericile noastre. Pe ea urcand, vom fi precum cei ce merg pe sarma, vom fi ca niste circari, jongland ametitor cu sufletele noastre.

Odata intrati pe aceasta cale, pericolele vor veni intai din stanga, si apoi din dreapta. Lumea va incerca sa ne desparta cu saracia, apoi cu bogatia. Intai cu teama, apoi cu prea multa incredere. Ispita va fi puternica, iar apoi slaba si alunecoasa ca o vulpe care se furiseaza intre sufletele noastre. Iar daca vom rezista, atunci vom incepe sa ne implinim destinele noastre de nebuni: vom fi nebuni pentru ca iubim cand lumea uraste, vom fi nebuni pentru ca vom refuza bunatatile lumii si lumea nu va intelege. In fidelitatea noastra pentru care vom lupta pana la sange, lumea ne va privi ca pe niste oameni slabi si demodati.

Dar in toata viata noastra vom avea ocazia - si dorinta - sa ne bucuram de "puterea lui Dumnezeu", care "intru slabiciune se desavarseste". De vom fi crestini pana la capat, casatoria ne va face sa intelegem ce inseamna "bucuria mucenicilor". Si vom duce aceasta casatorie pana la capat, invesnicind-o prin Duhul Sfant, Imparatia Cerurilor care va fi inauntrul nostru.

In acest mod, cred, ar trebui sa priveasca lucrurile cei doi miri cand se apropie, "cu frica de Dumnezeu, cu credinta si dragoste" de aceasta mare Sfanta Taina. In dreapta si stanga lor, nasii, iar in spatele lor familia, rudele si prietenii; bine este de vor fi in acelasi cuget cu ei. A doua zi, petrecerea va fi fost doar o amintire. Mancarea s-a mancat, oaspetii au plecat, muzica nu mai canta. Iar cei doi vor fi impreuna, singuri, incercand sa preschimbe apa ramasa in vin."


________
Sursa: Paul Cocei, http://www.crestinortodox.ro/nunta/nebunia-cununiei-cununa-nebuniei-139515.html

Cu relevanță pentru proiectul Roșia-Montana


Ineficientă și ineficace. Așa este aplicarea evaluării impactului de mediu (EIM) unei categorii de proiecte când nu se face evaluarea strategică de mediu (ESM) a planurilor, politicilor și programelor publice care au făcut posibilă din punct de vedere al acceptabilității de către guvern acea categorie de proiecte.

 

Dacă, de exemplu, s-a făcut mai întâi o ESM publică a planurilor de dezvoltare a rețelelor de transport trans-europene dintr-o țară și s-a aprobat forma generală a rețelei și tipurile de restricții la scară mare asupra structurii ei (densitate, localizare generală a principalelor coridoare, etc), așa cum s-a făcut în multe state europene în anii ‘90, ne putem aștepta ca EIM a proiectelor concrete de infrastructură să nu mai genereze nesfârșite dezbateri publice. Cu excepția situației în care principiile stabilite la nivel național prin ESM au fost încălcate.

 

Aplicarea EIM fără ESM este ineficientă pentru că absența unui cadru general care să dea EIM liniile directorare (constrîngerile, condițiile preexistente, referitoare la aspectele de scară mare, strategice, asociate zonei mai mari care include aria proiectului) va duce la costuri mult mai mari în elaborarea raportului de evaluare a impactului asupra mediului. Elaborarea acestui raport va dura mult mai mult, iar atunci când va fi în dezbatere publică tensiunile dintre grupurile de interese vor fi mult mai mari. În cazul în care proiectul va fi aprobat costurile suplimentare, aflate inițial la investitor, se vor transfera consumatorilor prin prețul produselor, rareori optându-se pentru scăderea profitului.

