Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Ortodoxie și complexitate

Viața în ortodoxie în raport cu cea în afara ei este ca mulțimea numerelor complexe C în raport cu diverse R, Q, Z sau N.


Are o forță enormă de rezolvare și o realitate bazată pe un aparent imaginar dacă nu înțelegi profund, practic, algebro-geometria vieții.



Ortodoxul e o ființă complexă, de aceea uneori greu de înțeles, ca tine.


Așa cum numerele complexe nu pot fi concepute fără fundamentul celor naturale, iar spațiile fără simpla numărabilitate, nici ortodoxia nu poate fi concepută fără fundamentul libertății simple de a trăi fără ea, fără modul general de a fi prin alocarea de resurse pentru atingerea unor scopuri. Nivelul de complexitate este la alegerea fiecăruia, după puterile sale, după bucuriile și tristețile din felurile pe care și le dorește în timpul pe care îl are, după felul de timp pe care și-l trăiește.

La mulți ani !

marți, 29 noiembrie 2011

Comunismul ca banalitate

Părintele Tănase nu găsește nimic special în tarele induse de comunism copiilor născuți în această perioadă. Ceva aspecte legate de educație, și cam atât.

Din perspectiva istoriei Bisericii nu e, așadar, nimic special cu comunismul. Acesta e o perioadă cu relele ei, alături de alte vremi cu nebuniile lor. La fel de mult rău, dar de alte feluri, ne bântuie și acum. Și poate chiar mai mult, și mai viclean.

Oamenii politici nu pot da un răspuns la nimic. Pot face unele politici publice instrumentale pentru oameni și cam atât. Oamenii politici sunt slujitori de importanță mică, nu suferă comparație cu ierarhii Bisericii.

Noi tarații și mutilații ceaușismului ne-am cramponat prea mult în ultimii ani de comunism. Mai important este drumul personal, străduința spre viața adevărată. Trebuie luptat cu toate relele, nu investită toată energia într-o țintă predilectă.

Psihologic este de înțeles lupta cu porcăriile unui sistem inuman care ne-a mutilat. Însă maturizarea duhovnicească înseamnă depășirea acestui conflict penibil.

marți, 22 noiembrie 2011

Creație divină și creație umană

Ce spun mai jos nu este un adevăr, ci doar opinii, câteva gânduri care mi-au trecut prin cap la cafeaua din dimineața asta (de care nu reușesc deloc să mă las, probabil pentru că nu vreau cu adevărat).

Lumea este formată din lucruri. Lucrurile sunt ceea ce decupăm din continuul exterior (corpul și tot ce îl înconjoară) și interior (din minte, suflet, inimă) la care avem acces fiecare în mod personal.

Lumea este creația lui Dumnezeu. Intrăm în lume fără voia noastră, ne trăim viața în ea după voia noastră și plecăm din ea fără voia noastră.

Universul este format din obiecte. Un obiect este un sistem de forma (Pi, S), unde Pi sunt proprietăți observate în exterior și/sau în interior, iar S este un tip particular de proprietate relațională caracterizabilă prin una sau mai multe legi formulabile matematic prin care proprietățile sunt corelate între ele (structura sistemului de proprietăți observate)[1].

Științele se ocupă de obiecte, nu de lucruri. O presupoziție a științelor este că obiectele sunt reale, adică legile formulabile matematic sunt parte din univers. Nu am un argument rațional că legile formulabile matematic sunt parte din univers, dar așa funcționează știința, descoperind prin aproximare structura matematică a obiectelor. Adevărul presupoziției respective este cea mai bună explicație pentru succesul științei, dar nu este asigurat cu desăvârșire.

Obiectele științei sunt reconstrucții ale lucrurile făcute de oameni, sunt creație umană. Lumea nu trebuie confundată cu universul, așa cum un lucru nu trebuie confundat cu un obiect.

Se spune : apa este H2O.Această afirmație este stricto sensu falsă. Lucrul apa este apă, iar obiectul H2O este H2O. Propoziția descriptivă “apa este H2O” e o prescurtare, ea înseamnă de fapt următoarea frază: dacă vreau să folosesc lucrul apa pentru scopul cutare, atunci trebuie să cred că lucrul apa poate fi reconstruit prin obiectul H2O.

Obiectele au doar o valoare instrumentală și sunt dependente ontologic de lucruri și de scopurile umane. Universul este un instrument discursiv pe care oamenii l-au creat pentru a-și urmări scopurile în lume.

Științele (și obiectele reconstruite prin ele) în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci valoarea lor depinde de scopurile pentru atingerea cărora sunt utilizate.

Aplicație

Să luăm descriptiva: “trupul omului este un organism format din celule care a evoluat din maimuță”. Confuzia dintre lucrul trup și obiectul reconstruit pornind de la el în cadrul biologiei este la originea disputei dintre creaționism și evoluționism. Teoriile din programul evoluționist au un rol de conturare a unui univers în care prin mintea noastră punem o oarecare ordine, cu unele foloase practice dacă nu le supralicităm, explică, dacă vrem asta, dar explicația nu întemeiază lumea, ci depinde de existența lumii. Gândurile despre trup, fie și științifice, reconstruiesc trupul în mintea noastră, dar nu îl întemeiază. Hristos s-a întrupat în lucrul "trup al omului", nu în obiectul multicelular organizat ierarhic reconstruit prin preocupările noastre biologice, prin care azi explicăm trupul într-un fel, iar apoi, uitând că e vorba doar de o explicație, spunem că trupul este acel obiect prin care noi explicăm.

Concluzie, direcții de cercetare

Știința este un demers intelectual instrumental, fără consecințe ontologice. Dar are o seamă de presupoziții ce țin de statutul epistemic al teoriilor, de modul cum funcționează știința ca demers de cunoaștere regională, ca demers de reconstrucție instrumentală a unor părți ale lumii și de reconstrucție a unei imagini a lumii ca întreg.

Cu privire la statutul entităților matematice nu am o opinie. Că ele sunt parte a universului în mod independent de gândirea umană, cum credea Newton, și exprimă gândirea lui Dumnezeu, mi se pare discutabil pentru că le putem descoperi, cel puțin parțial, le putem aproxima într-o anumită măsură. Ori gândirea lui Dumnezeu este principial inaccesibilă omului, însuși termenul "gândirea" fiind inadecvat, doar o reprezentare antropomorfă cu privire la ce ne este inaccesibil în mod discursiv în fapt. Înclin să cred că universul este doar o creație umană pornind de la proprietăți observate, iar realitatea obiectelor matematice în univers ca independente de om este doar o presupoziție necesară pentru demersul cognitiv de reconstrucție a lumii. Altfel spus cred că obiectele matematice nu sunt nici pură ficțiune, nici realitate tare, ci condiții de posibilitate a reconstrucției realității. În acest sens sunt obiective. Dar nu sunt condiții de posibilitate a lumii. Condiția de posibilitate a lumii este creația divină, pentru credincios. Eu cred asta. Pentru cine nu crede lumea este absurdă sau va încerca să o reducă nu doar explicativ ci și ontologic la univers, mutând granițele absurdului până acolo unde omul obișnuit, fără pregătire tare în științe, va crede că ele nu mai există, că trebuie să știe oamenii ăia de știință ceva și atunci merg pe mâna lor. Dar omul de știință autentic ajunge mereu la aceste granițe și are datoria să le semnaleze existența. Evident, pentru un scientist că cineva va face asta va însemna doar că iese cumva din disconfortul absurdului, cu vreun opium al popoarelor. Să fie sănătos, fiecare trăiește cum vrea. Cu blocații în proiect (sensu Gabriel Liiceanu) nu trebuie vorbit prea mult, iar cu răul trebuie doar luptat.

