Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

miercuri, 20 iulie 2016

E sau nu e Franţa un stat slab ?

În primul rând trebuie spus că slab e ceva relativ, spunem mai slab, sau mai puternic, eventual în raport cu ceva, cu o ameninţare internă sau externă.

Din perspectiva unui observator din afară un stat slab este cel care nu poate asigura nişte servicii importante pe care are datoria să le asigure după ce a luat banii cetăţenilor şi persoanelor juridice private. Asta e o evaluare behavioristă, nu ştim ce e înăuntrul statului slab, poate că se preface că e slab, poate că e puternic, dar doarme, etc., cert e că cetăţenii lui mor pe bandă. Din această perspectivă Franţa s-a dovedit a fi un stat mai slab decât ameninţările la care e supus.

Se poate argumenta cu succes că Franţa nu e un stat slab folosind o gândire esenţialistă, adică definiţia unui stat puternic. Şi se arată că, dacă nu introduci victimele atentatelor în definiţe, le consideri ca o trăsătură accidentală, Franţa e un stat puternic. E o abordare în care entitatea Franţa e considerată stabilă în timp, endurantă, iar din când în când pot să apară şi mici evenimente neplăcute, dar necaracteristice.

Mi se pare improprie o astfel de abordare esenţialistă, pentru că nu interesează pe nimeni în context practic. Pot să găsesc o definiţie a iubirii ca să arăt că Iuda îl iubea pe Hristos, că a fost înşelat de diavol, etc. Cert e că l-a vândut, cu consecinţele ştiute. Important din punct de vedere practic e că a fost înşelat şi că a făcut ce a făcut.

Totuşi gândirea esenţialistă e aşa de răspândită în mentalitatea publică încât se pot construi retorici eficiente cu ea.

Mi se pare mai potrivită o abordare funcţionalistă a slăbiciunii statului. A fi slab e o disfuncţie a unui sistem care are anumite trăsături de normalitate, fără a fi fixe, aşa cum un organism spunem că e normal deşi are o variaţie destul de mare a stării lui.

Dacă Arnold Schwarzenegger a răcit şi e la pat e slab, nu mai poate sălta greutăţile respective. Ce trebuie să facă e să ia nişte ceaiuri şi în câteva zile e puternic. Dacă Franţa a avut nişte politici publice proaste şi a răcit (e o simplă ipoteză) pe pielea a sute de morţi dintre cetăţeni nevinovaţi, ar trebui să schimbe ceva ca să fie puternică din nou.

Conceptualizarea statului ca entitate perdurantă, din care văd la un moment de timp doar o felie, o stare, e mai potrivită decât să îl consider o entitate endurantă.

Discuţia e relevantă şi pentru România. Faptul că la noi nu a fost nici un atentat nu garantează cu nimic nici că nu suntem slabi, nici că vom fi cândva puternici. Pentru că nici măcar nu mergem la vreo sală de culturism, după burticile instituţionale simpatice care se poartă la noi.


Ar fi culmea ridicolului să ne considerăm un stat mai puternic decât Franţa. Dar n-ar mira pe nimeni ca mulţi să creadă asta.

sâmbătă, 16 iulie 2016

Pentru introducerea serviciului militar obligatoriu

A mai avea discuţii ideologice după încă o crimă în masă este un moft.  Nu mai este foarte clar pentru ce scriem, educăm copiii sau facem cercetare. Mâine cineva ar putea încerca să îi arunce în aer pe stradă.

Problema are trei părţi. Prima este că cineva ar putea să încerce asta, a doua este incapacitatea cetăţenilor de a se apăra, adesea laşitatea lor, a treia e îndreptăţirea că e bine aşa, că statul trebuie să facă totul.

E ceva ce nu vrea populaţia de pe aceste meleaguri de la stat fără nici un efort de organizare proprie, fără iniţiativă personală ? Cred că dacă eram teleportaţi în vestul sălbatic în vremea colonizării am fi dispărut în şase luni cu totul.

Deocamdată a dispărut doar virtutea curajului, iar statul trebuie să o suplinească. Virtutea curajului e esenţială pentru existenţa unui stat.

Când statul comemorează sau Biserica pomeneşte eroii ambele au în vedere nişte oameni care au ucis ca să îşi apere ţara şi au fost omorâţi apârând-o. Mausoleul de la Mărăşeşti e tot despre astfel de oameni.

