Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

marți, 21 mai 2019

De ziua mondială a albinelor


Pe 20 mai a fost ziua albinelor în calendarul iubitorilor naturii. Creștinii, asemenea albinelor, iau ce este bun din sărbătorirea acestei creaturi minunate : culegerea roadelor bune, grija față de stup până la sacrificiu, vederea frumuseții.

“Mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa.” (Pildele lui Solomon, 6, 8). Și mai apoi: Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău?” Asemenea albinei, Solomon a ales să primească ce este bun, înțelepciunea, și ne arată calea de urmat. Albina alege ce e e folos, utilul cu adevărat, în solitudine și nesingurătate.

„Mică este între cele zburătoare albina, dar rodul ei întrece orice dulceaţă.” (Ecclesiasticul 11, 3). Rodul accesibil nouă, fagurele, e rezultatul cooperării acestor ființe. Roiul își apără rodul și este de temut celor care nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu (“a tăbărât asupra voastră ca albinele” Deuteronomul 1, 43), dar celor care urmează binele li-l oferă. Și omul și plantele polenizate se bucură de lucrul albinelor urmându-și fiecare rostul în lume.

Frumusețea albinei este semn al puterii creatoare a lui Domnului: “De frumuseţea albinei ei se va mira ochiul şi de viscolul ei se va spăimânta inima” (Ecclesiasticul 43, 22). Dincolo de de resursele naturale și serviciile ecosistemice pe care ni le furnizează aceste ființe, se află înțelesul lor la care ajungem doar prin Duhul Domnului, curățați de lăcomii și interese lumești. Duhul Domnului e mai dulce ca mierea şi [...] mai tare ca leul (Cartea judecătorilor 14, 18).

Asemenea albinei, Sf. Împărăteasă Elena nu ar fi căutat binele dacă nu l-ar fi găsit deja, dacă nu ar fi pogorât peste ea Duhul Domnului. L-a căutat, l-a găsit și ni l-a așezat la vedere tuturor în stupul vieții noastre, ca să ne bucurăm.

Între lucru și ascultare, între Marta și Maria, să urmăm binele în casa noastră sub semnul Sfintei Cruci, urcând pe cât putem din locul jos în care ne aflăm.



vineri, 17 mai 2019

Votăm

Votăm pentru libertate, pentru frumusețe, pentru demnitate. Într-o vreme a minciunii votăm pentru adevăr. Adevărul nu stă în dubă. Votăm cu milă pentru cei traumatizați pe viață de comunism: orbi sufletește, ciungi de membrele rațiunii, muți de privirea sinceră.

Votăm plângând, pentru că știm că va exista suferință. Deși meritată, ea va durea, niște oameni vor fi loviți, făcătorii de rău, impostorii, lacomii, hoții. Cei care ne-au mințit manipulându-ne că votul contează vor vedea că votul contează. Vor fi zdrobiți de propria lor minciună experimentală pentru “educarea” României. Eram educați deja, nu aveam nevoie de toată această porcărie din ultimii ani.

România nu avea nevoie de acest experiment al haosului, al agresiunii, al dictaturii proștilor. Ar fi fost de ajuns un singur Cuvânt. Dar nimeni nu a fost capabil să îl spună, nici măcar Patriarhul Daniel, nici măcar Papa. Am fost prea lași cu toții. Ne-au interesat instituțiile, acoperișurile, nu persoanele și vețile lor, planurile gândirii noastre așa-zis înțelepte Despre oamenii politici nici nu are rost să discutăm, cu ochii doar după plăceri și bani de câteva luni au început să dea interviuri că fac ceva. Ce chestie ! În medie românul e inteligent și are rost să i te adresezi, care va să zică.

Cu toții au înțeles de la început, dar le-a fost frică, de bani, de “siguranța” națională. Votăm ca să le arătăm că sunt niște proști, că nu suntem nesimțiți cum cred ei, aleșii, specialii. La judecata de apoi vom fi toți goi în fața lui Dumnezeu. Nici unul nu va avea grade pe umăr, nici mitră, nici vilă, nici domeniu de vânătoare.

Avem libertate, avem drepturi, votăm. Sub unii dintre noi s-au pus bombe și au fost aruncați în aer, acum un an în Malta. Alții au fost azi arestați. Nu ne interesează reduceri, nu ne interesează vouchere pentru honoris causa al infractorilor, transport cu avioane în iad, sex tradițional, hore ale imbecilității, o lume horcăind cu țuica la nas în așteptarea lui Ceaușescu, zeul pomenit în sfinte Liturghii decenii.

Ne e scârbă de oameni ca Dragnea și Putin. Ne e greață de Andronescu și Tăriceanu. Năstase ne provoacă vomă, iar eiusdem farinae, cloaca imposturii, microorganismele care se hrănesc din orice deșeu, din orice pată fecală din instituții, nu există câtă vreme nu se pocăiesc de dezastrul adus fiecărui om din această țară prin faptele lor. La pușcărie. Nu ne interesează criminalii, profesioniștii hoției, șpăgarii, leneșii, mafia care calcă în picioare orice, vânduții diavolului, privilegiații paradisurilor fiscale, abonații banilor de coordonare din fonduri europene.

Unde e datoria iubirii semenilor ? În noi, nu în aceste javre. Votăm pentru libertate, pentru frumusețe, pentru demnitate. Într-o vreme a minciunii votăm pentru adevăr. Adevărul nu stă în dubă. Votăm cu milă pentru cei traumatizați pe viață de comunism: orbi sufletește, ciungi de membrele rațiunii, muți de privirea sinceră, despre care am vorbit mai sus.

Ce va fi după vot ? Alt vot. Normalitatea puterii oamenilor asupra puterii lor, gunoaiele societății instalate în frunte. Sau moartea noastră, preferabilă sclaviei. Dăm mai departe ștafeta luminii gândirii și curajului, se va găsi cine să o aprindă și să o ducă mai departe. Dăm mai departe dragostea și îmbrățișarea, responsabilitatea civică, față de semeni. Zâmbiți, nenorociților ? Vă va amorți zâmbetul. Peste ani veți schelete în pământ, asta e soarta oamenilor.

Nu urâm pe nimeni. Iubim pe toți și dăm o lecție meritată. Votăm.

Nimeni nu este stăpân peste noi în afară de Cel care ne-a creat pe toți și toate, Dumnezeu.