Clarificarea din punct de vedere teologic a statutului obiectelor matematice este crucială pentru a înțelege semnificația doxologică a științei, dincolo de simpla enunțare a unei astfel de semnificații. Dar aceasta poate fi făcută doar de către un sfânt cu background în cercetarea matematică și în filosofia ei. Biserica ar trebui să atragă oameni cu un astfel de potențial. Pentru lămurirea irelevanței teoriilor evoluției pentru adevărul creației lumii însă nu e nevoie neapărat de o astfel de clarificare, cele de mai sus sunt suficiente, pentru că teoriile evoluției au ele însele nevoie de matematică, nu pretind să o explice, iar când se mai găsesc câte unii să încerce asta - cad în penibil.


Mai este și problema artefactelor, a lucrurilor create de om după modelul mental al unor obiecte potențiale (figura 1).



Figura 1 Lucruri sau obiecte ?







[1] Pentru o taxonomie incompletă a obiectelor a se vedea http://nuloculcimodul.blogspot.com/2011/09/presupozitii-ale-teoriilor-selectiei.html

duminică, 20 noiembrie 2011

Părintele Nicolae Tănase la Universitatea din București

Pe 28 noiembrie de la ora 18:00 în Aula Magna a Facultății de Drept din București părintele Nicolae Tănase va vorbi despre „Tarele copilăriei – copii care cresc într-o lume fără suflet”. Conferința este ultima din seria "Serile filocalice" (http://ascorbucuresti.files.wordpress.com/2011/11/simpozion2.jpg).

Părintele Nicolae Tănase este păstor de suflete în Valea Plopului. Dânsul este prin vocație un luptător pentru viață și pentru ortodoxie, o îmbinare între sensibilitate, dragoste, fermitate și capacitate de coordonare și organizare. Știe că lucrarea unui preot are consecințe întinse în viitor pe 200 de ani și acționează ca atare. În satul pe care îl păstorește se simte un aer de Biserică primară. Mulți oameni vin din alte localități la Valea Plopului să ajute cu ce pot așezământul creat pentru copii abandonați și să îl asculte pe Părintele Tănase.

Veniți să îl ascultăm.


joi, 17 noiembrie 2011

Despre rău și rele

Răul este alegerea liberă de a face rele.
Fapta rea este de mult folos celui care o suferă.
Primește relele cu brațele deschise, ca pe un  mare bine.
Luptă cu răul doar prin iubire.
Nu lupta cu relele.
Hristos a învins răul, ești deja potențial salvat.
Multe rele de vei primi, al lui Dumnezeu vei fi.
Relele îți sunt date pentru a te ajuta în nevoință.
Arată relele acolo unde sunt, dar nu fugi de ele.
Mărturisește binele oricât de multe rele ai primi.
Doamne, iartă-i pe făcătorii de rele, dă-le pace și sănătate, umple-i de bucurie și dragoste.

luni, 14 noiembrie 2011

Tehnici de păstrare a puterii în universități

Ca observator al procesului de reformă din spațiul academic aduc la cunoștința celor interesați de păstrarea status quo-ului cu orice preț metode noi, moderne, adaptate legislației în vigoare, de obținere a reprezentării dorite în organismele de conducere ale facultăților (figura 1). După principiul câinii (Funeriu) latră, ursul trece.

Ele pot fi aplicate cu succes doar dacă există susținerea conducerilor de nivel superior, susținere care în condițiile trend-ului descrescător al partidului (ceva mai) reformist aflat la putere sperăm să existe.

Mult succes !

Figura 1 Exemplu de reacție naivă cu privire la vicierea alegerilor care trebuie promovată în rândul angajaților.  La o manipulare bazată pe buna credință a votanților (tehnica 1), trebuie urmărit ca aceștia să nu aibă disconfort în manipulare prea devreme (tehnica 2), iar dacă, totuși, accidental acest lucru se întâmplă, trebuie încurajat răspunsul instituțional intern din partea respectivilor, cel puțin până la validarea alegerilor (tehnica 3).


Solicit public d-lui Ministru Funeriu să se asigure că reforma învățământului universitar nu se transformă când e pusă în practică într-un text kafkian. Dacă tot e ca PDL-ul să piardă alegerile în urma îndrăznelii de a schimba ceva, măcar să le piardă frumos.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Ce înseamnă a tăcea?


Mi-a spus un om că a tăcea înseamnă a iubi, iar a vorbi înseamnă a tăcea. Când vorbești nu mai poți iubi, iei o pauză - de vorbire.

Tăcerea este viața lucrând în inimă.

Dar nu putem crede asta cu privire la altul decât dacă îl iubim. Ne este bine atunci când tace lângă noi, tăcând și noi. Putem și doar să-l știm în preajmă, fără să îl vedem. Suntem cum am fost și cât am fost singuri, fără acea persoană. Dar altfel. Și astfel cel puțin iubitor de Dumnezeu se salvează, pornește pe acest drum, iubind un om.

Dacă nu îl iubim, nici nu simțim că tace, pentru că nu l-am auzi nici dacă ar vorbi.

Iar dacă ne mințim că îl iubim, tăcerea lui ne ofensează, ne gândim că îi suntem indiferenți. Ne perpelim, din vină. Și o punem pe seama celuilalt.

Se mai poate și altfel, și anume să cădem din tăcere: să ne refuzăm să mai iubim, să ne refuzăm faptele care decurg din asta, din rațiuni de viață lumească, să ne trezească diavolul "ca dintr-un vis" al iubirii, în realitatea călduță a morții. Atunci ne bucurăm că celălalt tace, pentru că ne-am dorit-o. Un moment, iar apoi... Ne amintim că îl iubim, și iar vrem să uitam... Sau mereu utăm, dar apoi... Cine a gustat tăcerea, nu o poate uita cu adevărat. Se va simți om doar în visul tăcerii. Cine cade astfel e mereu iertat, pentru că, fie și un timp petrecut împreună, a fost nebun întru iubire. Și se va ridica spre ea din nou, sperând, vreun om tot va iubi. Sau cu adevărat pe toți prin  Dumnezeu.

Orice om e sfâșiat între dorința de a iubi și frica de a iubi. Unii mai mult decât alții. De la cel slab să primești iubire e un dar mai mare ca de la cel puternic. Când te iubește o femeie este un mare, uriaș dar, pentru că e o ființă slabă. Arată-i că te bucură din tot sufletul. Dacă ești femeie și te iubește un bărbat bucură-te, dar nu-i arăta, pentru el este mult mai ușor decât pentru tine. E ceea ce are mai multă putere de la Dumnezeu să facă. Trebuie doar să îl asculți în tot ce faci, tăcută.

Nefericită viață când femeia e mai puternică decât bărbatul, pentru că de fapt nu este. Rosturile se pierd. Rostul ei e suferința copiilor, și prin ea iertarea părinților.

Unii stau cu gura pe noi să nu tăcem, ca să ne poată folosi. Ei știu cum să fim noi fericiți, ne spun. Dar nu o știu, de fapt, nici măcar pentru ei, de vreme ce au atâta nevoie de ne-tăcerea noastră. Ei sunt printre cei mai slabi. Să îi iubim nu îi ajută prea mult, dacă nu îi învățăm iubindu-i și cum să iubească. Măcar un pic.

Fericiți cei care își înfrâng frica, și se aruncă în brațele tăcerii.

Nu este rău nici a vorbi, numai să nu ne vorbim nouă, ci cu dragoste celuilalt. Măcar privindu-l.

Uneori a nu vorbi privind înseamnă a vorbi cu dragoste.

