Statul român în război cu proprii cetățeni

Din punct de vedere educativ ceea ce transmite statul român tinerilor prin achitarea anchetatorilor lui Gheorghe Ursu este că pot face orice fapte imorale în numele lui și vor fi răsplătiți și protejați. Nu e vorba numai de lucrătorii din instituțiile de forță, e un mesaj general pentru oricine e în formare că morala nu există când e vorba de relația cu statul, că orice este permis față de alți cetățeni, care pot fi și uciși "accidental". Este o abordare totalitară în directă continuare a celei comuniste. Statul român continuă să fie în război cu proprii cetățeni care doresc un spațiu de libertate, doresc un stat care să servească interesele oamenilor, nu care să patroneze furtul și crima. Tactica este una a salamului, acțiuni mici, sub pragul de reacție socială masivă, în paralel cu acțiuni de sărăcire a populației și aducere în dependență materială de stat a cât mai multora, pentru ca reacțiile să nu poată lua amploare. Din interes financiar și de status cadrele didactice susțin implicit acest proiect și ca urmare rolul lor social devine tot mai nerelevant, nu poți să fii credibil când vorbești una și faci alta.

 

Din punct de vedere politic situația actuală era inevitabilă. Atâta vreme cât instituțiile care spun că susțin moralitatea în România au validat statul după 1989 în forma în care era, au validat și continuarea sistemului și practicilor. Cele mai multe surse de moralitate autentică publică, nefariseică, s-au mutat în zona seculară. Cele religioase marginale au fost obturate instituțional ca să nu aibă impact la scară națională și își duc crucea loialității față de prea mult rău față de prea puțin bine, în numele Bisericii nevăzute. Proiectul politic de reacții morale seculare a fost preluat parțial de sistem și suntem unde suntem. O țară în care a fura și a distruge vieți este moral de facto, conform regulilor general acceptate de comportament public informal. Tensiunea cu regulile formale și cu instituțiile NATO și UE nu pot schimba comportamentele și deciziile oamenilor, forma nu poate schimba fondul. Alegerea de a acționa într-un fel sau în altul devine strict personală. Alegerile împotriva tiparelor impuse de statul validat religios nu pot fi multe din cauza asimetriei de putere.

 

Cum cea mai mare parte a oamenilor care vor să contribuie la schimbarea în bine a instituțiilor au intrat în simbioză cu instituțiile de forță și serviciile într-un fel sau altul, situația parazitării statului de către nucleul dur ceaușist nu poate avea tracțiune publică. La asta se adaugă și inoportunitatea în condițiile războiului de la granițe, care explică absența de reacții ale ambasadelor care în alte împrejurări erau mai vocale, când oamenii agreați de ele ca vectori de comunicare erau afectați. Cazul Ursu e o problemă strict internă, o luptă personală a unui fiu pentru memoria tatălui său, cu susțineri civice dezinteresate. Cum nu poate exista vreo evoluție socială reală în bine în absența asumării realității trecutului, indiferent câți bani s-ar pompa tendința va fi în jos. Cardurile poate că vor fi mai pline, dar calitatea vieții se va degrada permanent.

 

Cei care și-au primit arginții instituționali acum văd prețul, vânzarea interesului public și lichidarea oricărei speranțe de mai bine în funcționarea statului în România. Cum oamenii nu pot suporta tensiuni de acest fel prea mult timp, ori se vor afunda, ori se vor ridica. Important e să nu arunce cu banii înapoi și să se spânzure. Nu ajută la nimic.

 

Pesimism insuportabil sau luciditate senină? O oportunitate de înviere. Sus să avem inimile.

Un proiect de țară: aducerea implicării serviciilor în societate în parametri rezonabili

 

Câinele nu pleacă de la măcelărie, iar prostul moare de grija altora. Când firmele mănoase sunt deja ocupate de colegi pensionari mai influenți, nu sunt rele nici măcelăriile universitare, culturale și duhovnicești pentru un pic de mângăiere și odihnă binemeritată după anii grei în serviciul public informativ. Proștii se ocupă de orice altceva decât de lucrurile de bază care le condiționează activitatea, cine le plătește paza și lumina, pe unde intră și ies ploșnițele și rozătoarele, dacă sunt apă și hârtie la toalete, altele de acest fel.