Votăm. Adevărul nu e în pumnul în gură pe care ni-l bagă PSD. Adevărul nu e în plus 100 de lei la pensie sau la salariu. Adevărul nu e să îți vinzi prietenii pentru bani și promisiuni. Adevărul nu e să faci din tineri carne de tocat pentru acasă sau pentru export, să scuipi inocența în ochi pentru că totul e o afacere a ta. Adevărul nu e să înțepenești în funcții până mori cu capul pe birou. Adevărul nu e să te înfigi în fața tuturor ca un nesimțit fără nici un fel de contribuție, de merit.

De n-ar fi făcut între noi lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ați avea, dar ați știu şi L-ați urât – şi pe El, şi pe Tatăl Lui, L-ați urât pe nedrept.

N-avem nevoie de imaginea abjecției care să ni se impună ca icoane, de toți acești comuniști ratați. Să crape în zeama lor, în clubul lor închis. Sunt liberi să vorbească între ei. Să ne scutească de poluarea fonică împuțită pe care o răspândesc. O adunătură de imbecili care insistă cum insistă violatorul psihopat să fie iubit. Nu vă iubim, cărați-vă !

Votăm pentru că am înțeles toate acestea și acționăm. Lepra care a împânzit țara se va restrânge pe măsură ce facem ceva. Întoarcem spatele nenorociților și îi călcăm în picioare dacă vin în calea noastră.


Votăm pentru libertate, pentru că vrem să facem asta.



miercuri, 3 aprilie 2019

Rucodelia gândirii


Nu ştiu dacă omul care gândeşte este intelectual sau nu, face coşuri din nuiele ca să ducă spre alţi oameni nişte gânduri. Nuielele pentru coşuri sunt cărţile altor oameni. Cărţile sunt în întregul lor nişte semne că undeva se află multe minţi şi suflete.

Există o ispită a izolării de oameni când lucrezi cu cărţi, de oamenii care nu scriu, se caută o linişte care nu e mereu şi o liniştire. Se caută absenţa decibelilor. Odată cu absenţa zgomotului credem că am putea gândi mai bine, că ne putem concentra. Aici trebuie atenţie să nu ne concentrăm pe sine. Cărţile nu sunt despre sine, sunt mereu despre alţii. Sinele primeşte şi dă, e ca un vas. Undeva libertatea acţionează şi vede ceva care preexista, descoperă ce era acoperit. Poate părea că sinele a scris ceva nou, dar e numai o impresie venind din ispita izolării.

Ispita şi o ispită a neizolării de oameni când lucrezi cu cărţi, ea este o lipsă de atenţie faţă de cei cu care vorbeşti prin cărţi. Când citeşti trebuie să priveşti cu sinceritate în ochi pe cel ale cărui gânduri le afli. E asemenea unui dialog cu un om faţă în faţă. Nu poţi lăsa pe cineva să vorbească în vânt, ai de ascultat ce spune. Cartea e un dar, putem să o primim sau să o refuzăm. Când citeşti nu faci altceva, eşti atent, cauţi să înţelegi, cauţi un gând pe care să îl duci mai departe în libertate. E un fapt destul de intim, are un fel al lui de a-l face, aşa cum stai la masă. Nu mâncăm din mers pe stradă, nu citim oriunde.

Există instituţii unde gândirea e alături de alţi oameni care gândesc. Gândirea în tăcere exterioară, nu şi interioară. Sunt bibliotecile. Unul lângă altul oamenii tac şi lucrează. Coşurile lor se alcătuiesc încet, pe hârtie, pe calculator. Nu e o diferenţă de fond faţă de un ogor sau o fabrică. Se alcătuieşte ceva cu efort.

Nu ştiu dacă omul care gândeşte este intelectual sau nu. Oboseşte asemenea unui muncitor oarecare, unei casiere la mall, unui poliţist din intersecţie şi ajută cu ceva pe cei din jur. Uneori ia o pauză de gândire, odihna.

Oprirea din gândire nu este ieşire din raţiune pentru că numai raţiunea e cea odihnitoare. Odihna nu e distracţie, odihna e a fi mereu pe un drum. Omul îşi suprinde buzele rostind în automatism ceva mai profund decât cuvintele la care lucra cu mintea. Mintea împletea noua carte din vechi cărţi şi tot mintea cumva se şi odihnea. Omul ia o pauză, binemeritată, iar atenţia se aşează recunoscătoare, în odihna cee nemeritată.

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28). Venim.



sâmbătă, 23 martie 2019

Înțelepciune


O căutare pe internet pentru "Nume Prenume a mers la biserică" generează peste președinții României următoarele rezultate: Nicolae Ceaușescu 0, Ion Iliescu 0, Emil Constatinescu 0, Traian Băsescu 0, Klaus Iohannis 3550. Nu e nimic surprinzător, toată lumea știe că actualul Președinte al României merge la biserică și comunică acest mesaj cetățenilor ca să le fie de folos.

În general oamenii care merg la biserică, credincioși și clerici, sunt mai înțelepți decât cei care nu merg, mai pricepuți în a face lucrul Domnului, mai neconflictuali și nu se laudă cu priceperea lor. Înțelepciunea, câtă au primit, le permite să judece cu discernământ situațiile și să ia deciziile de folos lor și semenilor lor.

Înțelepciunea cere să faci public un dezacord numai după ce îndelung ai încercat să găsești o soluție în ascuns, iar atunci să o faci numai dacă e realmente de folos, dacă întrevezi un rezultat pozitiv la final. Rezultatul final pozitiv al conducerii Bisericii este mântuirea credincioșilor ei, iar cel final pozitiv al unui Președinte de stat laic este binele public al cetățenilor de orice religie, confesiune și necredincioși deopotrivă.

Atât domnul Președinte, cât și comunicatorii Bisericii Ortodoxe dau dovadă de înțelepciune în divergența publică reactualizată zilele trecute, dar în registre diferite: primul în cel al statului laic, ceilalți în registrul duhovnicesc. Nu există nici o luptă pentru influență asupra oamenilor, așa cum s-ar putea interpreta dacă faci o analiză strict politică, există o complementaritate între un plan politic inferior, lumesc și un plan duhovnicesc încorporant al primului. Pentru un creștin lucrurile sunt destul de limpezi și pot fi decupate ca atare din dialogul public indirect. Cu atât mai mult ușor cu cât critica este făcută de fiecare cu blândețe, politicos, ca să fie primită de celălalt.

