Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

joi, 19 septembrie 2019

Putere și iubire


Puterea e în lucruri, oameni și întâmplări și vine de la Dumnezeu. Cine crede că vine de altundeva va fi înfrânt, asemenea lui Samson. Poți spune fără a fi în pericol unui om “te iubesc” numai când știi că puterea pe care o ai e de la Dumnezeu:

“Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti.” (Ps. 144, 6).
"Cum de poţi tu spune: "Te iubesc", când inima ta nu este cu mine? Iată, de trei ori m-ai amăgit şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare". (Cartea Judecătorilor, 16, 15)

Puterea primită de fiecare om folosește la lucrul cu alte daruri primite. Puterea nu se dă mai departe, se folosește la lucrare. Doar lucrul făcut cu ea se dă pentru a face bine, a pune ordine în lume:

“Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.” (Matei 25,15).
“Nu da puterea ta femeilor şi căile taie celor care pierd pe regi.” (Pildele lui Solomon, 31, 3).
“Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.” (Romani, 12, 18).

Puterea dată poate fi luată oricând. Nu avem de ce să ne lăudăm cu puterea primită, ci numai cu cunoașterea lui Dumnezeu care ne-a dat-o:

“Dar Cel ce, prin puterea Lui, struneşte pe cei puternici, se ridică răzbunător şi toți aceştia nu se mai ţin stăpâni pe viaţa lor.” (Iov, 1, 22).
“Sfânt este Domnul; să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa şi cel puternic să nu se laude cu puterea sa, nici cel bogat să nu se fălească cu bogăţia sa; ci cel ce voieşte să se laude, cu aceea să se laude că ştie şi cunoaşte pe Domnul şi face judecată şi dreptate în mijlocul pământului.” (Cartea întâia a Regilor, 2, 9).
“Iar eu voi lăuda puterea Ta şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta.” (Ps. 58, 19).

Lumea întreagă este în puterea celui rău pentru că a fost dată Dumnezeu în puterea lui, și tot ce are cineva în lume poate fi dat oricând în puterea celui rău:

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.” (1 Ioan, 5, 19).
“Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". “ (Iov, 1, 12).

Hristos ne-a deschis calea pentru a ieși de sub puterea celui rău:

„El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni, 1, 13).


Drumul ieșirii de sub puterea răului este drumul libertății, al alegerii binelui. Nimeni nu primește ispite mai mari decât puterea pe care a primit-o ca să le facă față. Puterea de a face față ispitelor se reînnoiește mereu prin atenția la slăbiciuni, nu la ceea ce ai puternic și folosești ca să faci bine:

„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (Corinteni 10, 13).
 „Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (Corinteni, 12, 9).

Ceea ce avem puternic trebuie să folosim cu hotărâre și fără laudă atunci când e nevoie:

“Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării, puterea ta nu este decât slăbiciune.” (Pildele lui Solomon, 24, 10).

Înțelepciunea oamenilor depinde de statulul social, cea creștină este deasupra lumii. Înțelepciunea creștină este ca o punte între puterea primită de la Dumnezeu și iubirea de Dumnzeu, iar pentru oamenii care nu au primit credință este nebunie:
“Şi am zis: "Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă"”. (Ecclesiastul 9, 16).
„Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 2, 5).
„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 1, 18).

Puterea se pierde când nu iubești și se câștigă iubind după puterea ta. Iubirea aduce bucurie dincolo de situațiile lumești care ne-ar putea întrista, bucuria pregustării a ce este dincolo:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deuteronomul, 6, 5)
“Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră" (Cartea lui Neemia 6, 10).




vineri, 6 septembrie 2019

Domnul Boca Zian

Nu mai e multă vreme cât i ne mai putem adresa astfel, ciudat de familiar, ciudat de distant totodată, omenește respectuos, civilizat, fără să fie o blasfemie. Spunându-i o clipă așa, înțelegem unde suntem și către ce trebuie să ne îndreptăm.

Domnul Boca a suferit cumplit în fericirea bucuriei sale poate permanente, poate uneori estompată de îndoieli. A suferit nu atât pentru că a fost prigonit, ci pentru că nevrednic, asemenea oricărui om, știa despre sine că se află în cumplita situație de a fi vas al lui Dumnezeu. Boca Zian era un mare păcătos pentru că se considera mereu așa. Toată viața a căutat să facă ceva de folos cu ceea ce primise de la Dumnezeu. Privea în sus, era jos, mai jos decât toți oamenii. Tot ceea ce făcea nu era pentru sine, ci pentru ceilalți oameni. Cine îl căuta nu venea la el, ci în căutarea lui Hristos – către care putea să îndrume. Descuraja pe oricine îl căuta pe el ca individualitate, îl trimitea mai departe la Cel a cărui slugă era.

Când recunoaștem despre un om că e sfânt, ne ajutăm pe noi, nu pe el. Domnul Boca știa. Pentru un sfânt nu contează dacă i se spune că este sau nu este așa. Când noi i-am spus părintelui Arsenie să nu mai fie preot, ci să devină domnul Boca Zian, a primit fără tulburare. Pentru că era, firește, aceeași persoană. Vedea mersul, înțelegea rosturile.

Astăzi nu mai suntem tovarăși și tovarășe, am devenit o țară de domni și doamne. Pe stradă, prin instituții, oriunde, unele persoane pot fi asemenea lui. Domnul Boca Zian ne spune că în orice condiții sociale, în orice vremuri, harul Domnului lucrează. Că întâietatea este a sfințeniei pure mereu prezente, actuale, manifestându-se sub forme mereu asemănătoare, dar unice, de negândit în diversitatea lor înainte de a le cunoaște față către față, cu ochii trupești și sufletești.

Părintele ne mai spune că esențialul e să stai în brațele lui Dumnezeu și când auzi că te cheamă, și când nu mai auzi că te cheamă, pentru că știi că El te cheamă mereu. Părintele a ratat tot ce era lumește de ratat în viață, familie, carieră, bunuri, statut, mai puțin dragostea și mântuirea, adică esențialul.

Ne mai arată părintele că valoarea, meritele lumești ies mereu ca uleiul la suprafață, că făclia nu stă sub obroc, că există un sus și există un jos. Și ne îndeamnă să urcăm.

Suntem în această lume, asemenea lui, și cât suntem aici trebuie să ne pregătim. Asemenea lui.


Foto: Cabana Sâmbătă și chilia săpată în stâncă.

joi, 22 august 2019

În memoria domnului Zsolt Torok


Zilele trecute a murit alpinistul Zsolt Torok într-o tură solo în Făgărași. Nu există civilizare a omului fără munți. Dacă geografic nu-i ai, îi ridici. Orice construcție mai înaltă dintr-o țară sau un oraș simbolizează un munte.

Omul are nevoie de diferențe de scară perceptibile vizual care să arate limpede ce este sus și ce este jos.. Omul civilizat are o natură ierarhică, pentru el ceva este mai mare, superior, altceva este mai mic, inferior. Între sus și jos există niște trepte care pot fi urcate și merită să o faci. Viața care merită să fie trăită este în urcare. A educa înseamnă să înveți pe cineva arta urcării munților.

Ascensiunea poate avea loc și fără să o iei la picior pe muntele natural. Îți alegi un model de om, un ideal, și te pui pe treabă. Nu lenevești în consum repetitiv căutând obsesiv plăcerea, nu devii o ființă plată. Alpinismul este una dintre alegerile posibile ca să urci munții. Un alpinist simbolizează autocontrolul, pacea interioră, puterea. Un alpinist este un antreprenor, un om pe picioarele lui, creativ, independent.