 

Ca și în vremea comunistă, intelectualitatea e accesorie, baza sunt muncitorimea și țărănimea reprofilate în personal TESA (tehnic, economic și socio-administrativ) via servicii, iar acum în cadre universitare get-beget. Nici măcar gândirea nu mai e pentru cine n-are treabă cu serviciile, adică pentru fraieri. Soluția e alta: fraierii să lucreze și gândească, iar în față să reprezinte precum tovărașă academician doctor docent cine? Pensionații serviciilor și rudele lor. O metastază națională.

 

Situația e rezonabilă și benefică pentru domniile lor, mai puțin pentru toți ceilalți cetățenii ai României, cărora li se conferă acest statut numai la alegeri. Suntem amenințați că situația nu se va îmbunătății și orice efort de schimbare e inutil. În realitate vulnerabilitățile tagmei menționate sunt nenumărate. În primul rând nu știu să facă mare lucru, învață la bătrânețe ce nu știu de la tinerețe. În al doilea rând, neputând fi un proiect legal ocuparea României, sunt traversați de nenumărate falii între găști, clanuri, origini, foste apartenențe instituționale și actuale dorințe de parvenire socială. Nu vor putea avea niciodată un proiect de țară, transparent, public, singurul asupra căruia pot cădea de acord este cel de non-țară, de spațiu barbar, sălbatic, în care instituțiile sunt numai pretexte pentru interese personale și de clan. În al treilea rând nu știu ce să facă cu banii în mod productiv, pe indicatori verificabili și livrabile palpabile. Taina succesului financiar stă în coada de pește, o fi sau nu fi?, se dă sau se ia? X l-a înjunghiat pe Z, sau mai degrabă a alunecat și a căzut în cuțit? Ce vedem în Rusia e ce ar face dumnealor dacă statul n-ar fi în NATO și UE. În al patrulea rând, își dau în gât reciproc susținătorii din rândul intelectualilor care au acceptat pentru vreo funcție mai rapidă, vreun credit la casă sau alte situații cu totul de înțeles să le fie aură de sfințire. Pentru că acest strat social de interfață între libertate și slugărnicie absolută este în ochii dumnealor al lichidabililor.

 

De aici vin și căile de acțiune ale cetățenilor. În primul rând formularea clară a problemei, transparentă și publică. În termeni generali, ca aici, dar și specifici, pe poziții ocupate precis, în administrativ și didactic și cercetare, cu nume și prenume. Dorim să cunoaștem amploarea fenomnului specialilor în instituțiile publice civile. Am putea începe cu BOR. În al doilea rând să nu existe un plan centralizat, anunțat. La densitatea rețelelor pe metru pătrat de ciolan instituțional e o naivitate să credem că nu se va bloca rapid orice inițiativă frumos planificată de eliberarea  a statului de ocupația prietenilor omului, iubitele patrupede. În al treilea rând măcelăriile să fie cât mai curate, fără sânge și oase aruncate peste gard sau prin curte. Ține de oamenii liberi să aibă un proces de producție igienic, cu saci de resturi bine închiși și tomberoane solide, care să nu poată fi deschis cu ușurință, ca la Azuga lângă ecosistemul cu urși. În al patrulea rând e de dorit să nu ni se mănânce din traistă. Atenția la buzunar ca în cartierele rău famate sau liniile de autobuz care duc acolo e o obligație morală. Dacă luați acest text ca un strigăt de “Hoții!” evitați să duceți mâna unde aveți portofelul, pensionarii speciali sunt versați și atenți la localizarea resurselor. În fine, dacă cineva vă strigă Bravo! sau vă insultă public, atenție să nu scăpați cașcavalul. Cât despre intelectualii de interfață, le zicem frate-frate, dar brânza-i pe bani. La modul general, se pot consulta toate zisele și zicalele din înțelepciunea populară, poate și din cea a lui Solomon, deși asta e deja prea mult, poate.

 

Însă vorbă multă, sărăcia omului. Să ne fie de folos.