Într-o societate în care valorile nu sunt impuse top-down, ci emerg bottom-up, cum au fost cândva cele occidentale şi cea americană, nucleele sociale violente aflate la originea terorismului pot fi neutralizate în numele dreptului la autoapărare şi mânie. Sau măcar poţi avea o reacţie demnă, care să inducă respect advresarului care a trimis criminalul. Indiferent cine este el în realitate.

Într-o societate în care toţi oamenii se uită mai întâi la reglementări şi politici publice înainte să acţioneze pentru a-şi apăra proprietatea şi viaţa cetăţenii pot fi ucişi  permanent de un duşman infiltrat sub privirile neputincioase ale statului. Iar entităţile şi statele adversare îşi râd în barbă, eventual mai ţin şi discursuri de solidaritate.

Din câte pot să îmi dau seama cultivarea curajului în Europa se reduce la sporturi extreme, şi acestea privite ca o ciudăţenie. E trendy să nu mai poţi tăia nici măcar o găină, ca să faci o ciorbă la ţară.

Cum proiectul european nu va fi schimbat la scara de timp a vieţilor noastre, iar pentru noi e un avantaj decisiv să fim în Europa dată fiind înapoierea culturală şi economică, tot ce putem spera este să operăm în acest cadru:
·         susţinând lichidarea surselor externe ale terorismului
·         făcând ceva pentru ca oamenii să aibă mai mult curaj şi responsabilitate.

Deocamdată la noi acasă suntem vulnerabili, e ca-n brânză. Nu mai există o reacţie de auto-apărare cetăţenească. Fugim mâncând pământul şi din faţa hoţilor, darămite din cea a unor ventuali terorişti.

Odată în 783 am intervenit împotriva unui hoţ şi când am fost ameninţat cu cuţitul toată maşina a paralizat. Am trecut peste capetele călătorilor peste bănci până la şofer fără ca nimeni să spună ceva. Un poliţist mi-a spus mai târziu “să nu mai bag vreodată”, pentru că au avut chiar ei oameni sub acoperire bătându-se cu hoţii, iar după ce i-au imobilizat victima a refuzat să depună plângere. De frică.

Sunt multe surse ale acestei laşităţi generalizate pe care o vedem dramatic cu ocazia unor atacuri, deocamdată în Europa, dar şi în mod cronic în instituţii, în lipsa iniţiativei publice împotriva celor corupţi sau care pur şi simplu aruncă gunoiul din maşină la stop pe geam.

Una dintre ele este fără îndoială incapacitatea bărbaţilor de a se mai apăra măcar pe sine, darămite pe cei din jur. Funcţia de protecţie pe care prin natura biologică a lor şi mentalitatea tradiţională o puteau exercita la scara unor evenimente unde statul nu poate preveni totul a fost externalizată instituţiilor. Cerem statului să ne apere partenera cu care mergem pe stradă. Dar statul poate doar să reducă densitatea hoţilor şi să-i elimine pe cei mai periculoşi în limita unui buget existent. Să aperi costă.

Avem nevoie de o cultivare a curajului. De o educare a lui. Asta nu se face prin eseuri ideologice. Tradiţional se făcea prin armata obligatorie.

Nu suntem încă în situaţia Israelului ca să avem nevoie de armată şi pentru fete şi pentru băieţi.

În ce formă se poate face astfel încât bărbaţii să fie capabili să aibă o reacţie de apărare e treaba profesioniştilor în domeniu. Armata în comunism era concepută greşit. Mult timp pierdut.

Viitorii recruţi, dintre care unii vor ajunge poliţişti, ar putea fi învăţaţi să tragă la ţintă, astfel încât să ucidă un criminal prin parbriz dintr-un foc, nu prin 30 după ce a omorât cu caminul 80 de oameni, ca la Nisa.


Mămăligile nu pot susţine un stat.

miercuri, 13 iulie 2016

Propriu şi impropriu în funcţionarea ştiinţei şi religiei

Ştiinţa şi religia în modurile lor proprii de funcţionare nu interesează pe multă lume.

Odată ce ştiinţa îşi va pierde aura de mit care poate substitui modurile religioase de a înţelege lumea ea va interesa doar pe oamenii care vor să cunoască ceva în mod obiectiv - în limitele constrângerilor epistemice caracteristice ştiinţei.