 

Aplicarea EIM fără ESM este ineficace pentru că nu se pot atinge într-un mod coerent scopurile guvernamentale asociate dezvoltării unui sector public în condițiile păstrării unei anumite stări, suficient de bune, a capitalului natural. Dacă proiectele nu se aprobă din rațiuni strategice, mutând la nivelul EIM considerentele care ar fi trebuit să se afle în ESM, sectorul nu se va mai dezvolta deloc. Va rămâne, de asemenea, impresia că decizia a reieșit dintr-un joc arbitrar al forțelor politice, adică se va submina credința în raționalitatea democrației. Pe planul dezbaterilor publice locul celor care fac presiuni asupra proiectului exclusiv din considerente emoționale (cel puțin declarativ) devine prea mare, generând impresia că important este cine este mai vocal. Pe de altă parte, dacă proiectele se aprobă în pofida argumentele de ordin strategic național împotriva lor, de mediu sau de altă natură, vom avea de a face cu o dezvoltare cu consecințe negative asupra calității serviciilor naturale furnizate de capitalului natural de scară mare (bazine hidrografice, ecoregiuni), sau pur și simplu cu o vulnerabilizare a țării.

 

În ambele situații, de respingere sau de aprobare a proiectelor, dezvoltarea durabilă a țării este subminată. Adică măsura de aprobare sau respingere a proiectului este ineficace. În cazul respingerii lor, prin afectarea pilonului economic al dezvoltării durabile, în cazul aprobării lor, prin afectarea capitalului natural de scară mare. E vorba de acele procese naturale (hidrologice, ecologice, etc) care depind de ceea ce se întâmplă pe suprafețe foarte mari, relevante pentru scara decizională a ESM, nu doar de ceea ce are loc pe suprafața proiectului, relevantă pentru scara decizională a EIM.

 

Esențială pentru aplicarea coerentă a EIM și ESM este, desigur, să avem o reglementare a ESM (de când suntem în Uniunea Europeană o avem). Apoi trebuie voința politică. Dar, o dată acestea disponibile esențială, este și existența unor instrumente, metode, prin care consecințele a ceea ce se întâmplă la scară locală să fie evaluate la scară regională și macroregională. Vorbim despre modele matematice pentru prezicerea efectelor “de mediu” la distanță și în timp ale unui proiect, nu de fraze în limbaj comun (care pot fi contracarate prin alte fraze printr-un demers pur retoric). Ca astfel de modele matematice să poată fi rulate sunt necesare date dintr-un sistem de monitoring organizat astfel încât ponderea financiară privată (locală) și ponderea publică (regională și macroregională) în crearea setului de date să fie corect, echitabil stabilite.

 

Este nerezonabil, de exemplu, să transferăm toate costurile de evaluare a impactului asupra luncii inundabile a unui râu transfrontalier asupra proprietarilor proiectului unui potențiale surse de poluare situate undeva în amonte. Și este nerezonabil să transferăm costurile de creare prin cercetare aplicativă a unor astfel de modele matematice și sisteme informaționale aplicabile capitalului natural de scară mare din România către actorii privați. Nu spun că cei care blochează existența unor parteneriate de cercetare fără agenți economici (cazul competiției 2013) ar dori asta în mod deliberat.

 

Aplicarea coerentă a EIM și ESM presupune și luarea în considerare a constrângerilor care vin din alte reglementări referitoare la managementul capitalului natural de scară mare (bazine hidrografice, rețeaua ecologică). Cel puțin acolo unde economiile de scară devin importante, cum este de exemplu în producerea bazelor de date organizate la multiple scări spațiale și temporale necesare pentru pentru cuplarea EIM cu ESM.

 

Am păstrat în mod deliberat textul în zona principiilor, pentru că problema este de fapt extrem de actuală. Fierbinte chiar.

 

Pe pagini de internet guvernamentale avem deja la dispoziție Strategia de dezvoltare a Industriei Miniere pentru perioada 2012-2035. Nu știu dacă această strategie a fost aprobată, și nu știu dacă există o strategie similară pentru dezvoltarea industriei de exploatare a resurselor energetice. Dar dacă o strategie este, de fapt, un plan strategic, atunci orice strategie de dezvoltare sectorială trebuie să fie supusă conform legii evaluării strategice de mediu. Inclusiv cele din zona resurselor minerale și energetice.