Nici un om care nu urcă un munte nu poate fi mulțumit, se va umple treptat de ură și resentiment. Va deveni un impostor, un apărător verbal al valorilor bune fără să facă nimic concret, un dușman al celor care fac efort și crează ceva. Va vrea să ia toate resurselor celor care vor să se înalțe ca să le consume pentru plăcerile sale meschine, egoiste. Va pretinde că face asta în numele „dreptății” plate, orizontale, a egalizării în nimic, în vid existențial. Va pretinde că a zăcea confortabil în plăceri pe munca altoria e un drept al omului. La moartea cuiva care urcă munți îl va vorbi de rău : “câte plăceri n-aș fi avut eu dacă nu se cheltuiau bani pentru a urca un munte, câte slugi la cheremul meu n-aș fi avut dacă unii nu acționau liber pentru idealurile lor.”. Iar când toți oamenii civilizați vor aplauda și admira succesul atingerii unui vârf paraziții vor fi și ei, hop, în fața oamenilor, asociindu-și imaginea ca să se înalțe pe ei, pentru că nimic din ce poate fi jefuit nu trebuie scăpat.

Alpinismul este despre cei cei care aleg liber să urce și se mobilizează în acest sens. Alpinismul este despre generozitatea de a dărui din victoria ta celorlalți. Are propria sa elită, pe cei mai buni dintre noi. Domnul Zsolt Torok este în această elită, ne-a oferit un model demn de urmat, ne-a învățat arta ascensiunii.

Domnul Zsolt Torok și-a iubit țara, România. Să ne-o iubim și noi, adică să fim liberi, puși pe treabă, în urcuș către cele aflate mai sus decât unde ne aflăm. Să ținem vii comunități puternice ale celor care vor să urce și se străduiesc să o facă, între care cele ale alpiniștilor și cățărătorilor sunt printre cele mai importante în orice țară civilizată. Dumnezeu să îl odihnească.




joi, 1 august 2019

Extazul în fața monstruozității


În acest text propun o perspectivă de interpretare a reacțiilor sociale din ultimele zile, iar apoi sugerez consecințe asupra modului cum s-ar putea schimba țara noastră în bine.

La sfârșitul cărții sale Scrisori despre logica lui Hermes” Constantin Noica spune: “Dar individual-generalul reprezintă, în inerția lumii și a gândului, tocmai acel individual care a intrat în accelerație (ca exemplarul privilegiat al lui Darwin). Cine nu este în accelerație nu este – la lucruri, la oameni, ca și la gânduri. Sau “este” în proasta ontologie a inerției, pentru care s-au scris acum mai multe logici decât avea nevoie cultura omului.” Extazul în fața monstruozității manifestat ca delimitare violentă a persoanei de ceea ce califică drept monstruos este o formă de manifestare a proastei ontologii.

Monstruosul poate fi negativ valoric, dar și pozitiv. Cine protestează vehement în fața răului neînțelegând că principial ar putea oricând să îl facă se va manifesta în oglindă, de exemplu, în fața unei inteligențe monstruoase. Se va regrupa, va refuza să accepte că joacă în aceeași ligă omenească, va construi o bulă fictivă confortabilă psihic. Acest comportament este tipic mentalității comuniste, egalitariste, stângiste și, pe planul teoretizării, unei proaste doctrine a dreptății.

Cultivarea publică a extazului în fața monstruozității împiedică adevărata compasiune, responsabilă, perenă, manifestată prin fapte sistematice, organizate, eficiente, dar și capacitatea de admira persoanele care se manifestă superior nouă.

O societate care cultivă extazul în fața monstruozității sub forma isteriilor naționale în fața răului și a osanalelor naționale în fața geniilor este incapabilă de evoluție, nu se poate transforma în altceva decât este: o icoană vie a mediocrității instituționalizate.

Dacă vrem altceva trebuie lucrat la instituționalizarea idelurilor negative și pozitive ca tangibile, dar primele de neurmat, iar celelalte de urmat. Atitudinea corectă a mediocrului, adică a oricăruia dintre cei mai mulți dintre noi, este următoarea: și eu aș putea fi un criminal, dar nu voi fi niciodată, pentru că nu vreau, și deși înțeleg posibilitatea căderii, nu încurajez pe cei care au făcut-o să o mai facă. Și eu aș m-aș putea manifesta ca un om de elită, cu mari merite într-un domeniu, dar chiar dacă nu o voi face efectiv niciodată, din varii motive, admir și susțin pe cei care au ajuns să facă asta, pentru că, iată, sunt frate cu el, el e asemenea mie. Diferența există, nu ne tragem de șireturi, dar nu are o natură esențială. E o diferență dată de stadiile, de treptele pe care ne aflăm, dar nu jucăm pe scări diferite.

Societățile în care acest mod de a gândi e dominant, e mainstream, sunt cele ale lumii civilizate. Toți oamenii sunt la la fel în ceea ce au mai profund, o imagine locală a generalului om, dar toți sunt și diferiți și ierahizabili în privința determinațiilor prin care diferă. Acest mod de a gândi reflectă modul creștin de a gândi despre oameni.

Dacă luăm autobiografia relatată ucenicilor de un sfânt aproape analfabet și total incult, cum este Porfirie Cavsocalivitul și o comparăm cu lucrarea Roma bizantă a autorilor Baconschi și Bernea vom vedea pe viu gradienții culturali enormi care pot conviețui cu folos sub o unică umbrelă generală, tipic creștină.

Extazul are sens, într-o astfel de societate, corespunzând în formalizarea nicasiană ontologiei devenirii întru ființă, doar în fața Ființei, a cu totul și cu totul generalului. Pentru un creștin are sens numai în fața persoanelor Sfintei Treimi. Pentru un om cu mentalitate creștină internalizată în mod secular prin delimitare de Biserică, dar nu și de tiparele de gândire ale ei, va avea sens în fața unor principii, valori, reprezentări generale indiscutabile.

Piața la scară națională va cere în continuare extazierea în fața monstruozităților de diferite feluri, furnizorii de informații și cultură vor livra ce cere piața, mecanismele capitaliste produse în societăți civilizate nu au cum să scoată România din această stare. Antreprenoriatul public pentru schimbare nu se poate adresa direct pieței naționale, persoanele cu astfel de roluri trebuie să servească în primul rând cererea de pe piețe locale mai mici. Stucturarea clară, conștientă, a acestor zone este decisivă pentru schimbarea României către altceva decât este. O reformă a statului pentru ieșirea din mediocritate instituționalizată va putea să aibă loc numai după ce va există la scări locale și regionale o masă critică de susținere deja auto-reformată.




duminică, 28 iulie 2019

#Șieusunt...


Și eu sunt o fată de la țară care acceptă să facă sex pentru bani, și eu sunt un traficant de persoane care le ucide când refuză să persevereze în decizia pe care au luat-o.

Și eu sunt un polițist, sau un procuror, sau un om al sistemului care își dă cu stângul în dreptul, laș, incompetent, cu gândul doar la bani. Și eu apăr casta mea cu nerușinare și intimidez pe oricine îndrăznește să comenteze.

Și eu sunt un politician pentru care victimele dobitociei mele sunt pagube colaterale la marile averi, și eu sunt opozantul cleptocraților pentru care victimele sunt pagube colaterale la marile rațiuni de stat geopolitice. Și eu le folosesc pe victime pentru a-mi atinge interesele, manipulez evenimentele cu cinism pentru a susține sau a da jos guverne, și lăcrimez ipocrit.

Și eu sunt un jurnalist care apără numai ce este pur, adică pe nimeni, ci numai și numai pe sine în vinile sale ascunse, și eu sunt un altfel de ziarist - vândut diavolului pentru bani, laș și înfricoșat că a fost întinsă coarda prea mult și s-a rupt, mimând omenia în al 13-lea ceas.

Și eu sunt un creștin care dau declarații de compasiune după ce prin alianță informală cu hoții am subminat statul pe ai cărui eroi morți în războaie îi cinstesc la fiecare Sfântă Liturghie. Și eu disprețuiesc criminalii, știind că spiritele nobile nu au de a face cu crima, așa cum nici Regele David nu a avut.