Fericiți tăcuții, dar și mai mult cei care duc crucea vorbirii, a Cuvântului.

Însă odată Cuvântul spus, a urmat tăcerea, în dar. Iar după cuvânt, cât ne e dat nouă în putință, aceeași tăcere, dar din dar.

Din moarte se poate reveni la tăcere, câtă vreme mai ești în această lume. Pentru că cel care poate fi iubit e mereu lângă tine și așteaptă. Tăcut, sau vorbind.

Tac pentru că te iubesc.





vineri, 11 noiembrie 2011

Ce înseamnă dor?

« Oamenii sunt cuprinși de dor atunci când simt absența persoanei dragi, când trăiesc golul lăsat în suflet de absența acesteia, aducând-o însa prin iubire în memorie, fâcand-o prezentă într-un anume fel. Dorul exprimă nevoia dupa celălalt, dorința de a petrece timpul împreuna cu cel îndrăgit. Dorul este legat, așadar, de iubirea profundă pentru cineva. Numai în masura în care iubim și simțim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l dorește pe celălalt este lipsit de iubirea izvorată din Dumnezeu și se înstrăinează. Așadar, înălțimea iubirii și, deci, a dorului ne-o descoperă Dumnezeu, Care, lăsând cele nouazeci și nouă de oi în munți, a coborât după oaia cea pierdută, adică dupa firea noastră omenească, pe care aflând-o în starea de suferință și durere, a luat-o pe umerii Săi, a facut-o a Lui adică, și a readus-o la frumusețea cea dintâi. Aceasta pentru că "cine iubește nu sfătuiește numai, nu îndreaptă, nu pedepsește, ci ia asupra sa greșelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viața celuilalt, ieșire din noi înșine, jertfă". »

Pastorala PF Părinte Patriarh Teoctist la sărbătoarea Învierii Domnului - 2007

miercuri, 9 noiembrie 2011

Rugăciuni

Doamne, știință fără de păcat dăruiește-mi
Doamne, ajută-mă să Te caut în tot locul
Doamne, inimă smerită fă să urce în mine
Doamne, ajută-mă să dăruiesc tuturor
Doamne, umple-mi nopțile de gânduri curate
Doamne, binecuvântează tot ce iubesc
Doamne, ajută-mi trupul să fie ușor
Doamne, dă-mi tot ce vrei să îmi dai
Doamne, laudă Ție din gura mea păcătoasă
Doamne, sunt ultimul om și mă iartă
Doamne, ești Cuvântul pe care-l rostesc mereu
Doamne, ești locul fără de loc și timpul fără de timp
Doamne, ești auzul auzului și privirea privirii
Doamne, Tu ești înconjurătorul, atotțiitorul
Doamne, dă-mi să fiu punct în mijlocul Tău cerc
Doamne, dă-mi să fiu vas de lacrimi curate
Doamne, miluiește-mă cu durerea și suferința
Doamne, dă-mi răni să mă bucur de ele
Doamne, dă-mi tărie să fiu drum spre lumină
Doamne, te iubesc, Doamne, din inimă
Doamne, ajută-mă să Te iubesc
Doamne, pe toți ajută-i să fie
Doamne, dă-mi frică și îndrăzneală
Doamne, primește-mă !


marți, 8 noiembrie 2011

Proiectul ca doxologie

Proiectul este o reconstrucție a trecutului pentru o construire a viitorului.

Două lumi trec prin clipa aceasta ca printr-un subțire fir de ață, tăcut.

Proiectul de cercetare științifică vorbește despre partea cercetată, dar și despre partea cercetătoare. Le unește cunoaștere existentă în numele celei ce va fi. Prin Cuvânt.

Proiectul este o promisiune  bine întemeiată.

Un proiect superficial este semn de lăcomie sau de disperare, deznădăjduire. Scrierea lui pornește de la bani și merge spre metodologie. Te duce și pe tine și pe alții în jos când îl scri și, mai ales, după ce este finanțat. Mai bine nu îl aplici.

Un proiect serios este gândul unui dar pentru altul. Un proiect frumos este doxologie, este lauda frumuseții creației Domnului.

luni, 31 octombrie 2011

Tehnica propagării iubirii

Prin iubire înțeleg altruismul fără așteptări de reciprocitate, distribuirea resurselor personale pentru ca alții să își atingă scopurile, asumarea scopului ca alții să își atingă scopurile.

Persoana care dorește să propage iubirea trebuie să îndeplinească două condiții.

Prima condiția este deținerea unor resurse mult dorite de alții pentru scopurile lor egoiste. O femeie frumoasă, un bărbat bine, sau un om bogat, capabili deja să iubească pot lucra pentru propagarea iubirii.

A doua condiție este să fie capabilă să facă fapte care nu izvorăsc din iubire, așa cum am definit-o, și anume să poată face fapte pentru a atinge scopul de a face pe altul să aibă scopul de a iubi, când acesta nu îl are.

Iubirea se propagă printr-un amestec de iubire și neiubire: câștigarea interesului persoanei țintă prin ajutarea ei la îndeplinirea unor scopuri egoiste ale ei folosind resursele persoanei care deja iubește, și, totodată, folosirea acestor resurse personale într-un mod absurd pentru persoana țintă, utilizarea unei părți din resursele personale cu mare valoare de piață în alte scopuri decât cele ale majorității celor de pe piață, efectuarea unor daruri inutilizabile de către persoana țintă pentru scopurile ei egoiste.

O femeie frumoasă va atrage un bărbat, și totodată îl va ține la distanță și va încuraja faptele de iubire general umană ale celui sedus. Un om cu resurse financiare va rezolva probleme egoiste ale celui aflat în nevoie, dar va încuraja și generozitatea necondiționată a acestuia cu o parte din resursele furnizate (unui gurmand înfometat îi vei da o friptură, dar și, eventual, o candelă, sau bani doar ca să îi dea altora). Un om care poate învia morții se va lăsa ucis și se va învia pe el însuși fără a mai lucra apoi un timp la învierea morților.

Succesul tehnicii depinde de consistența relației de putere dintre cei doi, de asimetria pregnantă a distribuirii resurselor, a capacităților de a face ceva ce altul nu poate, dar are nevoie. Cel mai simplu se propagă de la bărbat la femeie și invers, de la părinți la copii, sau de la stăpâni la supuși. Dar se poate propaga și de la copii la părinți, în situații istorice aparte, ca cea post-comunistă, în care maturii comunizați au fost mutilați de iubire. Într-o societate liberă politic, care dă condiția libertății de a iubi, iubirea are dificultăți de propagare, deși este mai necesară decât oricând. Într-o astfel de societate iubitorii trebuie să iubească mai puternic și să fie mai înțelepți, au treabă grea de făcut, dar rezultatul va fi o iubire autentică. Iubirea crește bine când are de întâmpinat mari dificultăți, de exemplu în pușcăriile totalitare.

Iubirea este explicabilă biologic doar ca o formă de nebunie, dar ea nu este o nebunie, ci normalitatea omului, criteriu de individuare a acestuia. Oricine poate iubi, dacă este om, chiar dacă nu iubește. Pentru un creștin iubirea este Dumnezeu, iar succesul tehnicii depinde de harul lui Dumnezeu, coborârea lui asupra persoanei țintă. Aplicarea tehnicii de către creștin e doar o pregătire a condițiilor pentru acțiunea lui Dumnezeu. Pentru un agnostic iubirea este scopul cel mai înalt pe care îl poate avea în viață, el va susține că putem fi morali și fără a fi creștini, și pe bună dreptate. Agnosticul va considera că are un succes personal când face pe altul să iubească, va spune că face educație. Ateul, deși capabil de iubire, își va irosi energia și resursele în argumentații colaterale, din mândrie, iar când va trece la fapte de iubire va deveni un agnostic în fapt, un ateu nemilitant. Agnosticul este un ateu îndrăgostit de oameni.