 

Dacă vom avea o ESM publică a strategiilor sus-menționate, atunci evaluarea impactului proiectelor miniere și de exploatare a resurselor energetice în următoarele două decenii va avea loc mai simplu și mai rațional. Dacă nu, nu.

 
__________________________
Informații suplimentare:

marți, 12 februarie 2013

În memoria Profesorului Mihail-Radu Solcan

Nu am cunoscut profesor mai bun.


Am avut un șoc, am plâns.

Ieri tocmai primisem un mesaj de la editura Ars Docendi. Fiind vorba de aprecierea unei cărți pornite de la lucrarea de licență coordonată de dânsul, m-am grăbit să i-l dau forward, cu gândul că îi voi face o bucurie.

Dar nu știam că este prea târziu. Că nu va mai avea cine să deschidă e-mail-ul...

***

Întotdeauna am avut sentimentul că Mihail-Radu Solcan are caracteristic bunul simț, dar și o retractilitate ușor ostentativă, al cărei sens nu îl înțelegeam. Azi la întâlnirea de comemorare de la filosofie i-am aflat sensul. Mihail-Radu Solcan a fost un om cu interese intelectuale enorme și care deținea instrumentele necesare pentru a-și urma pasiunea de a gândi, un poliglot, cu teză de doctorat în logică, dar specializat și în filosofie politică, filosofia minții, filosofia științelor sociale. Cum spunea Emi Socaciu, se regăsea în Robert Nozick. Profesorul Adrian-Paul Iliescu ne-a spus că a fost primul admis în facultatea de filosofie în 1972, în condițiile în care erau 40 de locuri și 1000 de candidați. A fost iarăși primul din promoția de absojvenți la nivel de țară, dar în anul acela nu era pentru repartizare nici un loc în învățământ superior, cercetare, sau măcar în București. A ales un liceu din Brașov. Apoi a lucrat ca documentarist la Academia Ștefan Gheorghiu, la traducerea și prezentarea unor texte din cele mai variate domenii (între ele filosofie analitică) făcându-le disponibile facultăților din România, care nu aveau voie să aibă acces la textele originale. În 21 decembrie 1989 Mihail-Radu Solcan a venit la dezbaterea de idei care se organiza cu regularitate la facultatea de filosofie, dar a găsit lacătul pus la ușa respectivă. După așa zisa revoluție lui Mihail-Radu Solcan i s-a propus de către liderul Iliescu să intre în politică, dar a refuzat.

Mihail-Radu Solcan și-a ascuns propria suferință generată de constrângerile absurde ale epocii și s-a dedicat formării noilor generații, prin punerea în circulație a textelor scriind cărți accesibile, cu limbaj tehnic minimal, traduceri, manuale de tehnica muncii intelectuale, dar și dedicarea timpului său studenților. A încercat să înțeleagă cele ce i s-au întâmplat lui însuși și românilor lucrând în zona relației dintre libertate, minte și instituții. Dar la fel de bine la seminar lucram pe Tristram Engelghardt și abordarea bioeticii din perspectiva ortodoxiei.

Mihail-Radu Solcan are idei teoretice care merită duse mai departe în textele sale cu o circulație redusă datorită împrejurărilor epocii. Cei care le vom duce mai departe suntem cealaltă moștenire a sa, noi, oamenii pe care i-a format și cărora le-a insuflat pasiunea pentru interogație și rigoarea muncii intelectuale.

Mihail-Radu Solcan a dat tuturor lecția nobleței sufletești, lecția bunului simț, lecția nepromovării sale însăși ca persoană publică și a textelor sale, dar și lecția neintervențiilor casante, jignitoare în spațiul public, chiar și când ar fi avut motive, cum spunea Profesorul Mircea Dumitru. Dar, cum spunea Profesorul Mircea Flonta, exista aici o ușoară ostentație, pentru cine avea capacitatea să o observe. Venită, cred eu, din nedreptatea istorică la care a fost supus, desigur făcută de oameni concreți. E datoria oamenilor la a căror formare a contribuit să îndrepte această nedreptate.