Și e sunt un cetățean justițiar care vrea să afle adevărul din spatele unei crime ca să se înalțe și îndreptățească pe sine, iar în rest nu face nimic, și eu sunt unul dintre cei căruia realitatea îi pune oglinda în față.

Și eu distribui meme mai departe la cald, pentru socializare, ca să afirm că exist, și uit la fel de repede după ce au trecut câteva zile și ies la o bere. Și eu sunt un infantil care se simte părăsit dacă nu mai există tătucul stat, dacă cineva rău, bau bau l-a ucs, statul căruia îi ling picioarele pentru o gratuitate și bursă nemeritate.

Dorința justițiară narcisistă de a afla adevārul din spatele unei crime duce la punerea în față a unei realități care îți arată ce făptură căzută eşti şi te obligă să iubeşti toți oamenii.

#Șieusunt...

marți, 2 iulie 2019

Bucuria de a urî

“Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul: "Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa? Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele.” (Solomon, 1, 20-23)
“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.” (Luca 6, 22)


Orice om are nevoie de bucurie, iar când nu o poate obține altfel ura își intră în rol. Dacă este orientată spre sine duce la auto-distrugere și nu o mai observăm social, dacă nu e orientată spre sine va fi spre cei superiori și spre cei inferiori.

Ura maximă se dezvoltă când toți ceilalți sunt fie superiori, fie inferiori. Omul e atunci cu desăvârșire singur aflat într-un interval între cei care îl împiedică să urce, să se împlinească, și cei pe care nu-i poate ajunge, care îl umilesc prin chiar existența lor. E un lanț al disprețului imaginar pe care persoana se cațără rămânând pe loc. Distrugerea simbolică a tot ce îi este superior îi coboară pe aceștia, dar coboară și pe cel care o face în proprii săi ochi. Lanțul cu totul se scufundă alunecând în și mai multă ură. Nu e nici o metaforă aici, e un fapt constatabil empiric. Ce este bucurie în asta ? Momentul faptei rele, preludiul ei și gustarea efectului pe fața suferindă, a dușmanului, a celui care împiedică împlinirea de sine. Dacă nu-i cunoști fața ți-o imaginezi. Te imaginezi pe tine în locul acelui om cum ai suferi dacă ți s-ar face ce ai făcut tu. E o auto-distrugere mascată, sublimată în supraviețuire.

Ura e mai mică atunci când nu e în singurătate, când e în grup. Deși faptele pot fi mai agresive, mai violente, ura care le determină e mai mică. Bucuria crimei ritualice, a violului în grup, a batjocoririi cuiva de către mulțime e estompată de comuniunea cu cei din mulțime. Unde sunt doi sau trei care fac răul împreună ura e mai mică, apare o prietenie posibilă, sau chiar reală, o solidaritate, chiar dacă e în rău. Faptele pot fi mai rele pentru că forța e mai mare împreună, dar în esență situația e un pas spre mai bine. Ce s-ar întâmpla dacă i-am lichida fizic pe toți pe care îi urăm ? Am rămâne noi, în raiul nostru, ar putea exista o bucurie fără ură. Această speranță duce la și mai multă ură.

S-ar putea spune că nu e o bucurie, că e o  satisfacție, o jubilare. Realitatea este că e o bucurie. Toți cei care au urât vreodată știu asta. Diferența fundamentală față de bucuria din dragoste e durata. Răutatea absolută trăiește scurt, nu e în firea omul nu poate fi un diavol în adevăratul înțeles al cuvântului, în timp ce bunătatea trăiește mult spre veșnic. Răutatea o susții personal, prin decizia proprie, în timp ce bunătatea îți vine din altă parte, ești traversat de ea, te susține.

Bucuria de a urî este cea a apărării valorilor în care crezi, al cărora ești (Ps. 138, 20-22):
Aceştia Te grăiesc de rău, Doamne, şi vrăjmaşii Îţi hulesc numele.
Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?
Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.

Bucuria de a urî este cea a apărării valorilor în care crezi, al cărora ești, chiar și când tu însuți le-ai încălcat (II Regi, 13, 11-17):

Dar când le-a pus înaintea lui ca să mănânce, el a apucat-o şi i-a zis: "Vino şi te culcă cu mine, sora mea!"
"Nu, frate, a zis ea, nu mă necinsti, căci aceasta nu se face în Israel; nu face ticăloşia aceasta!
Căci unde mă voi duce eu cu necinstea mea? Şi tu vei fi în Israel cu unul din cei fără de minte. Vorbeşte cu regele şi el nu se va împotrivi să mă dea după tine".
El însă n-a vrut să asculte cuvintele ei, ci a silit-o şi s-a culcat cu ea şi a necinstit-o.
După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, aşa încât ura cu care a urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea. Şi i-a zis ei Amnon: "Scoală şi pleacă!"
"Ba nu, frate, i-a zis Tamara, a mă alunga este un rău şi încă şi mai mare decât cel dintâi, pe care mi l-ai făcut tu mie".
Dar el n-a vrut să o asculte, ci a chemat pe omul său care-l slujea şi i-a zis: "Alungă pe aceasta de la mine afară şi încuie uşa după ea".

Bucuria de a urî este a căutării dreptății așa cum o înțelegi după mintea ta (Facerea 27, 38-41):

Şi a zis Isav către tatăl său: "Tată, oare numai o binecuvântare ai tu? Binecuvântează-mă şi pe mine, tată:" Şi cum Isaac tăcea, Isav şi-a ridicat glasul şi a început a plânge.
Atunci, răspunzând Isaac, tatăl lui, a zis către el: "Iată, locuinţa ta va fi un pământ mănos şi cerul îţi va trimite roua sa;
Cu sabia ta vei trăi şi vei fi supus fratelui tău; va veni însă vremea când te vei ridica şi vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău".
De aceea ura Isav pe Iacov pentru binecuvântarea cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi a zis Isav în cugetul său: "Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Iacov, fratele meu!"

Bucuria de a urî trece numai când vine bucuria din dragoste

 “Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram; când grăiam lor, se luptau cu mine în zadar.” (Ps.119, 7).
“Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat; Şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. […] Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. “ (Ps. 54, 12-13, 25).

Ființa bucuriei prin ură e închisă în sine și vrea să aducă totul la sine, cea a bucuriei prin dragoste e deschisă. Ura e o tentativă de deschidere, disperată când e în singurătate, mai așezată când e în grup. Ura are ceva bun în ea și totul depinde de cum îi răspunde persoana urâtă. Respingerea o întârește în rău, acceptarea îi dă o șansă de alegere. În general se alege tot ura, din comoditate. Doar n-o să ne schimbăm modul de viață. Se instalează atunci un joc social de-a ura. Suntem prieteni, concetățeni, dar ne și urâm puțin, că ne-am obișnuit.

Din când în când, la vreo ocazie, mai dăm drumul la ură, să n-o uităm. Am crescut de mici cu ea, face parte din viața noastră. A trăi altfel e simultan o decizie liberă și un dar pe care l-am putea cere.

“"Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?”” (Solomon 1, 22).

____


Notă: Text trimis platformelor Marginalia și Doxologia



luni, 17 iunie 2019

Trandafirii cățărători

Idealul vieții politice în libertate preia modelul bunului mers al vieții din Biserică. Nimic în viața duhovnicească nu vine fără să ceri, fără să chemi a treia persoană a Treimii, Duhul, fără un efort personal de pregătire. Dar niciun urcuș nu este asigurat de un astfel de demers, ci depinde de voința liberă a persoanelor cărora te adresezi într-o anume rânduială. Așa cum este un protocol ceresc, există și unul lumesc.

