Presupoziții de ontologie socială și etice în disputa despre claritate morală, context instituțional și duhovnicesc

 

Atât tăcerea, cât și vorbirea despre orice nedreptate macro strigătoare la cer se bazează pe o viziune asupra lumii, a societății, a modurilor lor de funcționare care e de natură științifică, filosofică și completată de proiectarea reprezentărilor tehnice în limbaj comun. Din punct de vedere al mântuirii ambele pot fi la fel de bine validate sau invalidate de starea duhovnicească la care duce persoana cu o asumare publică sau alta, în unicitatea contextelor ei de toate felurile. Resorturile validării sau invalidării țin de rațiunile interioare, accesibile numai lui Dumnezeu, ale deciziilor de acțiune discursivă, precum și de ciclicitatea cădere-pocăință a fiecăruia, trecută prin nivelul instituțional, sau făcută în stilul vieții pustnicilor. Prin urmare orice evaluare apriorică morală sau mai larg funcțional duhovnicească a celuilalt în absența stării personale de văzător cu duhul este mai degrabă speculativă și potențial o înșelare în baza imaginaței. Dacă disputele sunt reale, atunci ele sunt prilej de dragoste din partea prietenilor comuni, dacă sunt cu rol de comunicare și paideic, atunci sunt prilej de învățare din partea prietenilor comuni.

 

Moralitatea se poate aplica entitāților sociale complexe numai pentru cineva care se identificā elitist cu o astfel de entitate și acționeazā ca portavoce a ei. Cazul Putin e exemplar, are propria lui "claritate moralā". În ce registre o poți contracara?

·       registrul simbolic în oglindā, dar cu o moralitate realā. E posibil autentic numai când ai aceleași presupoziții socio-culturale, dar ai acces la adevārul moral. Avem preocupārile de claritate moralā din Ro. Aceastā acțiune e reactivā, va fi mereu în urma grozāviilor putiniste și în mod necesar în conflict cu frații ontologic sociali AUR-Teodosie.

·       printr-o ontologie socio-culturalā asumatā diferitā, sā zicem linia liberal clasic-creștin ortodoxā Steinhardt. Asta e mult mai aproape de modernitate și științe și cupleazā la valorile occidentale nu numai contingent, ci profund. Ea e convergentā cu o abordare de tip Boca, unicitate, creativitate. Moralitatea aici e proces personal și inter-personal, iar sistemele și fenomenele complexe sunt inevitabil hibride moral la scarà macro. Nu sunt amorale, ci au din toate felurile de fapte. E Biserica moralā? Se ia bob cu bob și se vede cum e, asta e gândirea, destul de evanghelicā. Schema 1 zice cā da pentru cā e condusā de Hristos, iar ce e evident imoral e plasat în afara Bisericii, sau e îndrācit, etc.

 

Schema 1 duce la o propagandā monotonā pro-con, schema 2 tinde spre downscaling la firul faptei și acțiune moralā eficientā local, propaganda fiind lāsatā pe seama spin doctors profesioniști.

Toate schemele care existā au evoluat cultural pentru cā oferā niște avantaje în anumite condiții de mediu. Ele nu au o valoare în sine, ci în raport cu probleme de rezolvat. Nu e mai mare un umanist operând cu schema 1 decât omul de științā deschis cultural operând cu 2, sunt planuri incomensurabile, iar pe nișe academice sortārile sunt cu criterii diferite. Folosul moral și utilitatea lumeascā se vede din fapte, care depind de înțelegerea populației de viziuni asupra lumii, mult mai multe de douā. Niciuna nu e sacrā.