Dacă până acum am avut reacții dure, casante prea adesea, în fața nedreptății, îmi dau seama că toate nedreptățile la care am reacționat sunt apă de ploaie în fața martiriului acestui om. Mihail-Radu Solcan avea acasă în bibliotecă Biblia în foarte multe limbi și ediții. Cum spunea Profesorul Brâncoveanu, a citit mai mult această carte decât mulți alții care vorbesc public despre ea.

Dumnezeu să te odihnească, domnule Profesor ! Ne veți lipsi, tuturor celor care am avut șansa să vă fim studenți. Ce om ! Cât bine mi-a făcut ! Mă simt mai singur. Abia acum realizez cât de mult mă ajuta că acest om era acolo, la Facultatea de Filosofie a Universității din București, făcând ceea ce făcea.

Să ducem mai departe spiritul dânsului: gândire liberă, intransigență morală, dar și delicatețe.



_________

Revin, am găsit un curs festiv ținut de profesorul Solcan aici:
http://www.youtube.com/watch?v=dWgr8CMCECU
Pagina sa web este aici:
http://www.filosofie.unibuc.ro/~solcan/
Iată și un nou text în memoria sa aici:
http://www.contributors.ro/fara-categorie/in-memoriam-unui-spirit-liber-profesorul-mihail-radu-solcan/




duminică, 10 februarie 2013

Un SMS de la Părintele Varsanufie de la Sihăstria

<"Omul evlavios trăiește întru Dumnezeu, pe care-L iubește din tot sufletul, inima și cugetul lui. Trăiește după principiile Evangheliei, își ridică crucea și-L urmează pe Hristos. Le lucrează pe cele virtuoase, bune, plăcute, desăvârșite. Gura lui grăiește adevărul și inima lui iubește dreptatea. Sufletul lui dorește să rămână în Sfânta Biserică. Bucuria lui este studierea Sfintei Scripturi, iar odihna lui este înțelegerea lor. Omul evlavios gândește înțelept și este statornic în gândurile lui. Când conduce este un cârmuitor excelent, ca părinte e pildă de virtute, ca om politic este folositor societății, iar ca prieten este comoară neprețuită. Omul care trăiește în Hristos, trăiește adevărata viață. Viața în Hristos desăvârșește și înfrumusețează sufletul și-l face asemănător lui Dumnezeu. Sădește pace în inima lui și atrage mila Domnului. Devine părtaș al tainelor Dumnezeiești." (Sf. Nectarie)> 9 Feb 2013, primit de o cunoștință.



vineri, 8 februarie 2013

Despre căldura dulce din inimă

Mi-a spus un prieten că dacă iubești puternic pe cineva, părinți, copii, apropiați, să te rogi astfel și vei primi căldura dulce a harului în inimă:

"Doamne, ajută-i pe [numele lor], știu că ai această putere, ajută-i pe măsura puținei mele credințe în Tine !"

După ce vei primi căldura nu te gândi asupra ei, n-o observa nicicum, și nu simți nimic despre ea, alungă-ți surprinderea sau teama sau recunoștința sau sentimentul că nu ești vrednic de ea, pentru că îți va fi luată. Ține-o doar în tine, cu încredere desăvârșită, ca pe un dar, atât cât îți este dată. Când n-o mai ai, stăruie din nou în rugăciune, fără să ceri nimic mai mult decât binele celor pentru care te rogi.



luni, 4 februarie 2013

Cum să ținem cugetul și simțirea îndreptate către Dumnezeu

"Rugăciunile de dimineață de aceea sunt și rânduite, ca să înrădăcineze în conștiință și în inimă aceste două lucruri [cugetul și simțirea către Dumnezeu]. Și împreună cu ele să ieșim apoi la lucru. Dacă dimineața stârniți acest lucru în suflet, înseamnă că v-ați rugat așa cum trebuie, chiar dacă nu ați citit toate rugăciunile.