Odată ce se va înţelege pe scară largă că religia nu poate spune nimic despre lumea caracterizabilă obiectiv şi că poţi fi moral şi fără a fi o persoană religioasă ea va mai interesa doar pe cei care vor să aibă o viaţă spirituală, o comunicare directă cu Dumnezeu.

Ambele categorii de oameni menţionate mai sus sunt foarte restrânse statistic.

Marea majoritate a oamenilor îşi doresc nişte lucruri de altă natură, care n-au vreo legătură  de fond cu ştiinţa sau religia. Nu e nimic rău în asta, numai că instrumentalizează ştiinţa sau religia în lupta pentru resurse, punând proptele retorice cu conţinut zis ştiinţific sau religios discursurilor lor în care clamează, în fond, bunuri şi servicii.

Aceste proptele retorice au două funcţii:

·         să le dea impresie lor înşile că vor altceva decât ce vor. Imaginea că nu vrei de la viaţă decât să consumi bunuri şi servicii şi să ai un rol cât mai ridicat în societate se pare că nu mulţumeşte pe nimeni.

·         să impresioneze competitorii neavizaţi. Ştiinţa şi religia sunt folosite ca nişte insigne în piept, sau ca nişte doctorate plagiate.

Dezvoltarea masivă instituţională a ştiinţei şi religiei are în spate nu doar funcţiile lor fireşti, de cunoaştere obiectivă şi de susţinere a vieţii spirituale, ci în mare măsură şi (dis)funcţia lor ideologică, de instrumente pentru luptele pentru putere.

În focul disputelor ideologice oamenilor care competiţionează pentru resurse folosind instrumentar religios sau ştiinţific nu le pasă de funcţiile normale ale acestor domenii ale culturii. Ei sunt dispuşi să distrugă tot ce foloseşte adversarul. Folosirea sau practicarea autentică a ştiinţei sau religiei deranjează, pentru că ea obligă la discernământ, la o atitudine rezonabilă, iar acestea evidenţiază caracterul aberant al utilizării ideologice. Instituţiile ştinţifice şi religioase tind să devină simple oportunităţi pentru interese economice, golite de conţinut.

Un exemplu. De patru ani în România are loc o luptă pentru a re-pune conţinut în instituţiile academice acaparate de interese economice şi de impostură asumată pentru bani. Ce arată presa şi experienţe personale ale credincioşilor indică probleme similare şi în instituţii religioase, despre care realitatea obiectivă nu o putem şti noi deoarece prin natura lor sunt mai puţin transparente.

Alt exemplu. În ziua de azi atât teoria evoluţiei, cât şi credinţa creştină se află sub presiune din partea unor tabere diferite. Nu e ceva necesar, atât doar că ele s-au aflat la îndemână când oamenii aveau ceva de împărţit. Nu erau în jur alte reteveie sau pietre. Nu era alt IPad cu care să baţi cuie.

Oamenii care controlează statul sunt direct implicaţi în acest fenomen. Ei încearcă prin sistemul de educaţie să asigure o unitate ideologică a populaţiei folosind baze manipulative "ştiinţifice" sau "religiose". Se crede că ar fi mai ieftin decât să livrezi nişte servicii publice reale la un preţ cât mai avantajos cetăţenilor - singura bază corectă pentru unitatea statului.

Datorită dezvoltării gândirii critice şi a creşterii accesului la informaţie strategiile manipulative de inducere a unui mod de a vedea lumea în populaţie nu prea mai dau roadele scontate. De aici acutizarea competiţiei între adepţii unităţii ideologice prin ştiinţă şi cei ai unităţi ideologice prin religie.

Dacă prin absurd ar fi lichidate atât credinţa creştină, cât şi teoria evoluţiei de către cei din tabăra opusă care le doresc asta, amândouă ar reapărea. Cea din urmă pentru că reflectă un adevăr ştiinţific obiectiv, prima pentru că este despre un Adevăr spiritual a cărui trăire de către oameni e reală.


Dar la fel ar reapărea şi folosirea lor improprie, ideologică.


miercuri, 6 iulie 2016

Leadership academic şi proceduri funcţionale

Cu ocazia schimbării ministrului educaţiei şi cercetării avem ocazia să discutăm despre o tară a mentalităţii noastre.