 

Notă

Dată fiind lipsa de umor a specialilor, e urgentă nevoie să precizez explicit că acest text este un pamflet.

Despre legăturile mândriei

 

Mândria se transmite de la o generație la alta și are la sursā umilirea și nedragostea. Mândria ne face să punem timpul personal și viața proprie înaintea celui istoric, să vedem căderile și vinile din-aintea noastră fără să mai pricepem înlănțuirea lor și cum noi înșine suntem prinși și purtați de ele. Nu mai putem să ne rugăm pentru toți, ci judecăm. Nedragostea șarpelui și umilirea din partea lui spunem că ține de ființa oamenilor și îl respigem prin despărțirea de cei socotiți vinovați. Cădem înșelați sub viclenia luării în proprietate a propriei gândiri nădăjduind că ne salvăm prin ea.

 

Tot mândria ne poate face să așezăm comunitatea și istoria lumii deaasupra fiecărei persoane în parte. Vorbim atunci în numele lucrurilor mari pe care nu le putem cunoaște cu adevărat, pe care le vede numai cine a coborât în istorie. Noi suntem născuți în istorie și numai vom pleca în ea.

 

Dezlegarea de mândrie vine la cerere și este cel mai greu lucru de cerut. Când e dăruită aduce înțelegerea asupra omului acolo unde este, între rai și iad, maim mult spre cel din urmă, și de aici izvorul lacrimilor. Cine ar vrea să trăiască numai plângând? Cine ar vrea nu să se privească în oglindă, ci să se vadă așa cum îl vede Cel care îl poate judeca? Mângâierea vine din dragostea lui Hristos adusă și asupra sinelui propriu, cu înțelegere. Legăturile mândriei sunt ale urii, ale neiubirii de oameni prin neiubire de sine.

 

Dezlegarea de măndrie duce la o privire obiectivā asupra propriului sine. Harul care e dăruit fiecăruia nu mai simțim că suntem noi înșine. Locuim împreună. Fereastra interioară a privirii se șterge cu lacrimile pocăinței, casa se primește și puterea dragostei intră în ea nestingherită. Dar cine poate sta mereu alături de puterea nesfârșită a dragostei? Mândria nu poate pleca niciodată, revine și iarăși revine.

 

Mândria pleacă în momentul plecării, când ne vom așeza în cunoașterea suferinței sau în cea a bucuriei, pe care niciodată nu le-am cunoscut deplin înainte. Puțin înainte de plecare primim ochii curați ai celor născuți de curând, sau ai celor care îi disprețuiesc pe cei mici.

Despre apărarea adevărului

 

Democrația liberală nu se ocupă cu adevărul, cu întemeierea resurselor de cunoaștere, și nici nu are de ce, scopul e alocarea resurselor și serviciilor publice ca să rezolve rezonabil problemele de interes comun. Dacă ni se pare că autoritatea noastră a celor care cunoaștem cu rigoare diverse tipuri de cunoaștere specializată și cum se produce, sau o reprezentăm pe cea a Adevărului, e subminată de democrație, că vocea noastră nu se face auzită cum ar trebui, vine dintr-o combinație a ce avem de spus (calitate), cum spunem (adaptare la publicul țintă) și contra ce spunem, dăm marfa gratis sau fără respect pentru ea, sau cerem ceva dacă relația e profesională, ori nu o aruncăm mărgăritare în fața porcilor dacă e duhovnicească.

 

Autoritatea în cunoaștere se câștigă prin putere personală bine antrenată, răbdare, neinstrumentalizare excesivă a cunoașterii deținute (dar trebuie să și ai ce mânca) și sacrificiu care să denote că ce e adevărat e mai important decât presiuni sociale, interese pe termen scurt. Sacrificiul nu merge bine fără Adevăr autentic, devii un taliban al științei, un decuplat spiritual de realitate, sau un taliban religios. De-asta Hristos e central față de alți fondatori fie și din perspectivă lumească.

 

Scurtăturile instituționale pun la dispoziția impostorilor o variantă ieftină de a înșela pe alții prin scăderea standardelor de intrare în club/instituție, sau prin mimetism (își fac instituții cu nume asemănătoare). Nu instituția te face om care are cunoaștere, ci oamenii care au cunoaștere țin instituțiile în viață pentru rezolvarea unor probleme de interes comun legate de resurse și servicii de scară mare (să ai o cantină într-o o universitate, să nu ți se rupă treptele la intrarea la biserică de la vreme, etc).