Să presupunem că dimineața v-ați rânduit așa și ați plecat la lucru. De la primul pas încep să vă lovească impresiile provocate de faptele, lucrurile și persoanele care vă distrag sufletul de la Dumnezeu. Ce să faceți? Trebuie să înnoiți cugetul și simțirea prin îndreptarea lăuntrică a minții și a inimii către Dumnezeu. Pentru ca acest lucru să vă fie mai ușor trebuie să vă deprindeți cu o rugăciune scurtă și să o repetați cât mai des cu putință. Orice rugăciune scurtă duce la acest lucru. Dar mai bună decât toate este rugăciunea către Domnul Hristos: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!" Osteniți-vă să vă deprindeți cu ea și nu o lăsați până nu vă deprindeți. Ea, după ce se va înrădăcina, va fi motorul care vă va îndemna neîncetat să stați înaintea lui Dumnezeu cu cugetul și cu simțirea îndreptate către El. Iată tot programul vostru pentru lucrarea rugăciunii!"
_____
Sursa: Teofan Zăvorâtul, 2008, Rugăciunea, Ed. Egumenița, Galați p28 (fragmente din scrisori către ucenici duhovnicești).

duminică, 3 februarie 2013

Trei ani


Dacă îți dă cineva o carte în latină sau greacă veche și îți spune citește!”  fie ești capabil să o citești, fie nu ești capabil să o citești. Cam așa e și cu muntele. Nu oricine e capabil să meargă pe munte. Mihaela nu doar că era capabilă să meargă pe munte, dar muntele făcea partea din identitatea ei.

Atunci când ai o relație cu un om uneori vorbele tind să compenseze precaritatea faptelor, lipsa lor de consistență. Declarațiile înlocuiesc faptele de dragoste. În cazul nostru faptele au fost cele care au vorbit în locul vorbelor. Vorbele noastre erau doar niște poezii, din când în când.

Muntele nu permite precaritatea faptelor. Când cineva te asigură în coardă viața ta este în mâinile lui la modul literal.

Ca să poți merge pe munte trebuie să ai câteva calități: forță fizică, forță psihică, să cauți ceva mai mult decât  pe tine însuți – o dimensiune spirituală, și să nu fi laș. Mersul pe munte este o deliberată apropiere de cer, de tăcere și de moarte, urmată de reîntoarcerea în comunitatea lumească. Astea le-am gândit noi încă de atunci, fără să știm nimic de practica ortodoxă.

Ceea ce ne-a lipsit nouă a fost dimensiunea religioasă, transformarea spiritualității intense montane în relație explicită cu Dumnezeu. Sau, cum spune părintele Tănase, am idolatrizat muntele. Ani la rând în mini-vacanța de Paști plecam pe coclauri, în general în Banat (cheile Nerei, cheile Carașului). Accesul era o aventură, fără mașină, uneori cu lungi marșuri pe jos pe șosele între două autostopuri. Când ieșeam din tură a treia zi de Paști prin vreun sat, oamenii de la porți ne întâmpinau cu cozonac și ouă roșii.

Din punct de vedere al relației cu muntele atunci când eram acolo, eram complementari. Mihaela era mereu cu ochii după flori, gâze, pietre cu forme aparte, miracole ale naturii, eu sesizam mai degrabă structurile mari, formele, spațiile. Ne îmbogățeam reciproc.

În prima noastră tură, prin 93 toamna, am fost cu un prieten Mihai pe Brâul de mijloc în Piatra Craiului. În prima tură doar noi, în aceeași toamnă dar înainte să fim un cuplu, am urcat pe Valea Bucșoiului și am mers de la Omu spre Pietroșița, dormind la stâna din Deleanu. După cununia civilă am lăsat invitații și am luat trenul de Rodna Veche. “Luna de miere” a fost o tură cu cortul prin Rodna, Gutâi și Țibleș.