Nu poți spune Tatăl nostru direct, ci mai întâi te adresezi Duhului – şi îl ceri nu pentru tine, ci pentru toți oamenii („Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curățeşte pe noi”). În fapt, Persoana Duhului e cea care se roagă în om Persoanei Tatălui, căci atunci când te rogi ca individ îți zboară gândul rapid, nu eşti de-al casei, nu eşti fiu adoptat. Asta nu înseamnă că Duhul vrea altceva decât Fiul şi Tatăl sau că are alte trăsături. Se vede din rugăciunea către Sfânta Treime: „Îți mulțumesc Ție, Preasfântă Treime...”. Treimea e o singură ființă cu persoane în relații, aşa cum omul se cere să fie o ființă cu persoane în relații, dintre care dragostea e cea prioritară (de unde şi invocarea Duhului pentru noi, nu pentru mine, cel care mă rog).

Se înțelege că Cincizecimea e decisivă, prima începătoare a Bisericii, transformatoare a indivizilor căzuți într-un noi efectivi, înfiați. Actualizarea ei privată e un efort în fiecare pravilă matinală sau înainte de orice rugăciune mai elaborată (paraclis, acatist, slujbe publice).

Nimic în viața socială liberă și responsabilă nu vine fără un efort care urmărește un serviciu adus celorlalți, dar atingerea scopului generos ales depinde de voința multor alte persoane. Producem împreună, coproducem, facem tot ceea ce se poate omenește face, dar alinierea voințelor personale și organizaționale ține de decizia liberă a persoanelor. Acesta e farmecul și demnitatea libertății pe care le-au dobândit cei care s-au rugat pentru noi.

Așa cum preoții intermediază relația bună a creștinului cu Dumnezeu în aspecte esențiale ale ei, dar nu o epuizează, la fel guvernanții intermediază relația membrilor societății civile cu concetățenii lor, fără să o epuizeze. Autoritatea spirituală e necesară în ecuația mântuirii, asemenea autorității lumești în ecuația bunei guvernări – dar singură autoritatea nu asigură atingerea scopurilor.

Respingerea protestantă a autorității tradiției și preoților corespunde unei poziții libertariene, eventual anarhice, în politică, iar exacerbarea autorității în numele tradiției corespunde unei poziții etatiste de nuanță conservatoare, al prevalenței birocrației în fața societății civile. Primele din fiecare pereche sunt disfuncționale pe plan personal în raport cu mântuirea, prin mândrire și tratarea persoanelor sub demnitatea lor de ființe după chipul lui Dumnezeu, următoarele din cele două perechi scad calitatea guvernării până la anulare, din aceleași cauze exprimate în alt registru. Dar în economia vieții comunitare ele sunt de folos.

Adversarii libertății civice responsabile, teoretizatori, simpli ideologi sau oameni ai practicii, țin mereu trează și vie viața civică a cetățenilor prin suferința provocată așa cum, pe plan duhovnicesc, cei care fac rău și nedreptățesc ne dau ocazia îndreptării spre lucrurile cu adevărat important: chemarea Duhului în vasul aflat în efort de curățare și toate cele ce urmează sosirii Lui. Răutatea lumii direcționează și pregătește de înflorire trandafirul cățărător duhovnicesc, răul social și politic taie tulpinile și ramurile de prisos ale trandafirului civic, îndreptându-l spre servirea onestă a semenilor.

Dacă trandafirii vor înflori sau nu, va mai depinde de sol, de ploaie, de lumina pe care nu plantele care suntem le rânduiesc. Dacă în societate putem totuși spera la instituții care să asigure o predictibilitate rezonabilă a condițiilor de creștere, și chiar aceasta e miza coproducției bunei guvernări, în viața duhovnicească putem doar nădăjdui, pentru că Persoanele Treimii de care depindem sunt dincolo. Între nădejdea creștinească și optimismul moderat pentru o lume mai civilizată există aici o descendență directă, ca de la Cuvânt la cunoașterea noastră imperfectă, un fir roșu al realismului a ceea ce se poate și ce nu se poate, un respect față de limita propriilor puteri și o responsabilitate față de puterea efectivă avută la dispoziție, dincolo de ceea ce am putea primi în dar, pur și simplu.

Un om împlinit, un trandafir lumesc și duhovnicesc, are acces la învățătură, educație și instruire. Fiecare dintre acestea îi dă o șansă: să aleagă un model demn de urmat, Cuvântul, să aleagă un fel decent de a se purta în lume, acea formă de cunoaștere socială adesea tacită, și să aleagă cunoașterea omenească descriptivă despre lume, produsă de acea parte a rațiunii omenești care se vrea exprimată tehnologic, pentru un mai bine efemer aici.

Importanța acestor trei forme de cunoaștere scade de la prima către ultima. Instruirea goală nu folosește la nimic fără învățătură și educație, ne duce la lăcomie și mândrie, iar educarea singură ne oferă doar o viață fariseică, ipocrită, fără fondul învățăturii. Florile bunei educații și ale adecvatei instruiri cresc armonios numai pe ramuri altoite pe tulpina credinței, bucuriei și recunoștinței. Căutarea profitului e de folos în logica economiei, dar nu în logica vieții ca întreg. Politețea și rafinamentul sunt bune în logica societăților urbane, dar nu în cea a mântuirii sufletului prin ele. Mugurii florali și roada bună au nevoie ca hrană de seva dragostei. Când nu ne este clar că așa stau lucrurile, e pentru că primim bucuria și recunoștința de la alte persoane, regăsindu-ne în situația florilor stropite în serile de vară de grădinari. Suntem atunci ca floarea din povestea lui Saint-Exupéry, despre micul prinț, și ne asumăm riscul să fie în preajmă oi și nici un prinț rătăcit.

Când spunem democrație liberală și capitalism, spunem o grădină funcțională, cu flori libere, responsabile, având pe cât e posibil grijă unele de altele. Grijă înțelegătoare față de cei care înțeleg pentru un timp sau pentru totdeauna mai puțin. Grijă recunoscătoare adversarilor de idei, pentru că ne urnesc din lene, și mai ales dușmanilor – pentru că ne dau suferința trezirii. Când spunem democrație liberală și capitalism vorbim despre o mică arcă lumească vulnerabilă pe marea istoriei, în căutare de liman cât de cât aici, știind că cel cu adevărat real va fi cândva dincolo.


Ce altceva este povestea trandafirilor cățărători, a oamenilor, decât un fel de a repovesti despre vița de vie? „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).



duminică, 16 iunie 2019

Câteva întrebări științifice


Ce implicații au procesele semiotice existente în metodologia științei (formularea teoriilor și ipotezelor, interpretarea datelor, comunicarea rezultatelor) asupra cunoașterii științifice rezultate ? Care este scara de timp a stabilității relațiilor dintre purtătorii de înțeles și referenții lor, cum diferă aceasta în funcție de tipul de cunoaștere ? Scara de timp a stabilității are vreo corelația cu scara spațială a proceselor sociale de producere și difuzare a cunoașterii ștințifice ?

Care este relația dintre limbajul matematic și limbajul comun la nivelul purtătorilor de înțeles, al sensurilor din minte și al referenților, al entităților la care se referă ? Această relație diferă în funcție de tipul de limbaj comun în aceeași limbă sau între limbi diferite ?

În ce sens realitatea obiectivă cercetată este independentă de omul de știință care o descrie în condițiile în care tot ce putem ști despre ea este produsul oamenilor de știință ? Obiectivitatea este un concept unitar, plural, stabil pe termen nedefinit sau aflat în evoluție culturală ? Procesele de producție de orice fel (biologică, mentală, culturală, economică) au un caracter obiectiv ?

Care este relația dintre conceptele de timp din diferitele domenii ale științei ? Pe ce ne bazăm când credem că timpul la care se referă fizica este același fel de realitate cu cel din științele sociale și din cele ale omului ?

Relația dintre parte și întreg ține de realitatea obiectivă sau este un model prin care interpretăm observațiile asupra realității făcute la diferite scări ? De ce relația dintre parte și întreg este aplicabilă în toate domeniile cunoașterii ?