 

Cum poate cineva să creadă că rigidizarea socială și instituțională a țării va servi adevărului, sau Adevărului? Prin pretenții de cunoaștere pe care nu le are în mod real și prin roluri instituționale asumate care îl fac să se simtă obligat să apere ce nu știe cum, necunoscând.  Adevărul implică o cunoaștere a lui efectivă, dar și una de la nivel superior lui. Când e vorba de știință modernă, ai nevoie de nivelul filosofic, dacă le ai pe amândouă, ai nevoie de nivelul spiritual, dacă le ai pe toate, ai nevoie de așezarea de a nu vorbi cele mai înalte de la tine, ceea ce proiectează smerenia pe lanț de ființă la scări mai mici și te face să înțelegi că nu ești cu nimic superior ontologic unui ignorant care știe numai ce e esențial pentru viețuire, de bun simț.

 

Cum poate cineva să se înșele pe sine că poate face ceva pentru țara ta eludând adevărul? Din interes și slăbiciune. Unul dintre mecanismele istorice ale degradării culturale, intelectuale și profesionale a instituțiilor statului în postcomunism a fost că la momentul formării CNSAS cu legislația aferentă elitele culturale și intelectuale ale României au fost de acord să gireze moral ofițerii acoperiți din sistem și să condamne moral exclusiv informatorii. Pentru asta au primit roluri, funcții, influență, iar după ce au fost folosiți au fost îndepărtați sau înghiontiți în diverse zone fără influență. Primii urmași la conducerea țării fără ei au fost de o impostură flagrantă, iar apoi s-a trecut la cei mai tineri formați afară și compatibili cu occidentul, de o impostură soft, departe de a fi performanți la nivelul elitelor îndepărtate. Asta a dus la faptul că în ultimii 2-3 ani s-a generalizat opinia și în elitele culturale îndepărtate și mai larg în societate, exprmată chiar în publicații, că preluarea statului de către ofițerii acoperiți după 1989 este imorală. Avem o întârziere de circa 25 de ani în dezvoltare națională mulțumită abilității ofițerilor acoperiți în a se folosi de oameni folosindu-le slăbiciunile. Singura problemă a acestor oameni e că nu sunt capabili să catalizeze producția a nimic serios, perfomant, competitiv, nivelul standardelor de performanță fiind cel din comunism. Există excepții în sistem, dar sunt în minoritate socială, iar influența lor exprimată ca procent din buget e cam cât e raportul dintre bugetul competiției PCE în derulare și bugetul total al cercetării pe anul acesta în România.

 

Situația e un dat obiectiv. Primul lucru de făcut este să nu ne facem iluzii că oamenii de bine din sistem, indiferent că sunt în Biserică, stat, NATO, etc, vor face ceva de folos pentru cetățenii României dacă cetățenii nu cer explicit statului asta, nu responsabilizează instituțiile care lucrează pentru ei. Pentru a le cere explicit trebuie să nu intrăm la remorca mediatică a agenților de influență, opiniile trebuie exprimate separat, fără aliniere voluntară. Nu ajută la nimic să hrănim industria de nudging, legitimare și delegitimare a vocilor cetățenilor. Fenomenele mediatice care acoperă simultan tot spectrul presei din România nu sunt autentice.

 

Adevărul nu se impune prin presă. Democrația liberală nu se ocupă cu adevărul, cu întemeierea resurselor de cunoaștere, și nici nu are de ce, scopul e alocarea resurselor și serviciilor publice ca să rezolve rezonabil problemele de interes comun.

Neputințele îngăduite reciproc fac corabia mai mare

 Ca și naționalismul, elitismul este o neputință. Simptomul principal este că prietenia în cercurile de elită este mai mare ca prietenia întru Hristos. Declarativ elitiștii știu că dragostea e mai mare, însă știința se evaporă în momentul făptuirii, mai ales când vine prin suprindere.