Nu e vorba de persoane, ci e vorba de roluri publice care angajează responsabilități față de milioane de oameni. Remarcile făcute sunt mici mișcări ale cârmei organizațiilor, statul și respectiv Biserica. Toată lumea știe că cele două cârme nu pot fi armonizate din perspectivă strict managerială, ci numai în context spiritual. Dacă sunt diferențe de nuanțe între tehnicile personale de navigație ale liderilor e pentru că modul de raportare la Dumnezeu al Președintelui și Bisericii Ortodoxe e ușor diferit. Dar asta nu e nici vina ierarhilor actuali, nici a președintelui, e o situație istorică, e ceva cu care trebuie să trăim și vom trăi, cu înțelepciune.

După cum ne informează site-ul prezidențial și mesajul purtătorului de cuvânt al BOR Sanctitatea sa Papa Francisc va vizita România în perioada 31 mai – 2 iunie. Va fi un timp în care mulți oameni vor fi alături de oaspete lor, șef de stat și de Biserică, poate chiar în vizita sa la Catedrala națională, iar alături de ei și responsabilii bunului mers al statului român, ai Bisericii Ortodoxe și a altor Biserici, lideri care au onoarea să servească semenilor lor.

“Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.” (Iacov, 1, 17).



luni, 11 martie 2019

România blândă


Mai puțin să vorbim despre blândețe, cât să fim blânzi, pentru că omului “cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Num, 12: 3) Dumnezeu îi vorbește față către față, nu prin ghicitură., iar modelul nostru de viață este Cel „blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29).

Blândețea înseamnă putere și coerență în cele de folos, iar pregătirea ei este postul. Nu e după voia noastră blândețea de pe treapta unirii după harul primit în dar, dar putem face tot ce depinde de noi pentru blândețea de pe treapta zidirii.

Unii oameni admiră România neîmblânzită, natura sălbatică a țării. Fără îndoială că e demnă de admirat. Teoria științifică modernă despre natură ne face să cunoaștem descriptiv, să admirăm și iubim sălbăticia naturiim, dar și să fim mândri de produsul minții noastre. Doar privirea teoretică asupra lumii curățată prin post ne face să cunoaștem înțelesul naturii și oamenilor, să le vedem blândețea ca dar al Creatorului, plăcut sau mai puțin plăcut - după cum ne e de folos, indiferent dacă înțelegem acest folos întotdeauna, sau doar știm că este și îl primim nădăjduind.

Postul este despre efortul și voința personale de a urca treptele vieții creștine împreună cu semenii noștri. Nimic nu substituie efortul personal și voința de a face ceva, nici creștinismul, nici Europa, nici știința, nici globalismul, nici patria, nici cultura universală, nici filozofia, se poate continua cu orice panaceu cred oamenii că le poate face viața mai bună. Creștinismul nu e în afara noastră să ne fie util, suntem noi cei de aici și din cer prin ceea ce alegem să facem și facem.


Postul este despre efortul de a avea o omenire și o Românie blânde. Nu putem avea o țară blândă fără să radiem blândețe spre întreaga lume. România blândă este a celor care nădăjduiesc să vadă fața lui Dumnezeu. România blândă e îngăduitoare cu cei care o iubesc pe cea neîmblânzită, îngăduința rezervată celor încă neputincioși.

România blândă este cea a armoniei interioare și exterioare, o stare la care nu putem ajunge fără contribuția conducătorilor noștri. "Dacă tu vei fi slugă astăzi poporului acestuia şi-i vei sluji, dacă le vei face gustul lor şi le vei vorbi cu blândeţe, atunci ei îţi vor fi robi în toate zilele!” (Regi, 12:7). Slujire pentru cele de folos, robi în ascultarea pentru lucrul la cele înalte. Când unul cade, celălalt să îl ajute să se ridice. Unitatea sensurilor superioare de care ne apropiem pas cu pas tăcând și făcând primează în fața conflictelor de interese lumești.


România blândă ne e reamintită mereu și ilustrată de clerul nostru. “Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor” (Timotei 2:24). Ei sunt ancora în cer care ne ține corabia în limanul netulburării, conducători și conduși. Ei ne arată ce înseamnă dragostea și ne-o dau de hrană.

Postul este despre urcuș. Vom mânca mai puțin ca să ne hrănim mai mult. Suntem chemați la efort, la liniștire, la iertare, la discreție. Suntem chemați la prietenia cu oamenii și cu Dumnezeu.

 


vineri, 8 martie 2019

Tezaurul oricărei patrii: note de lectură la cartea “Trăind printre voi, cu atenție” de Marina Dumitrescu



Din cartea “Trăind printre voi cu atenție” [1] aflăm că există un tezaur al patriei format din resurse care permit o viață deplină. Aceste resurse fundamentale sunt persoanele, cu atributele lor. Atributele persoanelor sunt următoarele: demnitatea, puritatea, demnitatea, memoria, blândețea, măsura (autolimitarea), răbdarea, armonia, proiectul de viață (existențial).

De ce trebuie vorbit despre toate acestea într-o carte ? Deoarece „cartea ca instituție culturală reprezintă o formă garantată de legitimare  intelectual-socială” (p127). Peste avalanșa de cărți ale unor “autori-fumigenă” e nevoie de cărți autentice, rostind în felul vremii de azi adevăruri pentru toate vremurile. Doamna Marina Dumitrescu ne propune un astfel de text.

Demnitatea și puritatea

“Demnitatea de a fi poet” (p13) este demnitatea de a fi persoană. Perspectiva literară asupra operei poetice este secundă în raport cu cea antropologică. Poeții sunt “eterni stâlpi ai condiției umane” (p17), iar poetul paradigmatic este psalmistul: “Te voi lăuda că sunt o făptură așa minunată. Minunate sunt lucrurile tale și sufletul meu le cunoaște toate ! ” (Ps. 138). Puritatea este o resursă inepuizabilă și se găsește în “rețeaua universală a poeților”.

Lirica închisorilor comuniste e un fenomen remarcabil, dincolo de valoarea literară, pentru că arată cum puritatea izvorăște din om în cele mai groaznice condiții de viață. “Demersul liric (mai mult sau mai puțin reușit stilistic) confirmă […] funcționalitate, realitatea acelui “plan secund” care învecinează poezia și rugăciunea; suferința și bucuria (transfigurării ei); coborârea în iad și înălțarea în spirit” (p117), “expresia echilibrat-epurată a suferinței umane și a destinului ca operă” (p161).

În poezie ești acasă pentru că ești acasă în om. Oriunde ne ducem geografic suntem acasă dacă luăm cu noi discernământul, maturitatea propriei persoane gata să vadă în ceilalți și în locurile lor imaginea lui Hristos și lucrarea Creatorului. “Atunci când plănuim marea evadare anuală, să o facem, deci, împreună cu noi înșine. Iar din bocceaua de drum să nu lipsească busola” (p22).