 

Abordarea despre "claritate moralā" servește interesele Bisericii în starea ei instituționalā actualā pentru unitate pe partea cu Patriarhia ecumenicā, iar cea liberal clasicā - Steinhardt servește interesele instituțiilor statului în forma lor actualā  Nu existā în sens propriu interese ale țārii, care e un sistem complex cu autoorganizare pe multiple scāri, dar diversitatea viziunilor și centrelor de influențā poate fi de folos pentru adaptabilitate la turbulențe externe. Tehnic avem un mic haos determinist cu o bifurcație culturalà internā care permite delimitāri și asumāri culturale mai clare, de folos pentru transmitere spre cei cu nevoi de identitate culturalā de scarā micā. Se poate și identitate de scarā naționalā complexā cu integrare globalā pentru procesele relevante, integrând proiecțiile simplificatoare ecleziale sau statale.

 

Din perspectiva țării agitația verbalā a oamenilor vis a vis de rāzboi cu alinieri de o parte sau alta e beneficā social ca supapā și învāțare socialā, are efect net nul geopolitic la scarā naționalā la o evaluare cu scara de timp de câteva luni prin compensare brownianā, degajā o "cāldurā" de preocupare care e mai bunā decât cinismul sau nesimțirea și poate fi sursā de idei sau exemplu didactic de erori pentru cine observā de pe margine. Are în spate interese personale, grupale sau instituționale la fel de legitime ca cele de stat. Omenirea nu e formatā din oameni de stat, e treaba statului sā poatā lucra cu o societate vie. Cea mai bunā modalitate de liniștire e ca oamenii sā aibā treabā, iar pentru asta trebuie lāsați sā-și vadà de treabā și sā aibā cu ce și de ce sā lucreze. Se poate lucra la climatul de lucru, e mai scump, dar dā rezultate, spre deosebire de ieftina culpabilizare.

Controlul cleptocrației și al exceselor ideologice prin preluarea sistemului în interesul cetățenilor

În acest text introduc o abordare evolutiv culturală a ideologiilor, una transideologică a credinței și statului, iar în ultima parte arăt câteva relații între ideologii, credință și stat cu aplicare la situația din România.

Ideologiile sunt trăsături culturale ale societăților pentru acțiune politică adaptativă în funcție de probleme care apar, incluzând identificarea, prioritizarea și rezolvarea parțială. O societate rezilientă are nevoie de o populație de ideologii complementare pentru acțiune la scara de timp a deceniilor. Preferința pentru o ideologie sau alta e un atașament cultural fără valoare de cunoaștere obiectivă. Când începe să substituie reprezentările despre realitatea obiectivă ideologia își depășește funcția pentru care a evoluat, devine o exaptare în condițiile de mediu respective. Un stat bine organizat și rezilient cu toate instituțiile lui va fi transideologic. În perioadele dintre crize majore există tendința firească de ideologizare a statului prin extinderea unor preferințe grupale, de nișă, pentru că factorii de stres externi nu se manifestă și mediul e favorabil exaptărilor, reciclării unor trăsături culturale care nu mai par avantajoase evolutiv pentru alte roluri, iar asta duce la o capacitate de adaptare și reacție scăzute în crizele reale. Asistăm la procesul de dezideologizare a instituțiilor în toată lumea liberă unde există pluralism, și la o rigidizare ideologică masivă în cele totalitare. Rezistența la dezideologizare are drept cauze interesele financiare și de status ale persoanelor care obțineau avantaje din ideologizarea statului și true believerii care s-au livrat lor ca proiecte existențiale nerealiste. Statele totalitare încurajează rezistența la dezideologizare prin acțiune asupra ambelor grupuri, indiferent dacă e vorba de ideologii similare cu ale lor, sau diferite. Miza e slăbirea statelor din lumea liberă pe orice căi.