Care este relația dintre obiectele caracterizabile ca subiect cu predicate și procesele caracterizabile prin funcții matematice ? Ce înseamnă că procesele au loc în obiecte sau că implică mai multe obiecte, sau că implică părți ale unui obiect și obiecte din exteriorul aceluiași obiect ?

Cum e posibil ca obiectele matematice să lege variabile observabile în domenii diferite ale realității (natural, mental, cultural) atunci când descriem interacțiunile dintre obiecte de feluri diferite sau încercăm să explicăm apariția unora din altele ?

De ce credem că poate exista un model teoretic unitar în cunoașterea științifică ? Care este funcția căutării unității cunoașterii după ce diferitele ei părți și-au dovedit valoarea fundamentală, de descriere locală și regională a realității, și valoarea aplicativă ? Care este relația dintre funcția unificatoare a cunoașterii științifice și funcția unificatoare a cunoașterii spirituale, sunt înlocuibile una cu alta, independente, sau parțial corelate ?

Cum arată o listă a tuturor variabilelor măsurabile prin care poate fi caracterizat omul ? Cum se distribuie ele între domeniile științifice, prin ce fel de obiecte matematice sunt relaționate, cum migrează abordările metodologice de măsurare  a lor și procesare a datelor dintr-un domeniu în altul ? E posibil principial să creăm un model general acceptat despre om pornind de la modelele existente ?

Când creăm un termen teoretic, de exemplu “atom” ca să ne referim la o realitate obiectivă măsurabilă atom,  ține de natura cunoașterii ca termenul „atom” să fie preluat în procese culturale independente de cele caracteristice științei ? Este ceva necesar, independent de intenția unui om sau a altuia, să existe o folosire ideologică a termenului teoretic sau pentru a obține capital simbolic prin transfer de autoritate de la știință ?




luni, 3 iunie 2019

Cât de adânc este iadul


Cât de adânc este iadul ? Este adânc pe cât de mare este trădarea: “ Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (2 Petru 2, 21). Iar trădarea vine din frică și din lăcomie.

Este adânc pe cât de mare este dezbinarea: “Nimiceşte-i, Doamne şi împarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.” (Ps. 54, 9). Răul și de bine se folosește ca să facă dezbinare.

Este adânc pe cât de mare este mândria: „Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov 9, 13), „În gura celui nebun este varga mândriei lui; buzele pe cei înţelepţi îi păzesc” (Pildele lui Solomon 14, 3). Mândria vorbește prin gurile celor orbi.

Este adânc pe cât de mare este orbirea: Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi” (Matei 11, 23), “ Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu amorţirea inimii” (Deuteronomul 28, 28). Orbirea inimii este mai grea decât orbirea ochilor.

Este adânc pe cât de mare sunt frica și viclenia: “Noi am făcut legămînt cu moartea și cu iadul învoială; urgia va trece fără să ne atingă, căci ne-am făcut din minciună un adăpost și din viclenie un liman !” (Isaia 28, 15), “Tu trăieşti în mijlocul viclenilor şi ei din pricina vicleniei nu Mă cunosc pe Mine" (Ieremia 9, 6). Nebun e cel ce crede că nu se vede în inima și mintea lui.

Este adânc pe cât de mare este desfrânarea: „Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului.” (2 Petru 2, 14). Crezându-se ascuns își dă drumul la toate poftele.

Este adânc pe cât de mare este lăcomia: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Matei 23, 25). Și pofta vine mâncând.

Oricât de adânc ar fi iadul în care suntem dragostea ne poate ridica de acolo dacă o cerem: “Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos” (Ps. 85, 12), iar apoi o și făptuim. Iar cel mai mult dintre fapte ne ține să nu cădem dragostea față de cine ne-a făcut răul, ne urăște, ne disprețuiește. Dragostea față de cine ne înșală, ne minte în față.

Dar dacă nu primim mâna îtinsă, dacă Îi întoarcem spatele Celui care ne-a făcut bine ? Atunci iadul este adânc pe cât de mare sunt hula, dușmănia și încrâncenarea: „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii. Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle” (2 Petru 2, 9-10). Nădejdea a plecat de la noi și ne-am dus.

Totul depinde atunci numai de alții, ce mai fac pentru noi. Iar dacă nici alții n-au cerut milă pentru noi având fapte de dreptate alături iadul este adânc pe cât de înalte sunt cerurile: “Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” (Apocalipsa 20, 14).

Nu e loc de trădare, nici dezbinare, nu e loc de mândrie, nici de orbire, nu deschidem ușa fricii și vicleniei, o închidem desfrânării, fugim de lăcomie, lăsăm hula să treacă pentru că nu e de la noi și nu suntem noi cei care să o învingem. Ținem aproape cu hotărâre, căci pe dânsa a spus că va zidi Biserica Sa şi “porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Unitate, curaj și libertate, sau dezbinare frică și robie, avem de ales. Nici un om nu e înțelept de unul singur.



sâmbătă, 1 iunie 2019

Rațiunile unei vizite papale


Față de rațiuni e doar aparent rațional să vorbim cu articol hotărât, să spunem “rațiunea este...”, deși gramatica ne permite. Când o facem ne concentrăm atenția prea mult, analitic, și pierdem întregul, sau poate că a fost pierdut de la bun început.

O rațiune a vizitei papale din aceste zile este unificarea în duh la scara întregului timp istoric. S-a văzut în fața altarului catedralei naționale depășirea diversității culturale în genere păstrând-o așa cum este, o depășire de sus. Un președinte protestant, un Papă și un Patriarh al unei biserici naționale, individualitate, universalitate și expresie locală relativ autonomă a universalității unite altfel decât prin dialog inter-cultural, unite în fapt. Trei ipostaze la omenității unitare.

O altă rațiune a vizitei este această construcția unei alternative la instituțiile seculare globale. Puterii de a gândi a omului idolatrizată i se contrapune o alternativă creștină, a cărei energie vine din altă parte. Inițiativa are două centre și crește concentric, recristalizând sub altă formă instituțională ceea ce fusese cândva unitar, dar mereu supus căderii în ispita politică și a mândriei de a gândi cu totul autonom. N-am să-i spun cu numele deja consacrat, pentru că la noi e generator de dezbinare irațională, dar drumul spre acest cadru instituțional există și e bine că există. Eforturile de dezbinare din partea unui al treilea pretins centru sunt sortite eșecului, iar integrarea sa se va face pe măsura învingerii răului din această țară prin efortul proprii săi locuitori.

E limpede și rațiunea păstrării memoriei globale a răului, a felului cum a acționat diavolul în istorie prin totalitarisme. Exodul masiv din țara noastră și din alte țări nu ar fi avut loc fără acest experiment comunist, ne-am fi dezvoltat organic în civilizația europeană. Rostul actualei diaspore uriașe va fi fiind și să apropie, să co-responsabilizeze instituțiile creștine.

Vedem apoi rațiunea contracarării barbariei manipulărilor identitare globale, a drumului spre disoluția relativistă. Mergem împreună așa cum suntem, păstrând identitățile culturale civilizaționale, fără să le traumatizăm. Le unim prin urcuș împreună, nu doar prin științe moderne. Cunoașterea științifică rămâne pe versantul secular al armoniei pe care o căutăm, dar la dreapta ei măsură, fără a-i denatura valoarea prin exces.

Simțim și rațiunea de a scoate la iveală realitatea cu privire la construcția instituțională naționale, identitatea reală a poporului român și a statului nostru. Învelișurile unei istorii fictive se usucă și cad, se relevă tot mai clar miezul a ce s-a întâmplat cu adevărat. Rostul vizitei este și să ne ajute să păstrăm memoria națională a răului făcut de înaintașii noștri, situația persoanelor, trădările între frați, felul cum au gestionat presiunea diabolicului politic în diferite momente istorice. Înțelegem și iertăm, mergem împreună mai departe, iar pe acest teren se clădește un nou centru simbolic al unității naționale, așezat chiar în capitală.