Oamenii respectă cu adevărat doar pe cei care îi și iubesc, nu pe cei care doar îi folosesc și pe care îi folosesc  (corectitudinea nu generează respect).

Fericirea înseamnă să iubești și să fi iubit, să fi în genunchi în fața celuilalt dăruindu-te deplin și primind darul.




sâmbătă, 29 octombrie 2011

Psalmul 120

Ridicata-m ochii mei spre munți, de unde va veni ajutorul meu.

Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul.

Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzește.

Iată, nu va dormita, nici nu adormi Cel ce păzește pe Israel.

Domnul te va păzi pe tine; Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta.

Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.

Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.

Domnul va păzi intrarea ta și ieșirea ta de acum și până în veac.


joi, 20 octombrie 2011

Dreptul de a ucide în România

Un drept de a acționa într-un anumit fel depinde de o regulă formală, existentă ca rezultat al unei evoluții culturale pe termen scurt (la nivelul instituțiilor statului) și o regulă informală, existentă ca rezultat al unui proces de evoluție culturală pe termen lung (la nivelul societății din care face parte statul ca sistem de organizații).

Dacă există o regulă formală de a face ceva care este inacceptabil informal, acest lucru nu va fi făcut. Dacă există o regulă informală de a face ceva care inacceptabil informal, acest lucru va fi făcut ori de câte ori regula formală nu este implementată suficient de strict.

Trei exemple.

Eutanasia este neacceptată atât formal, cât și informal în România. Orice ridicare a problemei acestui drept generează o opoziție cvasi-generală.

Uciderea pe drumurile publice nu este acceptată formal, dar este acceptată informal în România și încurajată formal prin modul de concepere și implementare a regulilor formale. Uciderea prin impact frontal prin darea peste cap a unui Logan folosind un SUV generează poziții ambivalente, care derapează în aspecte de etică și echitate socialistă, fără să frapeze uciderea ca atare. Există un drept de a ucide în România pentru a garanta urmărirea plăcerii de a conduce sportiv.

Uciderea prin avort este acceptată formal, dar și informal. Orice ridicare a problemei eliminării acestui drept generează o opoziție cvasi-generală. Efectele acestui drept sunt moarte a milioane de persoane și potențiali cetățeni, modificarea structurii pe vârste a populației, reducerea competiției în perioada cea mai productivă a vieți cetățenilor și reducerea productivității de ansamblu a economiei, dezechilibrarea sistemului de pensii, etc. Toate acestea pentru a garanta  urmărirea plăcerii de a face sex. Ne scandalizăm din gură în fața unui accident rutier, dar ne simțim liberi după ce am ucis un copil. Și o lumă de la capăt.

Avem o rană deschisă uriașă generată de politica ceaușistă cu privire la natalitate, transformată iresponsabil într-o piatră de moară lăsată nouă pentru viitor de Iliescu & Co. Pe dânșii îi interesează doar valoarea intrinsecă a mediului, înțeles eventual ca sisteme socio-ecologice, nu a oamenilor.

Majoritatea românilor au o gândire utilitaristă cu privire la dreptul de a ucide (aș omorî 6 dacă în acest fel aș salva 7), și doar o minoritate o gândire deontologistă (nu aș ucide chiar dacă ar fi să mor chiar eu).

La 22 de ani după căderea comunismului majorității românilor, așa cum este această majoritate reprezentă în clasa politică și în Parlament, încă nu îi este clar ce înseamnă a fi ortodox. Partea bună este că încă mai declarăm că suntem. Dar să vedem rezultatele noului referendum.

luni, 17 octombrie 2011

"Exterminatorul filosofiei românești"

“Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere“


http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/

P.S. Recenta dispută de la facultatea de filosofie în urma unui concurs pentru un post de lector este un semn de sănătate instituțională. Situații similare și mult mai grave există la toate facultățile, dar membri comunităților acestora sunt incapabili de astfel de reacții și contrareacții. Facultatea de filosofie este vârful de lance al reformei din Universitatea din București, prin standardele intelectuale și morale spre care aspiră permanent. O locomotivă intelectuală care trage după ea științele căzute frecvent în scientism. Textul lui Vladimir Tismăneanu semnalat mai sus oferă o perspectivă complementară asupra evoluției acestei instituții, permite o înțelegere a semnificației recentei dispute într-o altă lumină.

marți, 11 octombrie 2011

Ortodoxie, adevăr, Imre Lakatos

Adevărul Cuvântului (ca ansamblu discursiv) este, din punct de vedere filosofic, de concepție pragmatistă în raportul cu scopul de îndumnezeire (theosis), în raport așadar cu cunoașterea a ceea ce nu poate fi cunoscut în sensul unei teorii a corespondenței (la momentul îndumnezeirii dispare orice gând, orice sens, relația semiotică dintre sens și referent nu mai este funcțională, accesul la Dumnezeu al persoanei fiind direct, intern persoanei prin îndumnezeirea după har și extern prin energiile necreate; comunicarea discursivă pentru om a posibilității acestei situații este prin raportare la proprietățile ipostatice ale lui Dumnezeu, la Sfânta Treime, cu observația că acest model discursiv este el însuși cel mai bun pentru inteligibilitate omenească, dar fără un referent în sens strict - prin tratarea ca termen cu referent ratăm tocmai esențialul dacă nu depășim această tratare ca pe o treaptă la un moment dat, ci doar cu rol pragmatic în raport cu scopul menționat).

Din perspectiva compatibilității cu ortodoxia ca știință medicală adevărul în sensul unei teorii a corespondenței trebuie să fie subsumat conceptual adevărului în sensul unei teorii pragmatiste, cel puțin la scara unui proiect global de existență. X este Y, o descriptivă despre X, are sensul de trebuie să crezi că X este Y dacă vrei să atingi scopul Z. Iar această situație ontologică este generală pentru orice descriptivă, în particular și pentru cele propoziționale din știință, și pentru sistemele semiotice mai complexe, ca teoriile științifice. Orice descriptivă se bazează pe o normative ascunsă, explicită sau implicită (de reconstruit, eventual). Descripția nu se reduce la o normativă, dar ontologic e mereu parte dintr-un proiect observabil la diferite scări temporale (proiectul este o entitate cu structură similară unei organizații, caracterizat de un scop – reductibil la o variabilă de producție, și resurse interne și externe), proiect căruia îi este asociată normativa din care este parte descriptiva. Descriptivele sunt caracterizabile ca proprietăți de scară relativ mai mică în raport cu scara de observare a variabilei de producție (a scopului proiectului). Dar scara proiectelor respective variază ea însăși, de la cele pe termen scurt la cel al existenței ca întreg. Ortodoxia lucrează la scara proiectului existenței personale ca întreg, de unde și dificultatea pentru cei care se lipsesc prin decizie personală de un astfel de proiect de a înțelege descriptivele specifice ei, interne Cuvântului, prin prisma proiectelor pe termen scurt, mai mic decât scara vieții personale lumești, care le structurează lor existența. La modul general, pentru orice discurs descriptiv observabil la o anumită scară temporală (de exemplu pentru orice teorie științifică) va exista un proiect observabil la o scară mai mare căruia îi va fi subsumat instrumental. Cu un astfel de model este ușor de aplicat nucleul formal al teoriei selecției la selecția teoriilor științifice ca selecție a proiectelor care au ca proprietăți interne (ca resurse) teoriile științifice; iar situația stabilizată structural a ansamblului discursului ortodox variabil în timp (dogma și interpretarea ei) se explică în acest model prin succesul proiectelor personale de îndumnezeire ale celor care l-au adoptat, iar modificările, ajustările dogmatice în fața evoluției culturale, inclusiv în fața apariției teoriilor evoluției naturale, sunt adaptări organizaționale prin modificări ale proiectelor personale ale celor îndumnezeiți, singurii capabili să ajusteze avizat dogma, elaborări suplimentare ale discursului ortodox ca resursă, adaptări în vederea succesului proiectelor de mântuire. Evident, asemenea elaborări trebuie făcute doar de către persoane îndumnezeite (Părinți sau sfinți actuali) pentru a le putea fi garantat succesul practic, adevărul pragmatic, orice rol al discursului rațional aici fiind neexclus, însă doar instrumental, la o scară mai mică decât cea relevantă pentru persoana ortodoxă.