Atenția cotidiană este o formă a trezviei duhovnicești: “Opțiunile așa zis minore dau măsura persoanei, iar ele își au rostul” (p24). Nimic din ceea ce poate ajuta sau tulbura pe aproapele nostru nu este nedemn să fie luat în seamnă. Omul cu mintea în inimă știe că lucrurile mari sunt la fel de importante în viață ca cele mici și recunoaște în preocuparea doar pentru marile resurse și proiecte o atitudine compensatorie pentru slaba gestionare a celor aflate aproape. În spatele cortinei societății tot mai tulburate se află persoane, unele nu se recunosc ca atare, iar pe unele nu le mai recunoaștem nici cei care spune că suntem persoaen. Dar fără persoane societatea nu va putea rezista. Persoanele trebuie restaurate. “De altfel, din acest punct de vedere, fiecare, dar absolut fiecare dintre noi, are o sarcină de asumat” (p26).

Persoanele au legături profunde între ele dependente de lucrurile aparent mici. Legăturile sunt expresia tuturor formelor de dragoste, dintre care cea de Hristos și de aproape sunt cele mai reziliente. Obsesia demonică a proiectelor mari, idolatrizarea unor idei ale minții omenești periclitează și distrug aceste legături. Răul atacă și distruge rând pe rând dragostea sentimentală, subminează pe cea filială și e înfrânt finalmente doar de dragostea de Dumnezeu, liantul universal. “Acțiunile Securității aveau un rol diabolic, să rupă legătura filială dintre prieteni, iubiți, părinți și copii” (p30). „Cum să cunoaștem însă “dulceața” acestui liant universal, atâta timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul, și deci dimensiunea interioară?” (p122). Doar „înlocuind oglinda cu icoana, putem scăpa de încurcăturile infernale ale egoului și pregusta disponibilitatea către tot ce ne înconjoară”, iar „vehiculul neobosit rămâne rugăciunea” (p122).

Rețeaua nevăzută a legăturilor susține nația, iar ruperea de ele înseamnă înstrăinare. Înstrăinarea e morală, nu geografică, și poate avea loc chiar în propria țară. “Nu se poate mai străin decât înstrăinatul – cel care se rupe de sensul profund al prosperității nației sale, care încremenește în lozinci, respinge pulsul realității, consideră că totul i se cuvine, confiscând ceea ce patria oferă ca tezaur.” (p33). Omul care înțeles că așa stau lucrurile nu mai poate considera trădător pe cel care locuiește în altă țară, dar e loial și moral. Locuința este locuire, ce aduci ca persoană în ea, felul cum o trăiești, nu obiectul material. “O casă modestă poate părea un palat, o casă de mari dimensiuni poate fi strivitoare, o casă străină poate deveni extrem de familiară, o casă urâtă se transfigurează uimitor” (p83).

Omul sfințește locul, “e preferabilă o anumită austeritate, de la bun început. Și împăcarea cu deșertăciunea acumulărilor materiale” (p84).


Legenda: Casa Sfintei Teodora de la Sihla


Memoria

Creștinul nu poate fi decât realist, a nu fi realist este imoral prin consecințele asupra propriei vieți și asupra celorlalți. Memoria adăpostește adevărul, nu minciuna de sine. Mesajele publice și operele de artă care susțin memoria publică se construiesc în lumina adevărului, pentru că orice falsificare estetică are implicații morale. Dar realitatea nu se restrânge la material, nu cade în realism socialist, pentru că lumea e și simbol, și carte, cele nevizibile sunt parte a ei. Empiricul însemnă și experiența interioară.

Neuitarea sacrificiului Lui și al predecesorilor noștri este fundamentală pentru bunul mers al societății. “Împotriva nedreptei uitări sau a ignoranței se duce lupta pentru o recompunere cât mai onestă a trecutului, dar și împotriva delăsării morale care ar putea neglija învățămintele utile de aici înainte” (p73).

Nu cei care au suferit trebuie să arate că au fost victime, ci noi, pentru că o educație solidă interzice auto-victimizarea. Strigătul acestor oameni prin operele lor trebuie să fie legitimat public din perspectivă creștină antropologică ca semn al purității, ca remomorare a focului lămuritor fără de care puritatea nu poate ieși la iveală. Un “muzeu național al comunismului” (p115) și salvarea memoriei realității Gulagului prin textele care îl evocă (p156) ar fi de mare folos.

Opera de artă din spațiul urban are o funcție simbolică în realismul creștin și este o formă publică a memoriei. Când lucrurile ajung să stea în fapt altfel ele trebuie descrise așa cum sunt, “niciodată nu e prea târziu să ne privim în ochi și să vedem unde am greșit” (p38). Prin prost gust răul domină simbolic. “Autentica amprentă ceaușistă, opțiunile sale estetice, politice și culturale, știm bine, s-au concretizat în delirul de la Casa Poporului” (p114). Spre contrast, într-o țară liberă abnegația profesională și dragostea pentru cultură se manifestă în mod integrator, de unde putem deduce că România de astăzi mai are de parcurs un drum până la a fi liberă.

Oamenii care conduc au un rol important în lucrarea pentru o România mai liberă. “Orice cauză civică are, la un moment sau altul, nevoie de sprijinul ierarhilor societății” (p92). “Atât în ce privește memoria crimelor comunismului, cât și cea patrimonială, asumarea acestor capitole strategice de către instituțiile sau vocile autorizate, de real impact, reprezintă deocamdată unica soluție pentru a reuși o pătrundere în conștiința colectivă” (p92). Indiferența față de trecut este o indiferență față de viitor.


Legenda: Memoria unei locuiri la Sihla.


Blândețea

Critica e necesară, sar „fără duhul blândeții, demersul critic riscă să derapeze dinspre iubire spre... auto-promovare stearpă, iar aceasta înseamnă automat auto-înșelare” (p 41). „Mulți spun că acela care crede în Dumnezeu își anulează dreptul de a critica. Nimic mai greșit. Îndemnul rămâne de a face acest lucru constructiv, cu “duhul blândeții” ” (p105).

Nu există o rețetă pentru bunătate sau blândețe, e nevoie “de a discerne riguros între bine și rău”, iar la aceasta se poate ajunge numai prin rugăciune și îndumnezeire. Altfel spus critica blândă e accesibilă cu adevărat numai lui Hristos și sfinților. În viața de zi cu zi pare ceva imposibil, iar de un folos pragmatic ar putea fi, rațional vorbind, distincția dintre bună credință și rea credință. Cel puțin să criticăm cu bună credință și să nu renunțăm la efort.