Vizita ne mai relevă barbaria manipulărilor identitare locale. Înțelegem clar că acoperirea crucilor de acum o vreme a fost făcută pentru a submina succesul acestei vizite papale, pentru a submina unitatea noastră în duh. Ce deplorabil și ce naiv să crezi că ai putere asupra lucrării lui Dumnezeu în lume, dar tipic diavolesc. Înțelegem și cine a dorit să facă asta, speculând remanențele identitare culturale locale, traumatizatându-ne, divizând. Vizita ne-a urcat peste aceste falii, a creat un pod solid, de neclintit, deși, firește, nu a fost în acest scop, dar avut în mode evident acest rost, această rațiune.


Și iată-ne la rațiunile poate cele mai mici, dar nu mai puțin importante devreme ce există, lucrarea politică actuală, la care am pus și noi umărul acum o săptămână. Vedem nebunia gândului că o societate firească, sau fie și măcar o familie, se poate întemeia pe corupție. Vedem căderea urii, dinții zdrobiți ai dezbinării, prăbușirea prefăcătoriei, victoria înțelepciunii. Vedem statul de drept intrând într-o lume în care nu are tradiție, dar care îl primește cu brațele deschise pentru că îi respectă valorile cele mai înalte și nu se transformă în idol. În lupta istorică a ontologiilor seculare cu cea creștină vedem ridicarea mereu și mereu la izbândă a celei din urmă. Vedem slăbiciunea pretențiilor de salvare seculară generală, dincolo de exerciții administrative de politici publice, înțelegem și sprijinim ce e de folos, ne delimităm de ceea ce nu este. Vedem utilitatea unei investiții, cea mai deja modalitate de a evalua folosul unei fapte, dar necesară pentru a vorbi celor dominați încă de gândirea în termeni de câștig.

Auzim și vedem autolimitarea și modestia liderilor, simțim respectul reciproc și față de natură, respectul naturii față de oameni, uneori, dar și furia ei ca semn, trăim compasiunea în fața suferinței unor oameni coexistând cu bucuria altora. Știm că suntem doar la început de drum și intuim ce ne așteaptă dacă ne vom abate, iar și iar, în mod iresponsabil. Știm că nu știm, în fond, mai nimic.

Rațiunile se formează asemenea stropilor de ploaie, le primim, ni se dau. Fiecare se mișcă în feluri proprii, separat și împreună la scări tot mai ample și pot fi strivitoare. Rațiunile se văd de către fiecare mai mult sau mai puțin, iar vederea lor e numai în comuniune, când orice vine este primit cu pace. Rațiunile vor putea fi deslușite tot mai mult pe măsura trecerii timpului, de către alți oameni. Sursa lor, rațiunea, nu poate fi epuizată de cuvinte separate, de fraze și texte tot mai complicate, dar știm că a fost cândva văzută și așteptăm să revină. O putem căuta și putem ști când ne apropiem de ea prin semnul trimis de Cel care a trimis-o și pe ea cândva să fie văzută: unitatea noastră în duh.

Rațiunea trebuie să fi fost ieri în Catedrala națională, așa cum este în orice altar creștin.




miercuri, 29 mai 2019

Ateism, raționalitate și moralitate


În acest mic text încerc să formulez problematica ateismului sincer, onest, dezinteresat, așa cum am cunoscut-o direct pentru că mi-o asumam la finele anilor 80 și începutul anilor 90. Este un simplu exemplu, rămâne la latitudinea cititorului să decidă dacă include elemente relevante general, am bănuiala că ar putea include. Îl scriu pentru că fără intenție am vexat atei morali și onești în ultimul articol de pe Contributors (miza lui era politică) și cred că le datorez o reparație.

În procesul de construire a eului se folosesc resurse culturale, ce citim, ce învățăm, ce comportamente imităm, ce modele avem. Atunci când toate resursele culturale avute la dispoziție în perioda de formare sunt asociate științei în accepțiunea modernă, ideologiilor seculare, religia este devalorizată public și privat, iar modelele alese se declară atee (de felul celor asociate revistei Știință și tehnică din acea vreme), adică susțin că este rațional să credem că Dumnezeu nu există, e cu totul natural să fii ateu. Ești ateu ca peștele în apă, în apa aceea culturală, în cazul meu creată de comunism.

În ce sens este rațional ? În sensul că scopurile pe care ți le propui și coerența a ceea ce gândești sunt compatibile cu ideea că nu există Dumnezeu. În fapt nu ai nici o reprezentare asupra lui Dumnezeu în afara celor disponibile în cărți cum era în acele vremuri Biblia hazlie sau altele de acest fel. În armată s-a întâmplat să fiu bolnav câte zile și la infirmerie un neoprotestant mi-a dat să citesc Biblia, un format micuț al lor. Am citit tot textul în trei zile, nu am simțit absolut nimic special, era o narațiune istorică oarecare combinată cu niște povești imaginare. Ateismul de acest fel nu este incompatibil cu moralitea. Regulile morale vin de undeva, nu se știe de unde, nici nu te intersează, există în jur și ți le însușești în construcția eului pentru că ști că e bine, așa se spune, e o practică.

Dificultățile poziției ateiste apar în momentul în care scopurile se diversifică și apar situații și fapte despre se pune problema dacă sunt bune sau rele. Se poate trece cu superficialitate, cu indiferență peste ele, păstrând o coerență de suprafață, refuzând problematizarea, sau se poate aprofunda, se poate merge la temeiuri. Ce este binele și ce este răul ? Aceste întrebări sunt inseparabile de întrebarea ce este omul (cinevav, o prietenă mi-a dat să citesc rescrierea Fenomenologiei spiritului de către Noica sub numele povestiri despre om), iar întrebarea despre om e insperabilă de întrebarea despre ființă. Există un domeniu întreg care se ocupă cu aceste lucruri, se numește filozofie. Am urmat facultatea de filosofie cu interese de acest fel, am construit răspunsuri personale despre bine și concluzia la care am ajuns e că, pe această linie binele depinde de decizia personală, dar că poate exista oricând răzgândire și că ființa altor oameni, exista lor ca persoane depinde de credința irațională a propriei persoane (tehnic vorbind nu există o cale rațională constrângătoare pentru a ieși din problema solipismului, text aici).

În momentul în care ajungi să cunoști problematica filozofică intri în mod inevitabil în contact cu argumentele pro și contra existenței lui Dumnezeu, iar poziția rațională, coerentă nu mai poate fi atee. Știi clar că este rațional, cu resursele culturale și instrumentele de gândire avute la dispoziție, să fii agnostic. Dumnezeu devine un concept extrem de elaborat, divers structural, în acord cu diferitele perspective raționale asupra lui, că e acceptat ca existând sau nu, în esență un obiect cultural alături de altele a cărui structură și funcționare în viața omului necesită o explicație, se poate teoretiza. Moralitatea poate să aibă sau nu o legătură cu Dumnezeu. Situația ateistă îți apare ca una pe drumul spre maturizare intelectuală, un drum extrem de costisitor și care nu are neapărat o legătură directă cu maturizarea psihologică, pot exista atei maturi psihologi, responsabili, morali în sensul respectării prin imitație a unor reguli care vin de undeva.

Dar de unde vin aceste reguli ? Nici o teorie etică nu e mulțumitoare, nu e lipsită de limite ale întemeierii. Observați vă rog că acest tip de întrebare nu interesează pe nimeni, aproape pe nimeni. Este o curiozitate de tip științific, un interes epistemic, o dorință de a înțelege lumea pentru a acționa rațional în ea. În spate o atitudină mândră, dornică de putere personală, de exprimare liberă a deciziilor personale în mod rațional. Este un ethos iluminist, tip societății comuniste în care m-am născut și format în perioada esențială a vieții. Nu este un ethos al contemplării lumii, al admirării ei, deși aceste lucruri există în plan secund. Adevărul de tip descriptiv, discursiv, e mai important decât binele și frumusețea.