Problema relației dintre descriptivele atributelor divine (ori, mai general, a tuturor descriptivelor scripturale și patristice) și schema epistemică de mai sus este subsumabilă celei a relației dintre abordarea catafatică și cea apofatică, pe de o parte, și proiectul de mântuire ca îndumnezeire, pe de altă parte. Pentru a da un răspuns la această problemă ea trebuie mai întâi formulată. Formularea problemei trebuie să țină seama de specificul discursiv al teoriilor științifice și filosofice. Acestea nu sunt doar doxologie, deși sunt utilizabile și astfel, ci au unul sau multiple roluri instrumentale într-un sistem de proiecte cu diferite scări spațio-temporale, dintre care cel doxologic este doar unul. Lămurirea relației rolului doxologic cu celelalte este o chestiune de cercetare filosofică relavantă teologic, relevantă pentru adaptarea discursului ortodox la evoluția culturală a omenirii.

Ca și un program de cercetare progresiv în sensul lui Lakatos, discursul ortodox are un nucleu tare (hard core) reprezentat de textele sacre și o interfață variabilă structural reprezentată de dogmă, sensul adevărului ansamblului fiind însă pragmatic, nu printr-o teorie a corespondenței, fapt care la o analiză mai atentă susțin că se poate afirma și despre discursul științific, însă în vederea atingerii unor scopuri diferite, subsumabile scopului persoanelor ortodoxe, dar și decuplabil de acestea prin decizia personală a fiecăruia.

joi, 29 septembrie 2011

Presupoziții ale teoriilor selecției naturale, mentale și socio-economice

Ontologia de plecare trebuie să fie una compatibilă cu rezultatele științifice, cu teoriile evoluției, nu una speculativă, un „sistem ontologic care se constituie plecând de la problemele puse de știință și în concordanță cu legile și rezultatele ei fundamentale” (Pârvu 1977 p8). Prin urmare după investigarea teoriilor științifice, ale cărei rezultate le raportez în capitolul 3 am extras care sunt presupozițiile care stau la baza acestor rezultate și le-am explicitat în acest capitol, de la bun început.

Pe de altă parte, investigarea statutul ontologic ca diferit de statutul ontic m-a obligat la explicitarea diferenței dintre cele două și la articularea unui discurs care să dea seamă de relațiile dintre ele. Crearea, construcția unui discurs integrat a fost necesară și pentru a avea un cadru coerent pentru analiza statutului ontologic și epistemic. În fapt a existat o conexiune inversă procesuală între rezultatele investigării teoriilor științifice și ajustarea presupozițiilor astfel încât să fie compatibile cu rezultatele. “Interpendența complexă – în epoca contemporană – dintre practica reală a cunoașterii și reflecția ei epistemologică și metodologică, constituie un “echilibru reflexiv” între aceste două planuri de cunoaștere” (Pârvu 1998, p10).


1 Presupoziții ontologice

Un lucru este rezultatul operației de sinteză a aprehensiunii în intuiție a senzațiilor (Kant CRP). Senzațiile pot fi externe (obținute prin intermediul simțurilor externe) și interne (obținute prin intermediul simțului intern). Ce este aprioric în lucru este spațiotemporalitatea în cazul lucrurilor externe (naturale) și temporalitatea în cazul lucrurilor interne (mentale). Mă voi referi cu termenul „regiuni ontice” la partea naturală a lumii și la partea mentală.

Localizarea spaţio-temporală este un criteriu de individuare a lucrurilor naturale. Din perspectiva simţului comun, dar şi a modului cum se dezvoltă ontogenetic capacităţile cognitive umane, acest criteriu de individuare se bazează pe următorele principii (adaptat după Carruthers 2004):
1.        Orice lucru fizic trebuie să fie într-un anumit loc în spaţiu
2.        Un lucru fizic nu poate fi în două locuri, separate de o regiune a spaţiului care nu include părţi ale acelui obiect, în acelaşi timp.
3.        Două lucruri fizice nu pot ocupa acelaşi loc în acelaşi timp.

Discretizarea spațiotemporală sau temporală a continuumului senzorial prin individuarea lucrurilor este condiție a constituirii unui model de observare a proprietăților asociate părților de câmp senzorial localizate în zonele spațiotemporale sau temporale respective (proprietăți ale lucrurilor).

Un obiect este un sistem de forma (Pi, S), unde Pi sunt proprietăți observate în natură sau în minte, iar S este un tip particular de proprietate relațională caracterizabilă prin una sau mai multe legi formulabile matematic prin care proprietățile sunt corelate între ele (structura sistemului de proprietăți observate). Apriorice pentru obiect sunt posibilitatea spațiului de stare (a spațiului matematic al proprietăților) și posibilitatea structurii (care delimitează un subspațiu nomologic în spațiul de stare)[i]. Individuarea unui obiect se face pe baza proprietăților observate și a structurii[ii]. Obiectul este doar indirect dependent de (spațio)temporalitate, prin intermediul modelului de obervare care face apel la lucruri. Structurarea este o operație transcendentală. Natura obiectului este regional-ontică (de aceeași natură cu a Pi) și matematică, partea matematică nefiind o construcție/descriere teoretică, ci o proprietate reală[iii]. Legile naturii nu sunt despre genuri naturale, ci sunt criteriu de individuare a genurilor naturale alături de seturile de Pi (trăsături comune) obiectelor.

Un obiect simplu are în modelul de observare aceeași zonă (spațio)temporală de observare și aceeași scară de observare a proprietăților pentru toate Pi. Obiectele simple pot fi naturale sau mentale. Obiectele simple nu se pot suprapune între ele prin seturile de proprietăți observate. Un obiect complex are zone diferite de observare și/sau scări de observare diferite a cel puțin o parte din Pi. Obiectele complexe pot fi naturale (parte din lumea 1 prin analogie cu terminologia popperiană), mentale (în lumea 2) și mixte (obiecte care includ în structura lor atât proprietăți naturale, cât și mentale și constituie lumea 3).

O anumită proprietate observată poate fi doar a unui lucru, sau poate fi și a unui obiect dacă este parte dintr-un sistem de tip obiect.

Un obiect semiotic este un obiect complex mixt de forma:

(Zi, Si, Bi, L1-4)

unde:
Zi sunt proprietăți ale unei entități[iv] naturale purtătoare de sens (Zeichen)
Si sunt proprietăți ale unei entități mentale discursive (Sinn)
Bi sunt proprietăți ale unei entități naturale, mentale sau mixte (Bedutung)
L este structura sistemului caracterizabilă prin legi (figura 1) de forma următoare:

Si = L1 (Zi), legea de decodare, de apariție mentală a sensului pornind de la purtătorul de sens
Zi = L2 (Si), legea de codare, de creare de noi purtători de sens ai unui sens mental
Bi = L3 (Zi), de referire, descriptivă, folosind un sens existent
Zi = L4 (Bi), de creare mentală a unui sens nou pentru un referent

Primele două legi conexează regiuni ontice diferite (lumea 1 de lumea 2 și reciproc), iar ultimele două conexează proprietăți intra- sau inter-regional. Entitățiile purtătoare de sens, entitățile de tip sens și entitățile referent nu au realitate decât ca părți din obiecte semiotic (nu există o lume a semnelor independentă ontic de obiectele semiotice).