Cele mai grele trasee tehnic vorbind au fost 2A, am intrat o dată pe niște fețe între Albișoara Crucii și   Hornurilor reușind până la urmă să-i dăm de capăt cu câteva pitoane, un pasaj delicat aproape fără asigurare și o retragere pe un brâneag în Crucii. Ne plăceau turele heirupiste, gen Rarău-Giumalău iarna de vineri seară până luni dimineața cu tot cu drumul de la București cu trenul.

Aveam un jurnal de munte în care scriam amândoi după tură, iar în turele mai lungi îl luam cu noi ca să nu se estompeze impresiile.

Ieri am fost prin Baiului, muntele unde a avut loc avalanșa de acum trei ani. Iarna munții aceștia sunt foarte frumoși. În mod deliberat am lăsat telefonul acasă, ca să fie ca pe vremuri – comuniune totală cu muntele. Am intrat dimineața pe la Sinaia, stâna din Cumpătul și am ieșit seara pe la Azuga, pe muchia Sorica. Un traseu pe care l-am făcut și cu Mihaela, întreg sau pe bucăți de mai multe ori.



Urcușul a fost fără probleme, muchia fiind dezgolită de zăpadă. Dar după Baiul Mare s-a pornit un vânt teribil dinspre sud-vest. Abia puteai să stai în picioare, noroc că bătea din lateral spate. Totuși, la un moment dat, într-una din puținele zone cu cornișă mare am avut rezerve să risc să trec pe acel vânt, zona fiind relativ îngustă și cu pante mari pe lateral. M-am așezat puțin. În acel moment rafalele au încetat și un calm total s-a instalat. Am trecut zona, iar după vântul a început cu și mai mare intensitate, continuând fără oprire până la ieșirea din zona înaltă. Astfel de rezolvări de situații dificile ni și mi s-au întâmplat de mai multe ori pe munte, dar acum le interpretez altfel, nu doar ca simple coincidențe.

În primăvara lui 98 am urcat împreună în Baiului de la Bușteni și am ieșit pe la Sinaia, având pe creastă un vânt comparabil însă din față. Din cauza lui am propus o dată ajunși sus să ne întoarcem la Bușteni. Însă Mihaela a spus că vrea să mergem mai departe. A fost una din cele mai dure ture împreună.

Mihaela iubea muntele. De revelionul 97 când eram la Curmătura cu Dragoș în trei luni am mers o bucată din creasta nordică a Pietrei Craiului. Se luase și o cocăriță neagră după noi, a trebuit să o asigurăm  în cordelină la un moment dat, îi era frică să treacă un pasaj. La începutul lui mai 97, cu Dragoș în șapte luni am urcat cu telecabina în platou și am coborât în Sinaia pe jos pe o combinație de nemarcat și Piciorul Pietrei Arse.

Cine nu are experiența muntelui nu poate înțelege. E ca și cum ar vrea să citească o carte în latină sau greacă veche fără să cunoască aceste limbi. Cine simte lumea de la o scară mică nu poate înțelege structura ei sufletească atunci când e trăită de la o scară mare. De mai aproape de cer. Revenirea periodică aproape de cer e un avantaj uriaș, îți permite să trăiești în lume fără să fii copleșit de prea adesea ei meschinărie. E ca un fel de rugăciune, aș spune acum. Evident, pentru alții poate exista altceva, muntele culturii sau cel al înduhovnicirii. Important e să urci ceva, după darurile pe care le-ai primit. Adevărata moarte este să rămâi rob al celor trupești și materiale.

Ieri am văzut de sus piciorul de plai pe care s-a declanșat cu noi avalanșa acum trei ani. La fel ca și atunci, și acum avea zăpadă multă pe el, în timp ce pantele învecinate erau parțial dezgolite. O combinație particulară de orografie și expunere la vânt care îl fac un fel de receptor de zăpadă.

Dumnezeu să te odihnească, Mihaela. Știm că te rogi de sus pentru noi. Te iubim.