Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

joi, 15 septembrie 2016

Ch. Darwin și teoria sa despre evoluția viețuitoarelor - Botnariuc N. (1959)

Dincolo de politizare, sunt două erori științifice descalificante:
1) Se afirmă că nu există separare între linia germinală și cea somatică de celule în organismele multicelulare, că tot organismul este implicat direct în transmiterea caracterelor.
2) Se afirmă că nu există mutații întâmplătoare, că ele sunt controlate de mediul în care trăiește organismul, că acesta poate influența în mod direct caracterele care pot fi transmise către descendenți.
Eroarea a doua depinde conceptual de prima, ambele sunt preluate din literatura sovietică a vremii.
Pentru descărcare apăsați pe imaginea de mai jos:


luni, 5 septembrie 2016

Cumințenia Pământului – Muntenegru 1 - 1, sau despre a-ți educa propriul popor

Cei mai mulți care ștu câte ceva se izolează în cercetare, scrierea operei sau rugăciunea lor. Unii, mult mai puțini, și-au asumat să ridice din ignoranță pe cei care nu știu.

În fruntea cursei sunt oamenii de știință. S-ar putea spune că au și cel mai mare succes. Posturile de televiziune care popularizează știința sunt aproape gratuite, certitudinile obținute par serioase. Școala e plină de apropo-uri scientiste rămase moștenire din comunism, pe patul germinativ al cărora s-ar putea dezvolta o piață a educării prin lecturi permanente. Dacă această piață e mică e datorită dimensiunilor enorme ale imposturii în educație : adesea doar ne facem că învățăm știință.

În urma lor, nu știu cât de departe, se află oamenii credinței. Sistemul de pelerinaje e conceput ca un mod de educare a celor care cred despre ei înșiși că au preocupări religioase, sau care cel puțin pot tolera pe alții care le au ca să poată vedea câteva obiective culturale și turistice. Odată intrat în grup în zilele care urmează are loc o evoluție, te întorci acasă schimbat. Un pelerinaj este asemenea acordării unor instrumente. Cu cât trec zilele cineva care nu e muzician ar crede că sunetele sunt perfecte, dar participanții au urechea muzicală tot mai bună și abia încep să simtă ce e de făcut. Mai este asemenea unei corăbii a nebunilor, într-un sens și în celalalt, sau asemenea unei oaze într-un desert la care s-a ajuns si la noroc. Mai este și asemenea falezei din Tesalonic, cu baruri pe o parte și un apus de soare unduind pe valuri pe cealaltă. Se presupune că oamenii trebuie să țină cărarea de lumină… Dar pentru că acel drum implică un efort substanțial, fanii lui sunt mai puțin numeroși ca cei ai științei.

Câțiva oameni încearcă să facă ceva și pentru alte forme ale culturii. Unii “catapultează” cărți de calitate peste țară de decenii. Fiind pe bani, publicul țintă nu este foarte mare, o minoritate statistică la scara națiunii. Alții, mai recent, au adus arta plastică în atenție prin campania de strângere de fonduri pentru cumpărarea operei lui Brâncuși.

Find un demers nou și cu un termen de atingere a obiectivului foarte clar putem să privim cu ochi proaspeți fenomenul care, în esența lui, e de aceeași natură cu educarea poporului întru știință sau religie.

Pentru că nu se strâng bani în ritmul sperat, pentru că nu prea mulți sunt dispuși să renunțe la câteva pachete sau alte plăceri mundane mai mult sau mai puțin costisitoare, Cumințenia Pământului s-ar părea că a ajuns ieri pe un stadion de fotbal. Așa cum case și biserici din Hațeg au fost construite cu pietre de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, copiii din Rășinari jucau pe vremea lui Cioran fotbal cu un craniu în cimitir, iar în unele temple antice s-au făcut biserici și apoi moschei.

Din punct de vedere al evoluției culturale avem de a face cu un caz de exaptare. O trăsătură culturală a unei comunități umane selectată prin anumite procese evolutive (specifice culturii înalte în cazul operei lui Brâncuși) e deturnată pentru proiecte mai ușor accesibile, respectiv crearea unui emulații naționale în fața unui produs validat de elita artistică a omenirii.

În ducerea sculputirii la un meci de fotbal vedem efortul aproape grotesc de a nu abandona proiectul iluminist, de a educa oamenii simpli. Dacă râdem e pentru că, de fapt, suferim. Așa cum ar trebui să suferim văzând agresivitatea intolerantă unor oameni îndoctrinați cu ștință popularizată, sau când auzim foaie verde de piper să trăiască dom’șofer într-un cor de râsete la finalul unui pelerinaj.

Dar ce alternative avem la efortul utopic în care ne-am angajat ?

Una ar fi să spunem că nu popoarele produc și întrețin cultură, ci doar acei oameni din ele care vor și pot asta. Odată produsă și asezată pe piedestal ea e folosită și de ceilalți pentru satisfacerea unor nevoi de apartenență sau emoționale. Să zicem că democrația pare compatibilă cu cultura de performanță doar în măsura în care permite formarea unor elite de nișă. Că fără elite nu există cultură. Că există amatorisme, iar la orice comparație internațională iei bătaie cu 0-5 acasă pe stadionul național, sau faci 1-1 cu Muntenegru. Să credem că a fost bună încercarea de a cumpăra prin subscripție publică opera lui Brâncuși, dar numai pentru că a mai ajutat la scoaterea minții din formatarea egalitaristă în care am crescut mai toți, chiar și cei tineri prin remanența mentalităților.

Alta ar fi să avem răbdare. S-ar putea ca pentru a rămâne oameni să avem nevoie să ne străduim pentru atingerea unor scopuri utopice mereu. Nu ca stat, dar ca persoane. Elitele care se cred elite își pierd capacitatea de a funcționa ca modele pentru oamenii simpli, pentru cei din care se nasc mereu noii membri ai elitelor. Blocarea circulației elitelor distruge orice țară mai devreme sau mai târziu.


Nu putem cultiva un popor cum facem agricultură, dar putem arunca sămânța. De undeva poate răsări un om cu talentul lui Brâncuși, sau poate ieși un om politic adevărat.