Figura 1 Schema modelului structural al unui obiect semiotic. Legendă: 1 = decodare, 2 = codare, 3 = referire în vederea utilizării pentru un scop, 4 = creare în vederea utilizării pentru un scop.

Observații la obiectele semiotice:
·         În gândirea mentală privată avem acces doar la sens și referent, purtătorul de sens fiind neobservabil, dar conexabil cauzal cu un purtător public de sens.
·         Complexitatea obiectelor semiotice variază în funcție de complexitatea purtătorului se sens (de ex. cuvânt, propoziție, texte cu mai multe propoziții și organizare internă).
·         Un concept de obiect este o entitate mentală de tip sens, o specificare discursivă a setului de proprietăți și a structurii unui obiect.
·         Construirea modelului de observare necesar pentru observarea proprietăților prin care se individuează un obiect presupune numirea lucrurilor, încorporarea lor într-un obiect semiotic.

Există scopuri reale sau aparente și pentru atingerea lor se utilizează mijloace (resurse și servicii) caracterizate de scări de observare multiple și de localizări diferite. Scopurile și resursele sunt conceptualizabile ca proprietăți ale unor obiecte complexe productive de atingere a scopurilor reale sau aparente. Concepte de scop și de obiect productiv bazate pe presupozițiile prezentate în acest capitol sunt rezultate explicite ale lucrării și vor fi precizate în partea de rezultate.

Alte observații la obiectele semiotice:
·         Obiectele semiotice există doar ca părți din obiecte productive cu scop real. Ideile sunt resurse pentru atingerea unor scopuri de rezolvare a unor probleme. Produsele conceptuale sau părți din ele sunt preluat și acceptate, respinse sau interpretate în raport cu scopurile organizaționale, folosind criterii interne organizației sau criterii generale din piața utilizatorilor produselor organizaționale.
·         Referentul în obiectele semiotice sacrale este o entitate de tip mijloc utilizabilă pentru atingerea unui scop nedescriptibil, nereconstruibil în minte, ci doar experiabil. Discursul sacral este în ansamblul său metaforic.

Regulile există doar ca părți ale unui obiect semiotic. O regulă ca referent (R1) este un tipar de acțiune naturală sau mentală pentru atingerea unui scop. O regulă ca purtător de sens (R2) este forma pe suport fizic purtător de sens a unei R1. Sensul R2 este formularea mentală a tiparului de acțiune (regula ca sens, R3). R2 există și atunci când gândim R3 fără să citim un purtător de sens, chiar dacă nu este observabilă în cazul propriei minți. Între R2 observabilă naturalist și R2 postulată ca existentă fizic în gândirea privată există o legătură cauzală naturalistă. Nu poate exista R3 fără să existe o R2.

Un obiect pseudo-ierarhic este un obiect complex cu proprietăți observabile la minim două scări de forma:

(PLzi, PLzj, SL-1z, SL)

unde
PLzi sunt seturi de i proprietăți ale z obiecte simple observabile la o scară L, proprietăți reductibile nomic la proprietăți ale obiectului pseudo-ierarhic observabile la scara L-1

PLzj sunt seturi de j proprietăți ale z obiecte simple observabile la o scară L, proprietăți ireductibile la alte proprietăți ale obiectului pseudo-ierarhic

SL-1z este structura sistemului de proprietăți a unui obiect simplu de scară L-1 caracterizabilă prin legile fenomenologice de corelație mono-nivelară dintre un subset i1din cele i proprietăți ale unui obiect observat la scara L-1 și subsetul complementar, i2. Legile au forma generală PL-1zi1 = L(PL-1zi2) exprimabilă matematic printr-un sistem de ecuații. Legile fenomenologice limitează stările posibile ale unui obiect simplu de la un anumit nivel ierarhic la subspațiul nomologic din spațiul de stare (emergent dacă L ≥ 2) al obiectului.

SL este structura ierarhică a obiectului z caracterizabilă prin legile de corelație inter-nivelară dintre proprietățile reductibile i ale unui obiect simplu observabil la scara L, pe de o parte, și proprietăți observabile la scara L-1 și proprietățile sale ireductibile j observabile la scara L, pe de altă parte. Legile au forma generală PLzi = L(PL-1zi, PLzj)

Un obiect ierarhic este un sistem de forma unui obiect pseudo-ierarhic în care nu există proprietăți ireductibile (PLzj).

Proprietăți observabile la multiple scări ale unui obiect complex neierarhic pot face parte și dintr-un obiect complex diferit (pseudo)ierarhic. În particular, proprietățile unui obiect productiv neierarhic biologic pot fi încorporate într-un obiect ierarhic fizic, iar cele ale unui obiect productiv neierarhic mixt organizațional pot fi încorporate într-un obiect ierarhic care stipulează reducerea proprietăților din lumea a doua și a treia la proprietățile din lumea naturală[v].

Genurile de obiecte necesare pentru teoriile actuale ale selecției sunt cele din tabelul de mai jos.

Tabelul 1 Tipuri de obiecte a căror existență este asumată de teoriile selecției.

Obiecte
Naturale (lumea 1)
Mentale
(lumea 2)
Mixte
(lumea 3)
simple
da
da
nu
complexe
da, productive sau neproductive
da, proiecte, teorii, altele
da, semiotice sau productive, socio-economice, socio-ecologice




teorii ale selecției (TS) care le presupun
TS naturale
TS în minte
TS socio-economice (culturale, economice) sau socio-ecologice (implicită în conceptul de coevoluție a sistemelor socio-ecologice)


1.1 Statut ontologic al unui obiect al cunoașterii științifice

Caracterizarea statutului ontologic al unui obiect este asociată investigării condițiilor de posibilitate[vi], formulării (sau cel puțin schițării) unor componente ale teoriei transcendentale care dă forma structurii posibile a obiectului. Caracterizarea statutului ontologic nu implică decizia cu privire la existența reală a obiectului, decizia ontică luându-se pe baza criteriilor asociate statutului epistemic (capitolul 2.2).

Teoriile transcendentale se constituie în urma „gambitelor transcendentale” (Pârvu 2001) ale formelor unor structuri identificate în teorii științifice nucleu (capitolul 2.2) și dau condițiile de posibilitate ale formei regularităților empirice. Numesc obiect nuclear un obiect al cunoașterii științifice caracterizat de o structură a cărei formă este inversabilă transcendental. Dintre tipurile de obiecte introduse în acest capitol sunt obiecte nucleare obiectele semiotice și obiectele (pseudo)ierarhice. Ipoteza programului de cercetare ale cărui rezulate sunt prezentate în această lucrare este că și unitățile selecției fac parte dintr-un tip particular de obiecte nucleare, și anume din obiecte productive.