 

Omul în această stare are ceva din situația celui drept care nu putea renunța și la bogățiile sale, aici fiind nu numai cele materiale, poate chiar deloc, ci eventual numai culturale. Va fi și o ceată a elitiștilor în rai, pentru că Dumnezeu poate trece o cămilă de orice fel prin urechile acului.

 

Din punct de vedere social o problemă a acestui mod de viață e discreditarea ideii de meritocrație prin blocarea circulației elitelor în sens functional, pentru a-i servi pe ceialți cu talanții primiți prin ceea ce faci, nu prin ceea ce ești. Costurile de recunoaștere a unor valori sunt enorme, mefiența fiind la mare prețuire.

 

La degradarea unei țări trag doi cai ideologici, cel al elitismului și cel al egalitarismului. În a spune despre fiecare din aceste moduri de viață că e o neputință e și o dreptate și o nedreptate. Cine ia nedreptatea și o duce fără să se îndreaptățească va urca mai departe. „Dintre care cel dintâi sunt eu”.

 

Când oamenii au neputințe diferite și le recunosc reciproc ca atare, atunci se îngăduie unii pe alții și folosesc puterea economisită din certuri pentru a-i servi pe ceilalți cărora le pot fi de folos. Corabia se face atunci singură cât de mare e nevoie pentru toată lumea.

Persoana creștină ca mediatoare

 

Hristos om și Dumnezeu face legătură între lume și cer, între oameni din orice categorii ar fi ei, între viață și moarte, între iad și rai. Persoana care urmează lui Hristos are de mediat asemenea Lui din poziția privilegiată de a crede, spera și iubi pentru care a primit harul în dar, cu totul nemeritat.

 

Creștinul nu se autopropune în credința lui, pentru că nu în mâinile lui e împărțirea darurilor, ci mediază între cei care spun despre ei că sunt credincioși și cei care spun că nu sunt ori de câte ori e e nevoie.

 

Creștinul mediază între bogat și sărac, între cine respectă legea și cine o încalcă, între drept și corupt, între elita socială și cei mai disprețuiți recunoscând demnitatea fiecăruia și respectabilitatea pentru ce face fiecare când e făcut bine, cu seriozitate, oricât de puțin ar fi făcut acel om, fie și o simplă privire omenească.

 

Creștinul mediază între puțin inteligent și inteligent, între needucați șieeducați, primind cu dragoste ce poate oferi fiecare, oferind pe măsură, fără stridențe, fără a ierarhiza oamenii și fără a căuta asocieri numai cu unii. Când nu are putere să mediez lumesc, sau a amenințat și îl ispitește frica, mediază cu rugăciunea.

 

Creștinul mediază între pretențiile de cunoaștere lumească arătând partea de dreptate a fiecăruia și nedând-o cu totul nici uneia.

 

Oamenii civilizației creștine mediază între toate celelalte respectându-le viața atâta vreme cât și-o doresc în acel fel necreștin. Îi recunoști pe creștini pentru că sunt aducători de pace, nu pentru că sunt misionari cu forța sau insistenți. Când sacrificiul personal deschide calea păcii, persoana creștină îl face.

 

Dacă a media aduce despărțire din partea celor vor tabere și conflict, despărțirea nu este din partea persoanei creștine. Creștinul nu are tabere, nici triburi, nici nu e de o parte sau alta a unui conflict lumesc urmând modelul lui Hristos. Dar are tabere și neam din neputința lui, din starea de om care nu este și dumnezeu decât cel mult prin înfiere.

 

Ne vom mândri cu apartenențele naționale, cu țara și toate celelalte pentru a ne scădea în ochii celorlalți, ca neputințe ale noastre, nu pentru a ne ridica. Ridicarea folositoare va fi numai atunci când aducem pace și dăruim dragostea care nu vine de la noi fără a vorbi despre asta.

 

Vedem astfel de persoane creștine mediatoare în jur? Dacă nu le vedem e pentru că nu avem ochii curați. Vorbim despre ce nu cunoaștem și facem din Hristos o pârghie pentru treburi lumești. Aceste persoane sunt, Biserica este și își vede de lucrarea ei în lume în tăcerea deschisă a faptelor bune.