 

Credința nu e un fapt psihic, dacă e la nivelul acesta nu e credință. Vine dintr-o relație care angajează persoane, nu numai categorile obiectiv-subiect cu care operează științele moderne prin simplificarea unor fenomene mult mai complexe. Credința are consecințe psihice, emoționale, asupra minții, fizic concrete, dar nu e reductibilă la ele. Pentru cine o are sunt evidente aceste lucruri, pentru cine nu o are singura reprezentare e prin apel la epistemologie, psihologie într-o abordare sau alta, comportamente sociale, etc, toate fiind doar reprezentări parțiale evaluate eventual normativ în raport cu niște standarde ale domeniului respectiv și cu valori lumești. Credința are o dimensiune ontologică, ființială, schimbă schemele de organizare a lumii centrate pe "sine" (mai propriu spus poate pe eu) și pe relații între indivizi ca decupaje teritoriale ale lumii într-o unitate de un alt fel, în care diferențele există, dar unitatea nu se pierde, nu primează gândirea analitică. Printr-o analogie matematică ar putea fi gândită ca diferența dintre grup (credința) și funcție (subiect, obiect), dar natura ei nu e formală, ci real ființială. O analogie fizică ar putea fi diferența dintre funcția de undă (credința) și obiectele macroscopice colapsate prin observare (tratabile prin științele moderne), deși credința însăși permite observarea foarte bine, dar în alt fel.

 

Problemele complexe de rezolvat la scară mare fiiind transideologice și credința fiind transideologică, o credință reală (completată după măsură de nădejde și dragoste) poate susține acțiunea politică în sensul participării ca decident și simplu cetățean la rezolvarea problemelor. A folosi credința direct pe palierul ideologic, nu prin consecințe psihice, sociale, etc, înseamnă a o deturna de la funcțiile ei create pentru scopuri mult mai mici decât ale vieții ca întreg. Nici un stat nu se poate legitima prin credință și să funcționeze în serviciul oamenilor. Contracararea ideologiilor care amenință aspectele sociale ale viețuirii creștine se poate face prin solicitarea rezonabilă a eliminării aspectele ideologice din instituțiile statului și controlul lor ca să servească cetățenii.

Concluzia că statul trebuie să fie normativ vorbind (fără pretenția utopică de a atinge un astfel de ideal în practica politică) transideologic dacă pornim de la premizele libertății și demnității persoanelor și suplimentăm cu cunoaștere din domeniul științelor politice și a evoluției culturii și instituțiilor e convergența funcțională cu modelul simfonic de teologie politică creștină, cu deosebirea că avem alte procese de stabilire a autorității, nu top-down direct către suveran, ci top-down către cetățeni ca un fel de co-suverani în acțiunea de colaborare civică și politică, iar apoi bottom-up către conducătorii / conducătorul cu suveranitate delegată. Probabil că se poate crea o teologie politică creștină mai generală care să dea seamă de ambele (până acum) cazuri particulare. În esență trecerea de la modelul clasic la modelul democratic constă în apariția unei bucle de interne de feed-back dependente în funcționarea ei de valori creștine difuze social și funcționale fără să mai fie asumate ca fiind creștine. Pare a fi o evoluție istorică inevitabilă a teologiei politice vechi care e performantă numai în societăți relativ simple spre una care poate funcționa în societăți complexe tehnologic, cultural, etc. din perspectiva asta competiția între modelul din Rusia și cel din lumea liberă e una inevitabilă în condițiile heterogenității culturale a lumii creștine. Un alt aspect de subliniat este că etapa elitistă a democrației creștine/conservatorismului cu echivalentele ei expertocratice seculare din lumea liberă nu e decât o trecere de la modelul vechi de teologie politică la cel cu feed-back intern real care se prefigurează. Din punctul de vedere al controlului "maselor" există un interes comun al Rusiei cu statele lumii libere, conflictul e mai degrabă la nivel ideologic, al felului cum sunt controlate "masele". Evident, treaba elitelor e să controleze "masele", dar treaba cetățenilor e să își urmeze interesele lor, de la spirituale la materiale, fără a distruge instituțiile (sistemul) de care depinde însuși cadrul de manifestare a acestui interes, dar și fără a valida schemele de funcționare socio-politică disfuncționale în noile condiții de mediu cultural, tehnologic, etc.