Adopt parțial poziția lui Heisenberg de transformare a apriorismului kantian dintr-unul metafizic într-unul metodologic (Pârvu 1981 p. 139) printr-o delimitare a rolurilor diferitelor tipuri de discursuri: păstrez pentru teoria transcendentală rolul metafizic de întemeiere formală, dar accept posibilitatea evoluției ei în timp prin extragerea structurilor invariante din teoriile științifice acceptate la un moment dat, și accept posibilitatea coerentizării unor componente conceptuale ale ei cu alte discursuri prin relații substanțiale de tip explicativ din perspectiva unor teorii ștințifice, secunde în raport cu întemeierea transcendentală, dar care o susțin indirect prin creșterea coerenței ansamblului de discursuri care înglobează chiar teoria transcendentală.

Teoriile transcendentale sunt reconstrucții metafizice ale invarianțelor structurale ale lumii. Putem reprezenta și forme logice transcendentale regionalizate, nu pentru lumea ca întreg, ca pas către articularea unei teorii globale.


2 Presupoziții epistemice

Presupoziția de la care plec este că un obiect complex cu proprietăți observabile la scări multiple (OCSM) poate fi cunoscut prin:
1.      un model de observare a proprietăților
2.      un model structural al sistemului de proprietăți (model al obiectului nuclear)
3.      unul sau mai multe modele de investigare a legilor caracteristice obiectelor individuate prin modelul de observare și cel structural de la punctele 1 și 2.

Prin model structural înțeleg un discurs teoretic științific (exprimat sau nu în limbaj matematic) creat pentru a caracteriza relațiile dintre proprietățile observate și al cărui referent este structura obiectului (capitolul 2.1). Prin discurs teoretic științific înțeleg ceea ce este acceptat ca atare de către comunitatea oamenilor de știință dintr-un anumit domeniu.

Componentele emipirice și logice ale sistemului științei presupuse de reconstrucțiile făcute de empirismul logic și de raționalismul critic se integrează la modelul de observare (primele) și la modelul metodologic de investigare (următoarele). Modelele de investigare presupun existența unor obiecte metodologice, prin care este cercetat OCSM. Unui unic gen de OCSM îi pot corespunde mai multe genuri de obiecte metodologice.

Modul de construire al obiectelor științifice depinde de modelele de observare acceptate la un moment dat și de tehnologiile de observare. Dar forma structurii obiectelor științifice este invariantivă în măsura în care este rezultatul unei constrângeri transcendentale. „Gambitul transcendental” după stabilirea structurii nucleare subiacente unei teorii științifice are drept miză crearea unui discurs filosofic coerentizator pe multiple regiuni ontice și teorii științifice din rețeaua asociată lor, care să contribuie la întemeierea și la consolidarea acceptării publice a lor.

Obiectele nucleare ale teoriilor științifice sunt fie explicite, in științele înalt matematizate, fie identificabile doar prin reconstrucții teoretice ale unor teorii paradigmatice neformalizate matematic. În al doilea caz putem enunța statutul lor ontologic doar după ce am reconstruit teoretic un domeniu științific evidențiind nucleul lui teoretic (acesta este cazul teoriilor selecției).

Obiectele metodologice corespund teoriilor speciale, de investigare metodologică a obiectului teoretic nuclear, din rețeaua subsumată nucleului teoretic, și sunt evidențiate de entitățile asumate de vocabularul lor teoretic. Din punct de vedere al presupozițiilor ontologice și obiectele metodologice sunt tot structuri pe seturi de proprietăți, dar ce diferă este poziția lor în raport cu nucleul teoriei – sunt derivate, au rol în investigare, nu sunt structurate sub constrângerea transcendentală care dă specificul teoriei, ci eventual printr-o constrângere transcendentală de alt tip (cazul obiectelor (pseudo)ierarhice).

Construirea obiectelor metodologice are ca scop reducerea complexității sistemului investigat. Posibilitatea modularizării unui OCSM înseamnă posibilitatea discretizării spațio-temporale nete a unor seturi de proprietăți ale OCSM și identificarea unei structuri posibile aplicabile acestei entități discretizate în scop metodologic. Aceasta ține de înseși condițiile transcendentale de caracterizare a OCSM prin entități metodologice delimitate clar spațiotemporal sau temporal, adică printr-o abordare de tip ierarhie de sisteme. Un OCSM poate fi studiat și printr-o ierarhie de sisteme, deși nu se reduce ontic la o ierarhie de sisteme.

Pentru cunoașterea OCSM sunt așadar necesare epistemic teorii dezvoltate după modularizarea ST a obiectului complex. Modularizare duce la obiectele vagi (eng. „fuzzy”) cu limite spațiotemporale greu de stabilit pe baza unor criterii obiective. 
Sistemul rezultat din modularizarea obiectului complex nu este în mod necesar cel conceptibil prin relaționarea zonelor spațiotemporale de observare a proprietăților Pi, deorece obiectele spațiotemporale din modularizare sunt dependente de teorii noi, de investigare a obiectului complex, teorii care nu fac parte din modelul de observare a Pi. Caracterul vag spațiotemporal al obiectelor metodologice se reflectă și în frecventa lor suprapunere structurală. După modularizare suprapunerea parțială este conceptualizabilă prin proprietăți relaționale între subsistemele din structura obiectelor metodologice.


2.1 Modelul de teorie necesar

În teoriile selecției regionale ontic contează nu doar structura, ci și natura proprietăților structurate. Prin urmare ne interesează un model de teoria care este în mod esențial nu doar modelul structural[vii]. Fără a putea furniza un astfel de model, arăt care sunt câteva trăsături ale lui necesare pentru a fi compatibil cu rezulatele investigării teoriilor selecției.

Tipul de model de teorie care dă seama de teoriile selecției trebuie să fie un structuralism combinat cu ideea de extrapolare a teoriei organizaționale la teoria științei (Pârvu 1981). Un concept complex de teorie, cu latură formală matematică, dar și cu latură substanțială, unde latura formală (nucleul structural, matricea structurantă) dă doar forma legilor, legile efective nefiind precizabile decât la nivelul teoriilor din rețea, iar între teoriile rețea există relații substanțiale (nu de tipul celor din modelul structuralist) caracterizabile printr-o teorie complementară, cu un nucleu structural diferit. Seturile de proprietăți implicate în teoriile rețea a celor două nuclee structurale complementare sunt parțial suprapuse.

Tipul de teorie a științei necesar pentru a da seamă de entități complexe organizate pe scări multiple, cum sunt și cele din care fac parte unitățile selecției, este e de teorie atractor (care operațional funcționează ca program teoretic holist) cu teorii modulare, metodologice, integrate în diferite grade pe măsura dezvoltării programului. Nucleul structural nu este o teorie, ci doar o formă ei (poate fi postulat ca un invariant transcendental), dă spațiul pentru integrarea teoriilor dezvoltate metodologic. Integrarea minimală (ca program) se face prin cuplarea de modele. Integrarea maximală (ca program) are în vedere dezvoltarea unei teorii (pseudo)ierahice total integrate.


2.2 Statutul epistemic al unui obiect complex al cunoașterii științifice

Statutul epistemic al unui obiect al cunoașterii științifice este inseparabil de cel al teoriei științifice care îl asumă.  Statutul epistemic al unei teorii implică (adaptat după Pârvu 1998, p35):
  • O modalitate specifică de a-și determina obiectul,
  • Anumite criterii de realitate (precizarea statutului ontic al entităților teoretice)
  • Standarde de completitudine și consistență
  • Un tip determinat al explicației și predicției
  • O anumită manieră de întemeiere sau justificare a teoriilor

Prin statut epistemic al unui obiect complex cu proprietăți observabile la scări multiple înțeleg modul de construire a obiectului nuclear, pe de o parte, și modul de investigare a lui, pe de altă parte (are o etapă prestructurală, și una poststructurală). Componenta de construcție este de nuanță empirist-analitică (explorare a modelelor de observare a proprietăților, a presupozițiilor), iar a doua este de nuanță reconstructivă (Pârvu 1998 p33, de investigare a corenței interne a principiilor teoriilor dezvoltate metodologic pentru a da seamă prin modularizare de structura obiectului complex).