Se poate face o răsturnare se pot pune nediscursivul, frumusețea și binele înaintea descrierii adevărate ca prioritare. Se poate face din știință și gândirea teoretică ceva periferic în raport cu viața simplă, ceva instrumental pentru scopuri secunde, în timp ce simplitatea servește scopurile majore. Se poate teoretiza un gambit de acest fel (un text în Idei în Dialog din 2007). Și pe acest fond se poate primi ca realitate ceva care schimbă ontologia existenței, felul cum gândești ființa și omul, o descentrare de pe sine spre mai mulți sine, pe alții în mod real, pe persoane ca prioritare ontologic și lipsa de realitate și coerență a propriei identități în absența altor persoane inaccesibile principial în natura lor, dar existente. Cosntrucția eului nu mai e un act de cultură, este un act de viață într-un cu totul alt sens decât cel biologic. A naturaliza cât de cât acest mod de a fi e o chestiune de 7-8 ani, iar procesul e fără final. În fapt e nenatural în sensul științific, nu poate fi descris tehnic în limbajul științelor moderne. E descriptibil în limbajul patristic. Este rațional în alt sens decât raționalitate superficială atee, cea foarte elaborată agnostică filozofică, care rămân inteligibile asemenea unor subspații de stare dintr-un spațiu mult mai bogat dimensional (analogia e cu valoare limitată, pentru că nu se pot măsura și descrie efective variabile, când se face asta se pierde ceva esențial).

În concluzie ateismul este compatibil cu moralitatea, dar în mod contingent, nu necesar, se poate rămâne în această situație sau se poate trece la altele în funcție de ce se întâmplă în viața personală, de interesele care apar și, nu neglijabil, de resursele culturale în achiziția cărora e dispus să investească fiecare. La credință nu se poate trece prin decizie personală autonomă, e în funcție de ce vrea Dumnezeu.

marți, 21 mai 2019

De ziua mondială a albinelor


Pe 20 mai a fost ziua albinelor în calendarul iubitorilor naturii. Creștinii, asemenea albinelor, iau ce este bun din sărbătorirea acestei creaturi minunate : culegerea roadelor bune, grija față de stup până la sacrificiu, vederea frumuseții.

“Mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa.” (Pildele lui Solomon, 6, 8). Și mai apoi: Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău?” Asemenea albinei, Solomon a ales să primească ce este bun, înțelepciunea, și ne arată calea de urmat. Albina alege ce e e folos, utilul cu adevărat, în solitudine și nesingurătate.

„Mică este între cele zburătoare albina, dar rodul ei întrece orice dulceaţă.” (Ecclesiasticul 11, 3). Rodul accesibil nouă, fagurele, e rezultatul cooperării acestor ființe. Roiul își apără rodul și este de temut celor care nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu (“a tăbărât asupra voastră ca albinele” Deuteronomul 1, 43), dar celor care urmează binele li-l oferă. Și omul și plantele polenizate se bucură de lucrul albinelor urmându-și fiecare rostul în lume.

Frumusețea albinei este semn al puterii creatoare a lui Domnului: “De frumuseţea albinei ei se va mira ochiul şi de viscolul ei se va spăimânta inima” (Ecclesiasticul 43, 22). Dincolo de de resursele naturale și serviciile ecosistemice pe care ni le furnizează aceste ființe, se află înțelesul lor la care ajungem doar prin Duhul Domnului, curățați de lăcomii și interese lumești. Duhul Domnului e mai dulce ca mierea şi [...] mai tare ca leul (Cartea judecătorilor 14, 18).

Asemenea albinei, Sf. Împărăteasă Elena nu ar fi căutat binele dacă nu l-ar fi găsit deja, dacă nu ar fi pogorât peste ea Duhul Domnului. L-a căutat, l-a găsit și ni l-a așezat la vedere tuturor în stupul vieții noastre, ca să ne bucurăm.

Între lucru și ascultare, între Marta și Maria, să urmăm binele în casa noastră sub semnul Sfintei Cruci, urcând pe cât putem din locul jos în care ne aflăm.



vineri, 17 mai 2019

Votăm

Votăm pentru libertate, pentru frumusețe, pentru demnitate. Într-o vreme a minciunii votăm pentru adevăr. Adevărul nu stă în dubă. Votăm cu milă pentru cei traumatizați pe viață de comunism: orbi sufletește, ciungi de membrele rațiunii, muți de privirea sinceră.

Votăm plângând, pentru că știm că va exista suferință. Deși meritată, ea va durea, niște oameni vor fi loviți, făcătorii de rău, impostorii, lacomii, hoții. Cei care ne-au mințit manipulându-ne că votul contează vor vedea că votul contează. Vor fi zdrobiți de propria lor minciună experimentală pentru “educarea” României. Eram educați deja, nu aveam nevoie de toată această porcărie din ultimii ani.

România nu avea nevoie de acest experiment al haosului, al agresiunii, al dictaturii proștilor. Ar fi fost de ajuns un singur Cuvânt. Dar nimeni nu a fost capabil să îl spună, nici măcar Patriarhul Daniel, nici măcar Papa. Am fost prea lași cu toții. Ne-au interesat instituțiile, acoperișurile, nu persoanele și vețile lor, planurile gândirii noastre așa-zis înțelepte Despre oamenii politici nici nu are rost să discutăm, cu ochii doar după plăceri și bani de câteva luni au început să dea interviuri că fac ceva. Ce chestie ! În medie românul e inteligent și are rost să i te adresezi, care va să zică.

Cu toții au înțeles de la început, dar le-a fost frică, de bani, de “siguranța” națională. Votăm ca să le arătăm că sunt niște proști, că nu suntem nesimțiți cum cred ei, aleșii, specialii. La judecata de apoi vom fi toți goi în fața lui Dumnezeu. Nici unul nu va avea grade pe umăr, nici mitră, nici vilă, nici domeniu de vânătoare.

Avem libertate, avem drepturi, votăm. Sub unii dintre noi s-au pus bombe și au fost aruncați în aer, acum un an în Malta. Alții au fost azi arestați. Nu ne interesează reduceri, nu ne interesează vouchere pentru honoris causa al infractorilor, transport cu avioane în iad, sex tradițional, hore ale imbecilității, o lume horcăind cu țuica la nas în așteptarea lui Ceaușescu, zeul pomenit în sfinte Liturghii decenii.

Ne e scârbă de oameni ca Dragnea și Putin. Ne e greață de Andronescu și Tăriceanu. Năstase ne provoacă vomă, iar eiusdem farinae, cloaca imposturii, microorganismele care se hrănesc din orice deșeu, din orice pată fecală din instituții, nu există câtă vreme nu se pocăiesc de dezastrul adus fiecărui om din această țară prin faptele lor. La pușcărie. Nu ne interesează criminalii, profesioniștii hoției, șpăgarii, leneșii, mafia care calcă în picioare orice, vânduții diavolului, privilegiații paradisurilor fiscale, abonații banilor de coordonare din fonduri europene.

Unde e datoria iubirii semenilor ? În noi, nu în aceste javre. Votăm pentru libertate, pentru frumusețe, pentru demnitate. Într-o vreme a minciunii votăm pentru adevăr. Adevărul nu stă în dubă. Votăm cu milă pentru cei traumatizați pe viață de comunism: orbi sufletește, ciungi de membrele rațiunii, muți de privirea sinceră, despre care am vorbit mai sus.

Ce va fi după vot ? Alt vot. Normalitatea puterii oamenilor asupra puterii lor, gunoaiele societății instalate în frunte. Sau moartea noastră, preferabilă sclaviei. Dăm mai departe ștafeta luminii gândirii și curajului, se va găsi cine să o aprindă și să o ducă mai departe. Dăm mai departe dragostea și îmbrățișarea, responsabilitatea civică, față de semeni. Zâmbiți, nenorociților ? Vă va amorți zâmbetul. Peste ani veți schelete în pământ, asta e soarta oamenilor.