Oamenii străzii ne pun la încercare creștinismul, suntem capabili să ne apropiem de persoana din fiecare ? “Unde e adevărul, dacă nu îi privesc și pe aceștia mici ? Mă pot rezuma oare la perimetrul vieții cool pus deoparte pentru mine ?” (p51). „Delicata, cruciala frontieră între iubire și dreptate ne interpelează constant, sub mii de forme, în răscrucile vieții noastre. Pe lângă rugăciune și studiu, efortul lăuntric este de real folos. În multe situații, o opțiune corectă ne poate ajuta să renaștem din cenușă” (p106).

În fața schimbărilor tehnologice spectaculoase și modului de viață diferit al noilor generații “condiția pentru a fi constructivi nu e alta decât înțelepciunea acceptării unei mutații ireversibile” (p59). Rezultatul proceselor de globalizare și societățile multiculturale nu ne mai înspăimântă dacă le privim “nu ca masă amorfă și ostilă, ci ca peisaj al unei multitudini de persoane nesubstituibile (așa cum fiecare ne considerăm), aflate sub spectrul libertății și al demnității existențiale” (p63). Biserica și instituțiile politice legate simbolic de ea sunt depozitarele unor valori simbolice care țin vii simțul datoriei față de cetățeni al celor care au puterea și recunoașterea tuturora de către toți ca persoane. Acesta e fundamentul coeziunii unei națiuni europene, interesul exprimat pintr-un contract pentru servicii publice e secund, util, dar fără a putea menține arhitectura unei țări. Chiar viitorul întregii omeniri “nu e străin de conștiința persoanelor care alcătuiesc comunitatea globală. A fiecăreia în parte” (p110).”

Pe lângă formarea continuă seculară ca să facem față dinamicii cunoașterii științifice și nevoilor în permanentă schimbare ale pieței muncii la fel de importantă e formarea continuă “prin rugăciunea neîncetată și nădejde sporită” (p70). Perfecționarea seculară susține resursa umană proprie vandabilă ca muncă pentru subzistența materială, cea lăuntrică susține capitalul social și simbolic fără de care polarizările sociale excesive și finalmente prăbușirea civilizației în conflicte generalizate sunt inevitabile. “Foamea de realizări palpabile sufocă [...] de atâtea ori spiritul” (p77) și ne transformă în indivizi aflați în competiție din lipsa rugăciunii. În această stare tindem să consumăm fără autolimitare chiar și simboluri, iar cel mai pregnant exemplu e poate sărbătoarea secularizată a Crăciunului.

Nu numai cu semenii avem datoria să relaționăm, ci și cu făpturile care ne înconjoară, al căror rai poate fi numai aici pe pământ, neavând suflet. Ura împotriva lor când ne fac rău și jubilarea când le distrugem în masă sunt un indicator al precarității noastre creștinești. Un om civilizat încearcă să gestioneze altfel conflictele inevitabilede acest fel.



Legenda: Blândețea chipului și a luminii


Autolimitarea

Chiar “dacă stângismul a anexat ideologic gândul creștinesc către semenul neîndestulat, asta să nu ne intidimideze, ci să ne ancoreze mai puternic în logica de cristal a Evangheliei” (p89). „Între a mânca de foame și a mânca de poftă, societatea prezentului oscilează periculos. Mesajul hranei trebuie cumva redescoperit”, în opoziție cu cel al mâncării, “am putea observa mai atent felul cum mâncăm. Moral și biologic deopotrivă” (p89). Aruncăm prea mult, “din lipsă de educație civică și religioasă la un loc” (p88). Bogații pot ajuta mai mult din punct de vedere material și trebuie încurajați să o facă, și tot ei sunt cei de la care așteptăm rolul de protectori ai artelor prin „instituția mecenatului fondată pe o nouă viziune asupra raportului public-privat” (p150). Autolimitarea e un motal al creației umane.

Tăierea voii proprii este o “deschidere către ceva superior (sieși)” (p123), nicidecum o autoflagelare. “Idolatrizarea plăcerii […] marginalizează în schimb miza culturală în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine, fără a ezita să pună în discuție întreg edificiul tradiției” (p134)


Legenda: Sursa de apă la care se limita Sf. Teodora de la Sihla.


Răbdarea și Armonia

“Cultura civică occidentală de sorginte creștină conservă un fundament solid (deși zguduită din temelii) care o învață să reziste lucid, să asume suferința” (p94). Luciditatea în fața suferinței înseamnă să îi acorzi semnificații superioare, care dăinuesc. Ea permite armonia cu ceilalți în condiții de penurie, nu doar în cele ale bunăstării materiale. Armonia există și în situații de criză.

Armonia e posibilă prin punerea în valoare a talanților fiecăruia și bucuria fiecăruia de reușita celuilalt. “Aproape orice grup uman își găsește analogia într-o formă de asociere muzicală” (p99). Cel care coordonează se arată capabil de triplă slujire: față de rațiunile obiective ale lucrurilor, față de publicul care primește rezultatul și față de colegii săi cu care lucrează pentru rezultat. El investește, administrează și iubește în același timp. Un astfel de Om nu este nici doar manager, administrator al resurselor altora, nici doar antreprenor, investitor din resursele sale, ci și prieten. Discreția și bunul simț sunt trăsături importante ale prieteniei. Prietenul se șterge pe sine în fața a ce are de făcut, își asumă postura de slujitor înaintea celei de lider” (p137).

Deși un astfel de rai pe pământ nu e posibil dată fiind starea căzută a omului, el nu trebuie uitat niciodată ca ideal. Îl întâlnim concret în reușita oricărui concert muzical, care devine astfel o reamintire a modului de viață propriu omului, la fel cum îl vom recunoaște și la oamenii cu viață sfântă. Recunoașterea în masă a sfinților, căutarea lor ca prieteni, demonstrează “că smerenia are în continuare priză la public în lumea contemporană și că poate domina mediatizarea” (p137).

Din punct de vedere social armonia înseamnă o țară așezată. Pentru România se poate ajunge la aceasta prin elite care prelucrează experiența occidentală și distilează valențele tradiționale în cel mai rafinat chip“ (p114). O astfel de țară are o viață internă și o viață externă unitare, corelate inteligent, cu discernământ rezultat din efortul lăuntric liber al fiecărei persoane. Efortul se face, nu se anunță, așa cum “opțiunea autentică pentru o atitudine rezervată se face, nu se spune”(p138).