Dintre exigențele pentru teorie menționate de Pârvu (1998) rețin pentru caracterizarea statutului epistemic al unităților selecției următoarele:
1.      modalitatea specifică de a le determina
2.      criteriile de realitate ale entităților teoretice nucleare
3.      criteriile de realitate ale obiectelor teoretice metodologice rezultate prin modularizarea entităților nucleare
4.      utilizarea lor pentru explicație și predicție.
5.      evaluarea rolului lor în îndeplinirea metacriteriului lui Pârvu pentru științificitatea unei teorii („să se identifice linia progresului unei discipline cu aceea a sporirii gradului de organizare, integrare și autonomie al teoriilor ei” și “posibilitatea integrării pe o bază categorială unitară” Pârvu 1998 p35-36).

Criteriile de realitate fizică sunt următoarele (după Pârvu 1977):
·         a mărimilor fizice pe baza predictibilității lor (p43)
·         a elementelor teoriei care se dovedesc a fi invariante (p52)
·         a obiectelor (p60-61, structural formale, semantice, metodologice – criteriul invarianței, observabilitate, măsurabilitate, verificabilitate, falsificabilitate, epistemologice – criteriul legității, necesitatea includerii conceptului într-o lege a științei, interteoretice – exigența consistenței externe, cu teorii care preced logic teoria considerată și cu teorii fundamentale). “Nu există un criteriu unic de realitate a construcțiilor teoretice suficient”.

Statutul ontic al unui obiect al cunoașterii științifice este asociat modelelor de observare și de investigare și este o parte a celui epistemic. Statutul ontic se referă la criteriile de individuare a obiectelor prin proprietăți și structuri, și la rezultatul aplicării criteriilor de realitate (exigențele 2 și 3 de mai sus).

Statutul ontic prin prima exigenței a doua de mai sus este asigurat ca posibilitate de statutul ontologic al obiectului nuclear, iar decizia de realitate se ia pe baza succesului teoriei nucleare exprimat prin acceptarea în comunitatea oamenilor de știință și publică. Statul ontic prin prisma exigenței a treia (referitoare la obiectele teoretice metodologice) dă într-o primă caracterizare doar o realitate locală, pe baza rolul funcțional în teoria coroborată de fapte, iar într-un pas ulterior, pentru o întemeiere internalistă completă această realitate trebuie judecată critic prin evaluarea coerenței în interiorul domeniului științific și între domenii științifice (figura 2).



Figura 2 Model al structurii sistemului de organizații implicate în producerea și acceptarea publică a cunoașterii ștințifice. Legendă: săgeți continue = transfer de discursuri teoretice (sau părți ale lor) folosite în procese de evaluare a coerenței inter-discursive, 1 = întemeiere intradisciplinară, 2 = evaluare a coerenței interdisciplinare, 3 = evaluare a coerenței cu alte domenii științifice, 4 = îndeplinirea standardelor de științificitate produse filosofic, integrarea pe o bază categorială unitară, 5 = evaluarea compatibilității cu ideologii politice, 6 = evaluare a compatibilității cu discursurile religioase, 7 = evaluare a compatibilității cu viziuni despre lume existente în societate, săgeți punctate = control al proceselor 3-7 asupra acceptabilității publice a teoriei științifice întemeiate internalist prin procesele 1și 2.

Procesul creației științifice, reconstruibil pentru mintea cercetătorului (contextul genezei – Flonta 1985 p21) are un caracter privat. Procesul întemeierii rezultatelor cercetării (contextul justificării – Flonta 1985 p21) are un caracter public, și este parte din procesul mai larg de selecție socială a teoriei.

Coerența interteoretică intradisciplinară este un criteriu pentru acceptarea realitățiii unei entități teoretice, un criteriu pentru realitatea internă, intrateoretică. Deciziile sunt la nivelul ariilor funcționale specializate din organizațiile de dezvoltare a cunoașterii. Coerentizareea științifică interdisciplinară presupune dezvoltarea unui sistem ontologic integrator pe regiunile ontice dezvoltate de diferitele discipline. Deciziile presupun comunicarea între arii funcționale specializate, eventual facilitată de arii funcționale de dezvoltare a cunoașterii filosofice.

Coerentizarea cu discursuri neștiințifice (religioase, ideologice, filosofice) presupune comunicare între organizații de tipuri foarte diferite din sistemele socio-economice, localizate în module funcționale dinamice de tip diferit.

Teoria transcendentală se coerentizează interdiscursiv cu teoriile științifice la nivelul fenomenelor (senzațiilor), care sunt variabile de ieșire din teoriile cognitiviste, și al structurilor matematice, care sunt variabile de ieșire din teoriile cogniției, ontogenetice și filogenetice, ca emergente pe creier. La rândul lor conceptele și modelele teoretice din teoriile cogniției și cele asociate lor sau presupuse de ele sunt constrânse de structuri transcendentale.

Bibliografie
·         Carruthers P., 2004, The nature of mind: an introduction, Routledge.
·         Flonta M., 1985, Perspectivă filosofică și rațiune științifică, Presupoziții filosofice în știința exactă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
·         Kant E., 1969, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, București
·         Pârvu I., 1977, Existență și realitate în știință și filosofie, Ed. Politică, București
·         Pârvu I., 1981, Teoria științifică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
·         Pârvu I., 1985, Infinitul și infinitatea lumii – studiu epistemologic, Ed. Politică, București
·         Pârvu I., 1998, Introducere în epistemologie, Polirom, Iași
·    Pârvu I., 2001, “Mein Grundgedanke ist...” The structural theory of representation as metaphysics of Wittgenstein’s Tractatus logico-philosophicus””, Synthese 129: 259-274


[i] În loc de sinteza reproducerii în imaginație prin care se asociază între ele entități structurate spațio-temporal (Kant 1969) avem în acest model o operație de sinteză a unor proprietăți observate pe baza unui model care se bazează pe entitățile structurate spațio-temporal.
[ii] Structura dă unitatea obiectului.
[iii] Spre deosebire de poziția pozitivismului logic pentru care toate afirmațiile diferite de cele care descriu percepții senzoriale directe sunt constructe teoretice (Pârvu 1977, p26).
[iv] Prin termenul entitate mă refer la un lucru sau la un obiect.
[v] Materialismul dialectic este o schemă ontologică dezechilibrată deplasată spre lumea 1. Toate tipurile de obiecte au un rol ontologic la fel de important. Deplasarea spre lumea 1 are loc datorită credinței în teoriile ce relaționează emergentist lumea 1 cu 2 și 3 în timp. Dar astfel de teorii sunt doar entități discursive produse în lumea 2 și selectate în lumea 3 (a se vedea capitolul 2.2). Pe de altă parte, presupoziția de relaționare emergentistă este necesară, dată fiind evidența funcționalității obiectelor mixte, însă necesitatea ei are un sens de constrângere transcendentală.
[vi] „paradigma structural-generativă a formării raportului dintre actual și potențial” (Pârvu 1985, p83). Potențialitatea (condițiile de posibilitate) nu este o pre-realitate, ci “un “nucleu generator”, o matrice constitutivă de fenomene” (Pârvu 1985, p84).
[vii] Cele două critici acceptabile la structuralism (Pârvu 1998 p225, problema confirmării și / sau falsificării ipotezelor și teoria sensului și modalitățile definiției) sunt depășite prin modul de concepere al obiectelor teoriei ca sisteme structurate de proprietăți.