Tara vine din următoarea stare de fapt : în sistemul de educaţie majoritatea habar n-avem management. Nici cele mai elementare noţiuni de la nivel operaţional la nivel strategic. Nu mai vorbesc de aspecte specifice managementului educaţiei şi cercetării. E plină lumea universitară de oameni cu diplome fără acoperire luate la cursuri intensive POS-DRU sau organizate de diverse firme, dar când viaţa îi pune să facă o diagramă Gant, o evaluarea a riscurilor şi măsuri de diminuare a lor, ca să nu mai vorbim de un plan de management, ce iese nu îmbunătăţeşte situaţia cu nimic.

Un număr de oameni, aşa zişi tehnocraţi, în fapt oameni care sacrifică ceva din munca academică pentru că înţeleg că ea nu poate exista fără un sistem de producţie academică funcţional, duc în spate din punct de vedere al organizării riguroase grupuri de inşi talentaţi sau mai puţin talentaţi, dar prezenţi în sistem, care privesc cu dispreţ această muncă managerială şi care acţionează adesea emoţional şi entropic, visător, poetic, sau din contră, materialist şi pragmatic, egoist, decuplând scopurile de mijloace, sau renunţând la scopurile organizaţionale cu totul, prioritizând cheful lor de lucru, sau absenţa lui în faţa responsabilităţilor organizaţionale şi făcând, în ansamblu, grupurile respective (mult) mai puţin productive decât ar putea fi.

Poate că la originea acestui dispreţ se află faptul că management ştiau doar politrucii în comunism. Este adevărat că şi azi mulţi oameni anti-reformă stăpânesc bine aceste metode şi le folosesc în mod pervers pentru a ţine sistemul într-o stare care convine clientelei lor de impostori. Însă nu cu romantisme îi vom trece în planul doi, ci tot cu profesionalism. Un profesionalism cuplat cu onestitate şi valori academice bune, acelea care le lipsesc lor.

Ca rezultat al atitudinii faţă de management chiar în grupurile celor care vor să facă ceva bun treaba merge adesea prost. Ca urmare a faptului că treaba tinde să meargă prost apare tara la care am făcut referire în primul paragraf : aşteptăm să ne salveze un erou. Din nefericire, sau din fericire, când complexitatea unui sistem productiv uman a trecut de un anumit prag el nu mai poate fi influenţat decisiv de un singur om. Atingerea scopurilor organizaţionale devine atunci treabă şi de meserie şi de vocaţie, de proceduri funcţionale şi leadership în cunoştinţă de cauză. Intuiţia, talentul, gut feelings rămân în luarea deciziilor, dar nu mai sunt un element covârşitor.

Incultura administrativă generalizată este cea care ne face să strâmbăm din nas în faţa procedurilor şi regulilor, a ideii de instituţie funcţională, a managementului care nu se vede spectaculos, dar care face ce trebuie.

E limpede că domnul ministru Curaj asta a făcut, management din toate punctele de vedere. Cu realism în faţa provocărilor şi oportunităţilor existente, de la cele politice externe la cele interne ale resursei umane din sistem. Cu un discurs pozitiv permament, cu un ritm potrivit. Fără să cedeze când unii cereau imposibilul managerial pentru că aşa le pica lor bine la socoteala politică (când nu doar din interese emoţionale), dar şi fără să trateze adversativ solicitările lor. Nu e cazul să fac eu lista reuşitelor şi punctelor de parcurs atinse, există rapoarte deja făcute disponibile pe net (n-am mai văzuta asta la nici un alt ministru).

N-a făcut nimic special, doar să-şi facă treaba, dar există şi implicaţii morale. De exemplu că oamenii cu baza în cercetare care trăiesc doar din proiecte pe autofinanţare n-au mai stat fără salarii din ianuarie până în aprilie ca în 2013, 2014 şi 2015 pentru că statul încălca propriile contracte.

Ca toţi oamenii ataşaţi valorilor academice autentice privesc cu speranţă mandatul domnului Dumitru ca nou ministru al educaţiei şi cercetării. Este o continuare în crescendo a ceea ce s-a făcut în ultimele luni. O mutare cu valoare simbolică putând duce la schimbarea culturii organizaţionale în întreg sistemul prin ce a făcut persoana propusă atunci când cei mai mulţi girau prin tăcere domnia imposturii în România.

Schimbarea vine în mod oportun pe un sol de măsuri bune pregătitoare ale fostului ministru. Pentru ce a făcut domnul Curaj merită respectul nostru.


La predictibilitatea finanţării cercetării, proceduri tot mai funcţionale şi un stil deschis de comunicare publică putem adăuga acum un leadership academic puternic.