Legenda: Piatra îndelungii răbdări.


Proiectul existențial

Armonia este armonie a proiectelor de viață. Viața creștină e “bazată pe aliajul unic între credință și libertate” (p103), iar tradiția creștină este “structura de rezistență a lumii în care trăim” (p134). Liberi fiind putem alege “un comportament, o atitudine, o exprimare,o faptă sau chiar o dorință” (p103). “O simplă nuanță duhovnicească asumată într-un anumit context poate reconfigura ceea ce, cu doar câteva clipe înainte, părea rătăcit în nonsens” (p104). Resursele de care avem nevoie și care permit o viață deplină sunt tezaurul patriei noastre. Ele trebuie apărate de cei “fără pic de respect pentru țară, pentru conaționali, pentru natură, pentru cultură” (p142), de clica la putere. Clica trebuie înlocuită cu o elită pentru a ieși din “baletul grotesc” al acestor zile. “Elita veritabilă e altruistă – crede cu generozitate într-un ideal, știe să înfrunte obstacolele și nu se dă bătută” (p143). Elita vrea o lume ca “o carte deschisă, care se vrea cunoscută pagină cu pagină, orice formă de ostentație fiindu-i străină” (p173), o lume a dialogului dintre ipostaze, dintre “vechi și nou, tânăr și bătrân, […] național și cosmopolit” (p175).


Legenda: Urcușul împreună pe calea îngustă, proiect existențial.


Încheiere

Persoanele care vor citi cartea doamnei Marina Dumitrescu vor avea folos. Cartea este vie, aduce valorile în spațiul situațiilor de zi cu zi, acelea în care sunt necesare atenția și efortul nostru.

Nu ordonarea și sistematizarea ideilor de felul celei din acest articol de receptare sunt de folos omului, ci armonia lor în fiecare persoană unică. Printr-o carte ea însăși armonioasă, cu mișcări simfonice care te fac să o citești cu bucurie, suntem ajutați să dobândim “reflexul nobil al binelui comun” (p152) și astfel să trăim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai aproape de idealul creștin de persoană civilizată.

La un prim nivel de lectură ne putem bucura de hrana moale, de frumuseațea scrisului unei autoare ferme și delicate totodată. „Alambicul imaginației (și al anticipației) a realizat un fel de sinteză a locurilor deja cunoscute, a celor încă râvnite, dar și a celor etern onirice. Un fel de topos personal, virtual și mișcător” (p180), fermecător.

La alt nivel găsim rodul vocației teologice, hrana tare. E de studiat, nu doar de citit, în Addenda textul “Pelerinajul, între orient și occident”, care merită el însuși o discuția separată. Toate survin în mod organic, firesc, exprimând “o anume prietenie a divinului cu omul” caracteristică vieții duhovnicești ortodoxe, o prietenie poate mai intense exprimată prin fapte de dragoste la persoanele feminine decât la cele masculine de-a lungul pelerinajului lor lumesc.

Ne putem gândi că într-„o chilie cu belvedere planetară” o persoan[ rostește în ascuns: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”


Legenda: Chilie cu belvedere planetară la Sihla.


[1] Dumitrescu, M., 2018, Trăind printre voi, cu atenție: eseuri, Pref. de Mircea Vasilescu, Editura Vremea, București



8 martie 2019, Gura Humorului


duminică, 17 februarie 2019

Despre ortodoxism


Ortodoxismul e o formă de triplu parazitism: al satelor, al ortodoxiei şi al patriotismului.

Oamenii satelor tradiţionale au firescul propriei lumi, ştiu ce pot şi ce nu pot şi trăiesc cu demnitate cum pot în credinţa lor având poarta deschisă spre oaspeţii oneşti, de oriunde ar veni.

Ortodoxismul este caracteristic omului trecut pe la oraş, prin facultăţi, dar care şi-a ratat civilizarea şi, compensatoriu, vrea să ridice satul la altceva, să facă din el un competitor civilizaţional al oraşului. Miza proiectelor mari lumeşti se mută în rural, acolo unde ele nu pot exista prin însăşi natura lucrurilor, pentru că aceste lumi vieţuiesc la măsura lor, la scara lor.  Visele politice naţionale irealizabil în oraşe formează pseudo-cetăţi cu idealuri urbane în lumea tradiţională încă existentă.

Pentru omul de acest fel bunul simţ nu mai există, oricine nu e ca el e un trădător, iar dacă nu i-o spune de la început e numai pentru că speră să îl apropie cauzei. Nu poate fi din naţia lui cine învaţă în ţări străine, cine lucrează în ţări străine, cine prin natura ocupaţiei umblă mult prin ţări străine. Ceea ce ţăranul creştin acceptă, mai mult sau mai puţin mulţumit ori nemulţumit, ştiind că şi dintre ai lui sunt acolo, ştiind că voia Domnului lucrează în lume, anume circulaţia oamenilor din cauze economice, ortodoxistul condamnă şi refuză vehement.

Ortodoxismul e un voluntarism, un demonism, omul care şi-l asumă vrea voia lui prin instrumentul naţiei şi credinţei, ştie cum se vor salva popoarele şi ce trebuie să facă toţi oamenii. Ca demonism trece uşor în ateism naţionalist, de felul ceauşismului, dar şi în orice formă de salvaţionism, de refuz al realităţii. Important este ca nu prezentul şi rezonabilul să fie în centrul atenţiei, ci un viitor care să facă uitat caracterul insuportabil al prezentului. Spre deosebire, ţăranul creştin trăieşte bucuria şi durerea prezentului bine măsurat de ritmurile vieţii, ancorat în Hristos pe care îl mănâncă la împărtăşanie. Ţăranul aşteaptă trecerea la viaţa cea adevărată, veşnică, şi nădăjduieşte să fie în dragostea lui Hristos acolo, ortodoxistul e dominat de graba lumească, nerăbdător.

Ortodoxistul refuză crucea care i s-a dat şi vrea una mult mai mare, mai grea, cea pe care a evitat-o în lumea civilizată din care s-a retras. Dacă omul cu studii superioare creştin trăitor la sat prin profesia sa ştie măsura, ridică satul, formează oameni care îl susţin în timp sau se duc la oraş contribuind la cultura unei ţări. Dacă nu o ştie devine ortodoxist şi tensionează, suferă, se angajează în proiecte peste puterile sale, apoi se simte folosit şi trece uşor la răzbunare. Crimele legionare nu au fost contingente, ci ţin de însuşi felul de a fi al acestei soluţii existenţiale.