Nu urâm pe nimeni. Iubim pe toți și dăm o lecție meritată. Votăm.

Nimeni nu este stăpân peste noi în afară de Cel care ne-a creat pe toți și toate, Dumnezeu.

Votăm. Adevărul nu e în pumnul în gură pe care ni-l bagă PSD. Adevărul nu e în plus 100 de lei la pensie sau la salariu. Adevărul nu e să îți vinzi prietenii pentru bani și promisiuni. Adevărul nu e să faci din tineri carne de tocat pentru acasă sau pentru export, să scuipi inocența în ochi pentru că totul e o afacere a ta. Adevărul nu e să înțepenești în funcții până mori cu capul pe birou. Adevărul nu e să te înfigi în fața tuturor ca un nesimțit fără nici un fel de contribuție, de merit.

De n-ar fi făcut între noi lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ați avea, dar ați știu şi L-ați urât – şi pe El, şi pe Tatăl Lui, L-ați urât pe nedrept.

N-avem nevoie de imaginea abjecției care să ni se impună ca icoane, de toți acești comuniști ratați. Să crape în zeama lor, în clubul lor închis. Sunt liberi să vorbească între ei. Să ne scutească de poluarea fonică împuțită pe care o răspândesc. O adunătură de imbecili care insistă cum insistă violatorul psihopat să fie iubit. Nu vă iubim, cărați-vă !

Votăm pentru că am înțeles toate acestea și acționăm. Lepra care a împânzit țara se va restrânge pe măsură ce facem ceva. Întoarcem spatele nenorociților și îi călcăm în picioare dacă vin în calea noastră.


Votăm pentru libertate, pentru că vrem să facem asta.



miercuri, 3 aprilie 2019

Rucodelia gândirii


Nu ştiu dacă omul care gândeşte este intelectual sau nu, face coşuri din nuiele ca să ducă spre alţi oameni nişte gânduri. Nuielele pentru coşuri sunt cărţile altor oameni. Cărţile sunt în întregul lor nişte semne că undeva se află multe minţi şi suflete.

Există o ispită a izolării de oameni când lucrezi cu cărţi, de oamenii care nu scriu, se caută o linişte care nu e mereu şi o liniştire. Se caută absenţa decibelilor. Odată cu absenţa zgomotului credem că am putea gândi mai bine, că ne putem concentra. Aici trebuie atenţie să nu ne concentrăm pe sine. Cărţile nu sunt despre sine, sunt mereu despre alţii. Sinele primeşte şi dă, e ca un vas. Undeva libertatea acţionează şi vede ceva care preexista, descoperă ce era acoperit. Poate părea că sinele a scris ceva nou, dar e numai o impresie venind din ispita izolării.

Ispita şi o ispită a neizolării de oameni când lucrezi cu cărţi, ea este o lipsă de atenţie faţă de cei cu care vorbeşti prin cărţi. Când citeşti trebuie să priveşti cu sinceritate în ochi pe cel ale cărui gânduri le afli. E asemenea unui dialog cu un om faţă în faţă. Nu poţi lăsa pe cineva să vorbească în vânt, ai de ascultat ce spune. Cartea e un dar, putem să o primim sau să o refuzăm. Când citeşti nu faci altceva, eşti atent, cauţi să înţelegi, cauţi un gând pe care să îl duci mai departe în libertate. E un fapt destul de intim, are un fel al lui de a-l face, aşa cum stai la masă. Nu mâncăm din mers pe stradă, nu citim oriunde.

Există instituţii unde gândirea e alături de alţi oameni care gândesc. Gândirea în tăcere exterioară, nu şi interioară. Sunt bibliotecile. Unul lângă altul oamenii tac şi lucrează. Coşurile lor se alcătuiesc încet, pe hârtie, pe calculator. Nu e o diferenţă de fond faţă de un ogor sau o fabrică. Se alcătuieşte ceva cu efort.

Nu ştiu dacă omul care gândeşte este intelectual sau nu. Oboseşte asemenea unui muncitor oarecare, unei casiere la mall, unui poliţist din intersecţie şi ajută cu ceva pe cei din jur. Uneori ia o pauză de gândire, odihna.

Oprirea din gândire nu este ieşire din raţiune pentru că numai raţiunea e cea odihnitoare. Odihna nu e distracţie, odihna e a fi mereu pe un drum. Omul îşi suprinde buzele rostind în automatism ceva mai profund decât cuvintele la care lucra cu mintea. Mintea împletea noua carte din vechi cărţi şi tot mintea cumva se şi odihnea. Omul ia o pauză, binemeritată, iar atenţia se aşează recunoscătoare, în odihna cee nemeritată.

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28). Venim.



sâmbătă, 23 martie 2019

Înțelepciune


O căutare pe internet pentru "Nume Prenume a mers la biserică" generează peste președinții României următoarele rezultate: Nicolae Ceaușescu 0, Ion Iliescu 0, Emil Constatinescu 0, Traian Băsescu 0, Klaus Iohannis 3550. Nu e nimic surprinzător, toată lumea știe că actualul Președinte al României merge la biserică și comunică acest mesaj cetățenilor ca să le fie de folos.

În general oamenii care merg la biserică, credincioși și clerici, sunt mai înțelepți decât cei care nu merg, mai pricepuți în a face lucrul Domnului, mai neconflictuali și nu se laudă cu priceperea lor. Înțelepciunea, câtă au primit, le permite să judece cu discernământ situațiile și să ia deciziile de folos lor și semenilor lor.

Înțelepciunea cere să faci public un dezacord numai după ce îndelung ai încercat să găsești o soluție în ascuns, iar atunci să o faci numai dacă e realmente de folos, dacă întrevezi un rezultat pozitiv la final. Rezultatul final pozitiv al conducerii Bisericii este mântuirea credincioșilor ei, iar cel final pozitiv al unui Președinte de stat laic este binele public al cetățenilor de orice religie, confesiune și necredincioși deopotrivă.

Atât domnul Președinte, cât și comunicatorii Bisericii Ortodoxe dau dovadă de înțelepciune în divergența publică reactualizată zilele trecute, dar în registre diferite: primul în cel al statului laic, ceilalți în registrul duhovnicesc. Nu există nici o luptă pentru influență asupra oamenilor, așa cum s-ar putea interpreta dacă faci o analiză strict politică, există o complementaritate între un plan politic inferior, lumesc și un plan duhovnicesc încorporant al primului. Pentru un creștin lucrurile sunt destul de limpezi și pot fi decupate ca atare din dialogul public indirect. Cu atât mai mult ușor cu cât critica este făcută de fiecare cu blândețe, politicos, ca să fie primită de celălalt.

Nu e vorba de persoane, ci e vorba de roluri publice care angajează responsabilități față de milioane de oameni. Remarcile făcute sunt mici mișcări ale cârmei organizațiilor, statul și respectiv Biserica. Toată lumea știe că cele două cârme nu pot fi armonizate din perspectivă strict managerială, ci numai în context spiritual. Dacă sunt diferențe de nuanțe între tehnicile personale de navigație ale liderilor e pentru că modul de raportare la Dumnezeu al Președintelui și Bisericii Ortodoxe e ușor diferit. Dar asta nu e nici vina ierarhilor actuali, nici a președintelui, e o situație istorică, e ceva cu care trebuie să trăim și vom trăi, cu înțelepciune.

După cum ne informează site-ul prezidențial și mesajul purtătorului de cuvânt al BOR Sanctitatea sa Papa Francisc va vizita România în perioada 31 mai – 2 iunie. Va fi un timp în care mulți oameni vor fi alături de oaspete lor, șef de stat și de Biserică, poate chiar în vizita sa la Catedrala națională, iar alături de ei și responsabilii bunului mers al statului român, ai Bisericii Ortodoxe și a altor Biserici, lideri care au onoarea să servească semenilor lor.

“Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.” (Iacov, 1, 17).