 

Statul român e subminat de trei trăsături culturale interne:

- ideologia ortodoxistă expansivă

- ideologia progresistă expansivă

- cleptocrația, adesea practică în combinația cu una sau alta din primele două

 

Acțiunea civică și oamenii responsabili din instituțiile statului au de controlat toate aceste trei trăsături, din care numai a treia e de eliminat complet, celelalte sunt utile practicate strict în arene de acțiune unde există competiție, fără stabilizare prin instituțiile statului.

 

Fārā ideologia progresistā România nu intra în UE, fārā cea de dreapta nu intra în NATO, dar dacā era dupā interesele conservatoare occidentale pe termen scurt aveam deja granițā cu Rusia și funcționam ca tampon cu tensiuni interne și mai mari decât sunt acum. O identificare ideologicā totalā nu e utilā nici persoanelor, nici statelor sau entitāților suprastatale, iar cauza e cā simplificarea nu descrie complexitatea și nici nu o poate rezolva. Persoanele care decid la scarā mare au de rezolvat probleme supraideologice folosind vehicule de acces la putere inevitabil ideologice. Vehiculele pun pe masā un spectru de soluții potențiale parțiale complementare, iar decizia are caracterul unui experiment. Competiția distructivā în politicā apare numai când urmārești interese personale și de grup.

 

Un obiectiv de interes public al celor care preferă ideologiile progresiste și ortodoxiste poate fi acțiunea comună pentru eliminarea cleptocrației din instituțiile statului. Cleptocrația va invoca interese de stabilitate a statului și alinierea progresiștilor și ortodoxiștilor care o critică la interese externe României. Pașii pentru acțiunile eficient de control intern al cleptocrației sunt:

• -        Decuplare criticii cleptocrației de cea a sistemului. Sistemul trebuie preluat, nu înlocuit.
• -        Delimitarea ortodoxiștilor locali și al vehiculelor lor politice de orice interese și influențe ale Rusiei.
• -        Delimitarea progresiștilor locali și al vehiculelor lor politice de orice interese și influențe ale instituțiilor progresiste externe.

 

Pe scurt, România are nevoie de oameni politici pe care îi interesează țara lor, nu numai interesele personale și grupale ideologizate sau nu și rezolvate prin capturarea statului și/sau aliniere la interese din afara țării.

Ortodoxismul ca opțiune compensatorie

Politica e despre resurse și distribuirea lor. Un creștin care vrea numai să se mântuiască n-are nevoie să fie interesat de resurse, totul vine direct de la Dumnezeu, cum vin haine crinilor și hrană păsărilor. Dacă ne interesează politica suntem în zona călduță, nu fierbinte, indiferent dacă viețuim în mănăstire sau în afara ei.

În zona căldicea, susținerea proceselor sociale și economice de care depinde ortodoxia, sub care ne ascundem lipsa de dragoste totală față de Dumnezeu și semeni, adicā ce pretinde cā vrea acțiunea politizatā de tip ortodoxist, se face prin contribuții personale în domeniul de competențā pe fundalul unei vieți duhovnicești cât poți și nevizibile. Rugāciunea are rol direct numai la cler. Uitā-te în oglindā și întreabā-te: cu ce ai dus domeniul tāu înainte prin competențā, efort, onestitate și producție. Nu e nevoie de mari lucruri, incremental ai fācut ceva ? Nu veni cu indicatori financiar, orice economist știe cum se scot jonglând cu legislația.

Sā faci ceva valoros pentru toți e o demonstrare a faptului cā modul tāu de viațā e viabil și demn de a fi urmat. Cā mai sunt și altele care par la fel, înseamnā cā așa a lāsat Dumnezeu, El decide cine e al Lui, nu tu. Toate au un rost.

Ortodoxismul are și acest rol compensatoriu cā nu ești mulțumit de contribuție, ai fi putut mai mult, și vrei sā bagi pe gâtul altora credința pe care n-o vrea nimeni pentru cā te vede cum ești în timp ce tu refuzi sā te mai vezi obiectiv.