Ortodoxismul este haina ratării aşezată peste dogme şi tradiţii. De la distanţă poate părea un tradiţionalism, dar nu este, doar instrumentalizează tradiţia.

I se pot opune libertatea, bunul simţ, credinţa şi patriotismul. Dacă ceva nu ne place la ortodoxism să ne uităm la cele rele ale noastre, la bârna din ochi pe care o are fiecare. Orice om trăieşte aşa cum alege să trăiască, iar dacă ni s-a dat să-i avem şi pe ortodoxişti e pentru a ne arăta limitele proprii, personale şi instituţionale. A-i condamna e absurd, e ca şi cum ai vorbi de rău despre ploaie, a-i iubi ca om liber în interacţiunea personală e pentru cei aflaţi la măsuri duhovniceşti înalte. Nu e de mirare că ateii urbani tineri îi urăsc.

Acest fel de a fi e rezultatul modernizării accelerate a României, al disfuncţionalităţilor instituţiilor statului, al nedreptăţilor urbane exagerate, al puterii discreţionare a unui centru naţional care nu ajută cu nimic provincia, ci doar o instrumentalizează. Filiera legionarism – ceuşism – ortodoxism actual e limpede. Orice guvernare înţeleaptă va aborda problema prin politici de dezvoltare echilibrate, folosind tradiţiile locale în contextul oportunităţilor contemporane, fără antagonizarea oamenilor credincioşi. Proiectelor ortodoxiste li se pot pot contrapune simbolic proiecte similare susţinute de instituţii funcţionale.

Dumnezeu ştie care e calea personală pentru aceşti oameni, poate că e la fel ca a oricui, lucrul la propria mântuire, iar pe plan social integrarea treptată într-o societate civilă creştină, adică iubitoare a tuturor.



duminică, 20 ianuarie 2019

Cerul și marea unui creștin universitar – Adrian Albu


Duhovnicescul este mai important decât instituționalul, acesta decât psihologicul, iar acesta mai presus materialului. Resursele materiale nu au prioritate în fața emoțiilor oamenilor, care sunt mai puțin importante decât corăbiile lui Tezeu de reguli cu care traversăm timpul lumesc de la o generație la alta, iar instituțiile sunt inferioare la rândul lor sufletelor, a persoanelor umane.

Discernământ necesar pentru a acționa cu folos de-a lungul și de-a latul acestor dimensiuni ale vieții există numai la oamenii duhovnicești, iar sursa lui este harul primit de la Dumnezeu. Când au har unii oameni pot spune că îl au și astfel pot transmite un mesaj intepretativ punctual altor oameni. Se află în situația aceasta preoții și mai ales episcopii. La restul, prin natura lucrării harul e ascuns, ca să nu se piardă. Un astfel de om cu discernământ ascuns a fost Adrian Albu, director economic al Universității din București.

Imaginea publică a oamenilor cu viață sfințită ascunsă se descoperă lumii când vrea Dumnezeu și în felul în care vrea El prin arătarea și spunerea adevărului. Un adevăr simplu care rostit de numeroase voci în forme irepetabile, singulare, mărturisitoare, personale, aducând inerent zgura colaterală a propriei experiențe sub care se află elementul prețios, acționează ca o mână invizibilă și ridică flacară acelei persoane sus, să o vadă toți, la înălțimea cerului.


Figura 1 Cerul privit în copilările de domnul Adrian Albu, 2 mai, județul Constanța.

De ce nu vorbea mult domnul Albu, cum ni se spune ? Orice creștin o știe: pentru că se ruga în timp ce lucra și poate chiar și în timp ce vorbea. De ce ajuta toți oamenii, cum o spune toată lumea acum ? Pentru că aceasta e porunca lui Dumnezeu: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. De ce nu mințea niciodata, cum spune colegii de școală ? Pentru că așa fusese crescut de mic, sa fie corect, într-o familie creștină. De ce se spovedea și se împărtășea, cum aflăm de la preoți ? Ca să fie vas al duhului sfânt prin unirea cu trupul și sângele lui Hristos, ca să înteleagă și reînțeleagă mereu că dragostea de Dumnezeu trece prin dragostea de oameni.

Reacția oamenilor cu vieți încă în registrul material la toate acestea va fi indiferența, pentru că nu aduce nimic în plus pe card de mâine. Reacțiile celor care pun preț încă doar pe emoții vor fi de compasiune, empatie, poate lacrimi de suferință. Reacțiile celor care se identifică încă doar instituțiilor prin natura responsabilității vor fi de așezare a memoriei sale în capitalul simbolic organizațional și duhovnicesc, ca modele pentru angajați în organizații și ca modele de viață dreaptă în Biserică. Reacțiile celor care sunt frați întru Hristos cu domnul Adrian Albui vor fi de uimire și închinare, lacrimi duhovnicești, înspăimântare și înțelegere a celor care se adună sau nu se adună alături la ultimul drum lumesc al unui om.

Lecția vieții domniei sale e simplă. Nu reformele și planurile fac lumea, ci lumea face planurile și reformele. Nu rațiunea unor oameni puși de acord are vreo importanță decisivă, ci rațiunea celor liberi nepuși de acord prin care se face lucrarea lui Dumnezeu în lume. Acesta e fondul, solul civilizației europene din care crește orice plantă instituțională, orice încercare locală, orice fine-tuning la marea situația a lumii create în care suntem imersați, orice mic adăpost pentru interesele noastre emoționale și materiale. Aici, în acest sol, are loc întrepătrunderea dintre o viață creștină și un stat secular. Aici în acest mediu complex cu toate fazele solide, lichide și gazoase și substanțe de toate felurile agregate la numeroase scări de viață are loc luarea deciziilor cruciale pentru oameni în care numai discernământul poate ajuta la orientare.

Nici un management uman nu poate acționa formal, prin proceduri în sfera duhovnicească, sau în solul heterogen de la interfața lumii cu ce e dincolo de lume. Managementul e limitat la sfera instituțională. Dar fiecare persoană cu funcție de administrare poate fi vector al harului, de acțiune a lui Dumnezeu în instituții, sau poate gândi metode de lucru al pământului care să nu-l distrugă prin supraexploate, să nu-l polueze, să nu-i favorizeze eroziounea.

Țâșnind nevizibil dintr-o condiție modestă materială și superioară spiritual o lucrare ca ce a domnului Adrian Albu alături de altele asemenea, câți creștini sunt, schimbă condițiile fundamentale, temelia pe care se construiesc instituțiile umane superioare material, dar prăbușite spiritual în mod programatic prin ateismul științific comunist.

Viața personală bună asumată cu orice costuri, cu moartea pe moarte călcând, e singura care poate da la o parte lespedea de mormânt pusă de elita politică românească peste universități din interese de control al societății.

Marea domnului Adrian Albu e poate aceeași ca mereu, dar noi nu mai suntem la fel, pentru libertate, creativitate și demnitate omenească, pentru o viață care merită trăită.


Figura 2 Marea acasă la domnul Adrian Albu, 2 mai, județul Constanța.

vineri, 4 ianuarie 2019

Despre Bucurie, sau capitalismul ca joc


Deși este mereu a unei persoane, bucuria e mereu un dar al altei persoane. Nici un om nu se poate bucura pe sine, doar o anume ființă se poate bucura pe sine. Ființa care se poate bucura pe sine are mai multe persoane, iar bucuria e posibilă prin daruri reciproce între ele, prin dragoste. Când spunem că omul este după chipul și asemănarea unei astfel de ființe spunem că omul este om doar în relație cu alte persoane, cu alți oameni și cu persoanele acelei ființe.


Acesta nu este un model teoretic, e un model practic, e ceva de urmat [1]. Bucuria vine efectiv numai și numai pe această cale. Starea firească a omului este bucuria deplină, totală, unii oameni numesc asta a fi în comuniune. A fi în comuniune nu înseamnă a te identifica prin apartenența la un grup. Grupurile sunt realități nepersonale. Un grup de bacterii, un grup de corpuri oarecare. Reprezentările de felul celor cu privire la grupuri, popoare, națiuni sunt reprezentări teoretice. Orice reprezentare teoretică este instrumentală pentru ceva, nu este direct practică. Grupurile sunt instrumentate ca mijloace pentru interesele unor oameni. Comuniunea nu este mijloc pentru ceva.

Diferența dintre relațiile dintr-un grup și cele din comuniunea de persoane e următoarea: în grup relațiile sunt de schimb reciproc, în comuniune relațiile sunt de dar reciproc. Relația de schimb este organizată de o raționalitate locală, a eficienței, relația de dar e organizată de rațiune, a eficacității la scara întregii vieți. Darurile nu sunt mijloace în măsura în care sunt daruri.



Cine crede că este parte dintr-un grup și nimic mai mult nu poate avea un proiect de viață ca întreg, ci viața îi este un mediu nestructurat (ca dar neconștientizat) pentru proiecte de scară mai mică decât viața însăși. Din perspectiva viețuirii în acest fel darurile sunt suspecte, ele reflectă o stare de inferioritate a celui care primește. Cine nu știe că stă într-un dar are un complex fundamental de inferioritate. Întreaga structură socială de roluri și statusuri are în spate un astfel de mod de a gândi și a fi, limitat, instituit în comun din interese, desprins de comuniune în mod parțial sau în mod absolut, în căutarea unei superiorități. Dacă nu se observă că această structură e inferioară ontologic, un fel de joc în raport cu realitatea autentică a comuniunii la scara vieții ca întreg, structura socială poate să pară nedreaptă. Dar un joc nu e niciodată nedrept, e doar un joc. Orice joc se joacă cu seriozitate și responsabilitate, dar nu e mai mult decât un joc.


Există un capitalism parțial desprins de comuniune și unul absolut desprins de comuniune. Cu cât desprinderea e mai mare, cu atât bucuria e mai rară în acea societate, iar jocul e luat mai în serios până la a crede că el e tot ce există, că el e referința. Când jocul devine pentru om tot ce există nedreptatea aparentă a rezultatului lui devine frapantă și se cere, zic unii, îndreptată. Socialismul este rezultatul unei astfel de situații, al acțiunii unor oameni care caută bucuria exclusiv în afara comuniunii, o căutare fără sens, pentru că nimeni nu o poate obține în acest fel, o căutare a unor oameni orbi în sensul că nu văd mediul propriei vieți în care se află, nu se ridică la perspectiva asupra lui. Nimeni nu se poate ridica la o astfel de perspectivă fără să fie ridicat de cineva ca dar și nu poți da nimic în schimb pentru așa ceva. Poți cel mult să îți apropriezi perspectiva, să o întemeiezi în tine și să o livrezi ca un sistem filozofic, cu costul că pierzi bucuria.


Nu poate exista piață liberă fără conștientizarea faptului că succesul în competiție nu este unul de viață și de moarte, final, total, că meritul nu este decât ceva contextual, că ierarhiile rezultate nu sunt decât locale și nu ale oamenilor ca întreg, ca persoane. Nu poate exista o piață liberă dacă e nu e privită cumva ca joc, secund în raport cu altceva mult mai important. Scufundarea totală în joc duce la trișare, la corupție, la distorsionarea pieții. Capitalismul cu funcționalitate optimă e cel în care competiționează local persoane aflate în comuniune la alt nivel, al vieții ca întreg. Capitalismul în care competiționează agenți economici, indivizi maximizatori de utilitate, este drumul spre socialism, este o proiecție a unor modele științifice parțiale asupra unei realități umane mult mai profunde, o proiecție făcută de oameni care nu au înțeles despre ce e vorba datorită absenței perspectivei.


Idolatrizarea științei are drept rezultat multiplicarea unui anumit model asupra a ce este omul în mințile oamenilor și consecințe sociale și economice. Problema nu este că se distruge capitalismul și bunăstarea, se poate trăi la fel de bine în simplitate, un oraș nu e cu nimic superior unui sat, iar un sat cu nimic unei peșteri, e doar altfel de joc, problema este că se pierde bucuria.

Dacă este ceva trist în fața prostiei, incompetenței, lăcomiei și hoției celor care conduc acum țara noastră nu este faptul că acestea ne fac mai săraci, sau că ne fac de râs în fața lumii întregi, ci faptul că acești oameni nu sunt și nu pot fi niciodată bucuroși.


E greu de înțeles de ce le-a luat Dumnezeu mințile, dar la drept vorbind nici nu e treaba noastră. Dumnezeu ia mințile foarte multor altor oameni în scopuri care nu ne privesc și asupra cărora nu are nici un rost să ne întrebăm. Tot ce e de făcut e să îi dăm jos de unde sunt fără discuții, la prima ocazie.

Pace și bucurie !


[1] Când devine un model teoretic teologia devine una academică, desprinsă de îndumnezeire, o activitate oarecare, lumească, de nișă. Din perspectivă filozofică un astfel de model e obținut din relatările evanghelice prin inferență la cea mai bună explicație. O astfel de atitudine asupra teologiei este și ea o cauză a apariției socialismului.